Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 Praedicationes

vol. 2

***

Paginile 2-12; 12-18; 18-24; 24-30; 30-37; 38-48, 49-55, 56-62, 63-69, 69-73.

***

Căci dacă pentru omul credincios minunea este o sporire a credinței, a conștientizării lui vizavi de reponsabilitățile care îi revin ca creștin, pentru omul necredincios…minunea poate fi…un fapt banal sau un eveniment care îl împinge la contestarea lui.

La negarea minunii…a bucuriei și a schimbărilor petrecute, din cauza minunii, în alți oameni.

Și această negare a schimbărilor petrecute în oameni o vedem foarte evident în situația unei reale convertiri.

Căci atunci când un om se convertește în adevăratul sens al cuvântului…și când simte că înainte trăia prostește…și că Dumnezeu îl cheamă la o viață curată, sfântă…schimbările din viața lui nu numai că sunt reale…dar sunt atât de reale și de rapide încât, cei care, până mai ieri, erau prieteni cu el…îl cunoșteau…nu îl mai recunosc

Și de aceea se comportă față de convertirea lui în mod negaționist

Pentru că ei nu cred că un om se poate schimba atât de rapid…la întâlnirea cu Dumnezeu…Și, mai ales, nu pot să accepte că cel pe care ei îl cunoșteau…s-a schimbat atât de mult într-un timp record.

Și îmi aduc aminte propria mea convertire. Propria mea experiență…în materie de schimbări bruște…și rapide

Pentru că, deodată…devenind om al Bisericii…unul care am început să mă duc tot timpul la Biserică…am pierdut toți prietenii, toți cunoscuții…de până atunci.

Ba chiar și rudele…și părinții…și bunicii…adică toată lumea…era împotriva mea, a convertirii mele.

Nimeni nu m-a acceptat…în primă fază…că am devenit un om credincios.

Pentru că niciodată până în revoluția din decembrie 1989…eu nu dădusem semne publice de religiozitate.

Tuturor li se părea anacronică…viața mea de nou convertit…de trezit din păcat…deși eu fusesem botezat de mic

Și în timp ce viața mea începea să meargă pe un curs real, normal…pentru că, până atunci, nu fusese…eram nevoit să lupt cu toată lumea. Adică să-i conving de faptul…că noua mea viață…nu este o joacă

Și am fost nevoit să lupt cu toată lumea…să conving pe toată lumea de veridicitatea convertirii mele…deși eu nu făceam rău nimănui.

Însă noua mea ipostază, de om credinciosa deranjat…și încă deranjează

Și cum puteam să le greșesc prietenilor, cunoscuților, familiei mele, rudelor mele prin faptul că mergeam la Biserică, prin faptul că citeam mult…că posteam…că mă rugam…că aveam o viață…încercam să am o viață cu totul inclusă în ritmul Bisericii?

Cum dar puteam să le greșesc cu o astfel de viață, care, văzută din afară, era în termenii ireproșabilității?

Toate astea se petreceau la vârsta de 13-14 ani…

Și ceea ce pentru unii era ireproșabil…pentru alții era un adevărat scandal…o adevărată sminteală noua mea viață.

De ce?

Simplu: presupuneau că joc teatru!

Sau că, presupusa mea schimbare de viață…de paradigmă…de mod de a vedea lucrurile va fi pentru două clipe

Așteptau să-mi treacă religiozitatea…

Și iată că mă văd acum…(pe 6 august 2008…cred că împlinesc 17, 18, 19 ani…nici nu mai știu câți…din 1990 până azi…de când am intrat în Biserică, la Schimbarea la față…și nu m-am mai rupt de ritmul Bisericii)…și nici până acum mulți dintre cunoscuții mei…nu pot să accepte schimbarea/ convertirea mea…

Nu i-am convins nici până acum…că sunt altul

Atunci eram în clasa a 7-a sau a 8-a de gimnaziu…

Și mulți dintre cei care mă cunoșteau atunci nu s-au mai putut apropia de mine deloc…pe premisa că nu pot să înțeleagă (mai bine zis: nu vor să înțeleagă) cine sunt eu, cel care s-a schimbat atât de radical

Eu nu m-am schimbat însă atât de radical…pe cât se crede…Nici înainte de convertire nu aveam o viață aiurea din punct de vedere moral…

Eram un om care învățam bine, eram respectuos cu oamenii…dar pe principii seculare.

Fără să văd ambianța harului lui Dumnezeu în relațiile dintre mine și alți oameni.

Schimbarea de paradigmă, cu toate că a fost interioară, s-a revărsat pe fața mea, pe trupul meu…și în relațiile mele cu oamenii…și oamenii care mă cunoșteau…sau care nu mă cunoșteau prea bine…au stat reticenți vizavi de mine.

Cei care doreau să aibă o viață strict seculară…sau una strict sufletească/ intelectuală…au stat reticenți

Mai apoi mi-am pierdut și prietenii cu care am scris literatură…

Și aceasta, pentru că viața duhovnicească, plină de harul lui Dumnezeu și în care îți dorești ca harul lui Dumnezeu să cuprindă orice compartiment al vieții tale…fiind viața prin excelență…fiind viața Bisericii…fiind spațiul în care se acumulează mântuirea…nu a fost acceptată de cunoscuții mei.

Și, pe scurt, în viața mea…și a oricărui alt convertit, nu este acceptată schimbarea…pentru că nu se vrea a fi urmată

Însă pentru cei care te urmează, pentru cei care se schimbă prin tine, care se convertesc datorită faptului că văd în tine pe realul om…ești o mare minune.

Ești un înaintemergător al pocăinței lor. Al schimbării lor.

Dar pentru cei care vor să fie lăsați acolo unde sunt…care nu vor să fie treziți din moarte…la viața de pocăință, de mântuire…prezența mea naște consternare

Și asta se petrece cu fiecare om credincios…la contactul cu cei care nu îi acceptă

Oamenii sunt consternațiridică nasul…pentru că exigențele noastre…avântul nostru pentru o viață de sfințenie, pentru o cultură teologică vastă și pentru o cultură științifică, tehnologică vastă…adică duble, triple, cvadruple specializări…această imensă dorință de multiple specializări…în diverse lucruri: teologie, filosofie, știință, ș.a.m.d., specializări care au la bază tocmai viața ascetică, munca de a te curăți de patimi și de a te umple de viața Bisericii…aceste exigențe sunt prea mari și enervante.

Paradoxal…când această viață, plină de asceză și de știință, trăită în Biserică, e cea mai frumoasă și mai plină de bucurii.

Însă experimentez mereu faptul…și văd și la alții…că viața asta maximală, ca om al Bisericii…nu e prea plăcută

Nu e prea plăcută munca noastră imensă, nu e plăcută liniștea noastră interioară, pare insuportabilă finețea noastră de caracter…cât și ritmul muncii noastre la exigențe, la cote înalte.

Și, paradoxal, în loc să părem oameni onești și muncitori…părem oameni orgolioși sau mândri dacă muncim prea mult

Oamenii cred că vrem să facem performanțe. Dar acelea nu sunt performanțe…ci modul nostru de a fi. Modul în care noi viețuim în mod zilnic.

Noi așa trăim

Și oamenii ne percep pe noi, pe oamenii credincioși, ca pe niște ființe din afara cadrului social, teluric…pentru că nu vor să o țină numai în muncă, în rugăciune, în perseverență duhovnicească.

Pentru că oamenii vor și un ceai dansant, o nuntă, o petrecere…să dea pe gât o țuică…și li se pare că noi nu înțelegem toate aceste lucruri.

Ba da: și cu noi se poate glumi sau se poate bea un pahar de vin…o țuică fiartă…sau se poate mânca, când trebuie, o bucată de șorici…sau o friptură!

Și această neîncredererespingere a noastră se petrece pe fondul preconcepției următoare: omul secular crede că omul religios nu are deloc apetență pentru normalitatea vieții.

Sau că omul religios…e unul cu care nu se poate discuta

Pur și simplu…te încercuie…trece pe lângă tine…se uită la tine…și te lasă în pace…dacă nu cumva te ironizează

Pentru că te consideră un fel de mamut…sau o statuie…cu care nu se poate discuta.

De ce?

Pentru că noi, oamenii religioși, am fi atât de retrograzi…încât nu am înțelege…că există și o viață a trupului, o viață a sentimentelor, că există o viață societală…trăită în societate

Însă și noi trăim (vorbitorul zâmbește trist)…în societate!

Dar trăim…și dorim să trăim ca niște creștini ortodocși. Adică cu exigențe maximale.

Nu cu exigențe mici…de paradă…de fațadă…unde să părem teologi…sau să părem oameni ai studiului și ai culturii, ai cărților…dar care să nu depunem și eforturi pe măsură.

Nu, nu așa! Ci vrem să fim ceea ce suntem! Și să părem ceea ce suntem: niște oameni care muncim zilnic, care ne clădim interior zilnic, care ne curățim zilnic de păcatele noastre…cu toată neputința și păcatele noastre

De aceea ne plac oamenii care nu pierd timpul cu lucruri mărunte. Ci oamenii care se adâncesc în tot felul de științe, în tot felul de culturi, în tot felul de traduceri, citiri duhovnicești, înțelegeri…

Pentru că cu astfel de oameni ai ascezei și ai studiului…am putea să vorbim ore la rând

Însă raportarea lumii, a oamenilor cu mentalitate seculară la noi…la oamenii care am intrat în relație mântuitoare cu Dumnezeu…este aidoma mentalității acestor cărturari din Evanghelia de azi…care erau duplicitari.

Pentru că într-un fel vorbeau în fața oamenilor…și alții erau în ei înșiși.

În fața oamenilor ei erau niște impozanți, niște intelectuali, niște cugetători…dar pentru ochii lui Dumnezeu…cărturarii erau niște oameni care cloceau răul în inima lor.

Care gândeau răul în inima lor…care nu se bucurau de frumusețea…de bucuria…de vindecarea din viața oamenilor.

La versetele 5 și 6 Domnul arată că iertarea păcatelor este mai importantă…mai mare…decât vindecarea trupului.

Iertarea păcatelor o putem avea în cadrul Sfintei Spovedanii și a pocăinței noastre, a vieții Bisericii.

Vindecarea trupului o putem avea, deopotrivă, în cadrul Bisericii, prin harul dumnezeiesc, cât și pe patul spitalului și cu ajutorul medicinei științifice sau naturaliste…și a lui Dumnezeu în același timp.

Însă observăm de aici că adevărata vindecare nu se poate face fără iertarea păcatelor. Sau că iertarea păcatelor este punctul prim de unde începe vindecarea sufletului și a trupului.

Că iertarea păcatelor este punctul inițial și terminus, primul și ultimul al vindecării omului.

Și că vindecarea noastră trebuie să fie un motiv de bucurie dumnezeiască…de mare bucurie dumnezeiască…

Versetul al 7-lea vorbește despre eghertis…despre scularea/ ridicarea celui bolnav….până acum câteva clipe bolnav…care se întoarce la casa lui.

Iar versetul al 8-lea, versetul ultim, vorbește despre frica mulțimilori ohli

Despre înfricoșarea lor…și despre faptul că ele au slăvit pe Dumnezeu…

Dar L-au slăvit pe Dumnezeu…considerându-L pe Iisus Hristos, pe Fiul lui Dumnezeu întrupat…doar un om.

Pentru că mulțimile au spus că Dumnezeu dă oamenilor o astfel de putere de a face minuni

Și îl vedem aici, la Mt. 9, 8, pe exusianputere…care e foarte important în Tradiția ortodoxă.

Pentru că îl găsim în rugăciunile de dezlegare a păcatelor…de la Înmormântare și Spovedanie.

Și acolo e vorba de puterea de a ierta păcatele oamenilor, primită de la Hristos, prin hirotonirea lor în preot sau în episcop…și prin hirotesirea în duhovnic.

Și pentru această exusian, pentru această putere de a ierta păcatele oamenilor…oamenii Îl lăudau pe Dumnezeu.

Ce trebuie să reținem din această privire succintă asupra Evangheliei de astăzi, din Duminica a 6-a după Pogorârea Sfântului Duh?

Că boala este o realitate care survine/ se produce în urma păcatelor noastre…că boala trebuie suportată cu mulțumire…că nu trebuie să râdem de cei bolnavi…ci trebuie să îi ajutăm…și să-i sprijinim…cu fapta și cu cuvântul…cu cuvântul nostru bun…și că trebuie să fim conștienți de faptul că iertarea păcatelor, în cadrul Sfintei Spovedanii…și că pocăința și nevoința noastră…sunt începutul și cuprinsul ieșirii noastre din boală.

Că ele sunt vindecarea noastră…

Că noi ne putem ridica din boală dacă ne schimbăm, în mod fundamental, raportarea la Dumnezeu. Și că Dumnezeu este Cel care îngăduie boala, datorită multelor noastre păcate…că boala este o metodă pedagogică…o metodă de instruire/ de înțelepțire a noastră…dar că boala nu este creată de Dumnezeu ci e creată de propria noastră nesăbuință.

De viața noastră păcătoasă…

Căci dacă El, Creatorul nostru, este Mântuitorul și Vindecătorul nostru, Cel care ne scoate din orice boală…și, mai ales, din moartea sufletească, din moartea ca păcat, din moartea ca patimă, din moartea ca rămânere în patimă, cum să fie El Cel care ne îmbolnăvește?

Însă cu învierea sufletului din păcate și din patimi se începe vindecarea noastră…și învierea noastră personală, care va fi urmată, la învierea generală, de învierea trupului.

Căci mântuirea omului e tocmai această înviere preadumnezeiască care se face în Biserică prin spovedanie, prin împărtășirea cu Domnul și prin viața noastră ascetică.

Tuturor celor care ne citiți și ne ascultați…și, mai ales, ne ajutați prin rugăciunile și cumsecădenia dumnevoastră, vă dorim multă pace și bucurie în viața dumneavoastră!

Și ne dorim ca toți să medităm cu multă pătrundere la rostul vieții noastre și la faptul că sănătatea noastră este un mare dar al lui Dumnezeu…pentru care trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu și în culcare și în sculare…

În fiecare clipă a noastră trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru binefacerile și darurile date nouă…dar și întregii umanități.

Pentru că nu trebuie să ne pese numai de noi ci de întreaga lume.

Dacă în rugăciunea noastră ne limităm doar la cererile pentru noi…atunci ne bucurăm prea puțin. Ne împărtășim prea puțin din bucuria rugăciunii.

Pentru că bucuria rugăciunii este bucuria pentru întreaga umanitate vie și adormită, este durerea și bucuria pentru întreaga suflare umană ca pentru noi înșine.

Dumnezeu să ne binecuvinteze și să vă binecuvinteze cu pace, El, Dumnezeul nostru Cel preaslăvit, Prea Sfânta Treime, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Did you like this? Share it: