Praedicationes (vol. 2), p. 69-73
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Praedicationes
vol. 2
***
Paginile 2-12; 12-18; 18-24; 24-30; 30-37; 38-48, 49-55, 56-62, 63-69.
***
Că El blasfimi/ blasfemiază…
Că El blasfemiază pe Dumnezeu…pentru că a dat iertare de păcate acestui fiu al Său…acestui fiu al suferinței…care era paraliticul/ slăbănogul nostru.
Cine sunt cărturarii în cadrul acestui eveniment dumnezeiesc…al vindecării unui suferind?
Cine sunt ei?
Sunt oamenii cu virtuți…sunt oamenii cu o pregătire teologică, cu o pregătire științifică…intelectuală…Dar care nu știu să se bucure existențial, plenar…
De ce anume?
De vindecarea unui om…
Și când nu poți să te bucuri…și când nu poți să feliciți pe cineva pentru ieșirea lui dintr-un cataclism…prin aceasta îți anulezi statutul tău de om…de om sensibil la durerile și la bucuriile celuilalt.
Statutul tău de om, de așa-zis gânditor…
Pentru că intelectualitatea noastră, studiile noastre trebuie să ne umanizeze…trebuie să ne umple de capacitatea de a ști să relaționăm cu oamenii.
Să știm să vorbim.
Să știm să ne raportăm…
Studiile, pregătirea noastră științifică trebuie să fie pentru viață și pentru relațiile cu oamenii.
Fiindcă noi venim în ajutorul oamenilor…
Și ele ar trebui să ne facă oameni de caracter, niște oameni verticali.
Și, în esență, să știm să ne bucurăm cu cei care se bucură, cum spune Sfântul Pavel, și să ne întristăm cu cei care se întristează [Rom. 12, 15].
Căci să vezi un paralitic, să vezi un om „condamnat” la neputință pe toată viața – atâta timp cât atunci nu erau sistemele medicale și aparatura de acum, unde omul mai poate avea o șansă – că se vindecă…că se ridică pur și simplu în fața ta…și tu să te poziționezi nu prin ochii bucuriei și ai mirării față de el ci prin ochiul parșiv, pseudo-teologic, ridicând, în mod injust, problemei iertării păcatelor…înseamnă a nu fi om…
Căci cum mai poți să te întrebi: cum poate cineva să ierte păcatele…când vezi că omul se ridică din boală, că s-a vindecat?
Înseamnă să nu pui prima întrebare: cum s-a vindecat acest om?
Însă întrebările cărturarilor, ale învățaților lui Israel sunt precugetate…premeditate…
Sunt dialoguri interioare…care neagă prima raportare la eveniment…pentru că ei stau distanți față de evenimentul vindecării…și se întreabă lucruri secundare.
Sau se întreabă lucruri extrem de răutăcioase…
Pentru că nu se bucură de vindecarea slăbănogului, a paraliticului…ci ei chestionează în ei înșiși…ce?…însăși statura interioară a Fiului lui Dumnezeu.
Ei se întreabă: „Cine este Acesta?!”. Adică la modul disprețuitor…
Sau își spun, mai degrabă: „Acesta este un nimeni…E un impostor…”.
De ce?
Pentru că hulește…
Căci cine putea să Îl blasfemieze pe Dumnezeu decât un impostor?
Și din acest motiv ei nu cinstesc vindecarea…sau nu se bucură de vindecarea slăbănogului…
Pentru că ei aveau o părere preconcepută despre cine este Iisus.
Pentru ei Iisus nu era Mesia. Nu era Fiul lui Dumnezeu.
Iar vindecarea – motiv pentru care nu se bucurau de ea – era considerată de ei un șiretlic. Ba chiar – și asta era nebunia, aroganța lor – vindecarea era considerată un truc periculos…prin care Iisus căuta să-i înșele pe cei care Îl urmau…și pe alți potențiali adepți.
Și tocmai de aceea ei pun problema blasfemiei.
Și problema blasfemiei o va repune în calcul…cine?
Arhiereul…
Când?
În momentul când Îl va judeca [Mt. 26, 65; Mc. 14, 64; Lc. 22, 71; In. 19, 7].
Și când pune problema blasfemiei?
După ce tocmește oameni care trebuiau să aducă mărturii plurale, care se băteau cap în cap…mărturii mincinoase [Mt. 26, 59-60]…
Și de aceea, dragii noștri, trebuie să înțelegem că raportarea la oameni sau raportarea la Dumnezeu nu trebuie să fie premeditată.
Ci trebuie să vorbim cu Dumnezeu și cu oamenii din simplitatea inimii noastre.
Trebuie să vorbim din curăția primului simțământ pe care îl avem…care se naște în inima și în mintea noastră.
În cadrul convorbirilor duhovnicești sau în cadrul povățuirii duhovnicești a ucenicilor…marii Sfinți ai Bisericii răspundeau întrebărilor lor cu primul gând pe care Dumnezeu li-l lumina…li-l aducea în mintea lor…
Adică venea ucenicul și întreba: E bine să fac acest lucru? Și întrebarea aceasta trebuia să fie una smerită și ascultătoare…în relația cu Învățătorul, cu Părintele lor, cu Maestrul lor duhovnicesc.
Iar dacă era astfel…dacă ucenicii căutau lucruri dorite de Dumnezeu…Părinții lor primeau imediat sfat…luminare pentru ei.
Însă Părinții lor primeau sfatul pentru ucenici tocmai în smerirea lor față de fiii lor duhovnicești. Atunci lumina Dumnezeu mintea Părintelui, când Părintele și ucenicul doreau, cu adevărat, luminarea lui Dumnezeu.
Și Părintele, încredințat de luminarea lui Dumnezeu, îi spunea ucenicului primul cuvânt simțit…de el.
Pentru că știa că e rodul luminării lui Dumnezeu…pentru el…și un răspuns potrivit acelei situații.
Însă într-o altă situație…și cu raportare la alt ucenic…aceeași problemă suferea mutații…
Trebuia un alt răspuns pentru el…
Căci Dumnezeu lucrează, cu fiecare în parte, altfel…
El lucrează într-un mod propriu lor…și pe măsura înțelegerii lor…
Și observăm că măsura înțelegerii cărturarilor era ocultată…pentru că ei răspundeau premeditat…
Raportarea lor la Hristos nu se făcea din prima…ci ei aveau adâncul lor…infectat de răutate și de porniri rele împotriva Lui…a lui מָשִׁיחַ/ Mașiah…a lui Mesia…a Fiului lui Dumnezeu întrupat.
Căci de aceea, la Matei 9, 4, stă scris în textul grecesc: che idon o Iisus/ și văzând Iisus…ce?…as entimisis afton…cugetările lor…le-a spus: Inati entimiste ponira en tes cardies imon/ De ce cugetați rele în inimile voastre?
De ce gândiți la rele în inimile voastre?
De ce clociți răutatea în inima voastră…și nu acceptați din prima ceea ce inima voastră resimte/ înțelege/ vede?
Și acceptăm cu toții acest lucru: că oricât de păcătos, de ateu, de pizmaș și de nenorocit ar fi un om…oricât de căzut/ de decăzut ar fi el…când e vorba să vadă o minune…tresare…
Tresare inima lui…
Pentru că minunea e revărsarea iubirii lui Dumnezeu față de cineva. De un om, de un animal…într-o anume situație…
Și omul, adâncul omului resimte imediat manifestarea lui Dumnezeu în viața oamenilor…în viața lumii..în viața creației.
Însă aceiași oameni pătimași, care văd minunea…imediat o neagă…imediat astupă această bucurie, această emoție…această raportare la minune…cu ce?…cu precugetările lor…cu cugetările rele pe care tot le-au mestecat în adâncul inimii lor, cu necredința pe care și-au asimilat-o de-a lungul timpului…pentru ca să nu cadă de proști…
Pentru ca să nu-și nege pozițiile lor anti-umane, anti-dumnezeiești…adică necredința și ateismul lor.
Tocmai de aceea își neagă acele sentimente de bucurie, de perplexare…de bucurie pentru altcineva…pe care îl văd vindecat…îl văd salvat…dacă sunt martorii unei minuni…și se adâncesc, în fața minunii, în propriile lor gânduri rele, în propria răutate a inimii lor.
Și toate acestea pentru un singur lucru: pentru ca să nu fie mulțumitori.
Și observăm, din păcate, toate aceste împotriviri față de credința în Dumnezeu…la foarte mulți oameni…în diferite momente ale vieții lor…
Căci, pe de o parte…îi vedem că se bucură de un câștig la loto, de o fericire anume, de o vindecare…dar, pe de altă parte, nu se gândesc să înalțe nicio mulțumire față de Dumnezeu…nu dau nicio milostenie…Bisericii sau aproapelui…
Nu devin mai respectuoși, mai fragili în gânduri…cu mai multe fragilități interioare față de mediul înconjurător…față de familia lor…față de rudele lor…față de comunitatea în care ei sunt și în care trăiesc.
Și, din acest motiv…observăm că minunea nu este de ajuns pentru mântuirea omului…pentru trezirea lui din dormitare…
