Statistici. Concluzii. Sublinieri. Lucruri văzute de-aproape [27]

Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a

***

95. Prețurile artei românești

Toate informațiile sunt din Ionuț Albu, Alexandru Bâldea, Cristina Olteanu, Indexul pieței românești de artă. Catalog de randamente anuale (1995-2010) ale celor mai tranzacționați artiști români[1], ed. a II-a, Galeriile Artmark, București, 2011, în PDF, 322 p.

Sunt indexați peste 1.000 de artiști români[2]…și multe prețuri mi se par mirabile…adică mult mai mari decât producția în sine…sau decât personalitatea autorului lor.

Păstoriță al lui Nicolae Grigorescu s-a vândut cu 175.000 de euro[3] în decembrie 2010[4].

„Tabloul este realizat în ulei pe lemn, măsoară 24,5 x 45 centimetri şi semnat dreapta jos, cu roşu, Grigorescu. Lucrarea a depăşit de peste două ori valoarea la care era estimată, încadrată între 60.000 şi 80.000 de euro”[5].

Garoafe al lui Ștefan Luchian s-a vândut cu 140.000 de euro[6]. Un tablou pictat în 1907.

Corneliu Baba[7], „Natură statică cu fructe şi cărţi de joc”, 21.000 euro[8].

Horia Bernea[9], „Tâmpla”[10], 8.000 euro[11]. E o pictură în ulei pe pânză, de 131 pe 98 centimetri. Tablou pictat în 1986.

Balcic al lui Sorin Adam[12] a fost vândut cu 3.750 de euro[13].  Ulei pe pânză, 60 pe 70 de cm.

În port, acuarelă pe hârtie, 25 pe 36 cm, a fost vândută în 2010 cu 14. 526 euro[14].

Cap de țărăncuță cu tulpan galben, în 1999, s-a vândut cu 43.741 euro. E vorba de ulei pe lemn, 27 × 21 cm[15].

Nud cu pălărie, acuarelă, în 2008, 1.667 euro[16].

Maternitate, ipsos, vândut în 2003, 2.162 euro[17].

Copil cu beretă verde, ulei pe pânză lipită pe carton, 40 pe 33 cm, 8.000 de euro[18].

Balada clarului de lună, artefact din lemn, în 2009, 4.250 de euro[19].

Adică citind aceste date am impresia foarte dezolantă că mulți dau bani grei pe niște creații fără prea multă valoare. Însă: prost să fii…bani să ai…că „artă” există!

Nud egiptean, ulei pe carton, 63 x 54 cm, 3.026 euro[20].

Dacă Veneția, în 1999, a lui Corneliu Baba s-a vândut cu 3. 542 euro, Arlechin în roșu, în 2007, s-a vândut cu 21. 875 euro, iar în 2010, Anemone, s-a vândut cu 13. 500 de euro[21].

Însă Baba e un creator de geniu al României, la fel ca Grigorescu și Luchian…și prețurile lui de vânzare sunt mici în comparație cu valoarea lucrărilor.

Piața San Marco, 2.000 euro în 2010[22].

Oltul la Cozia, ulei pe placaj, 24 pe 40 cm, 8. 500 de euro[23].

Țigancă al lui Octav Băncilă[24], în 2008, 10. 164 euro, ulei pe pânză, 47 x 42 cm[25].

Intimitate II, ulei pe carton, 7.000 de euro[26].

Femeie în fotoliu, 2009, 8.000 de euro, ulei pe pânză[27].

Personaje, în 2008, ulei pe carton, 48 pe 53 cm…vândut la năucitorul preț de 52. 500 euro[28].

Cum să vinzi lucrările unui anonimmai scump decât pe cele ale unui geniu?! Se vede treaba că cei care au cumpărat nu aveau nici în clin și nici în mânecă cu arta.

Și au cumpărat la prețuri exorbitante…niște opere de joasă calitate artistică.

În 2010, Vagabonzii, 6.290 euro, ulei pe pânză lipită pe carton[29].

Interior oriental, 2010, 3. 250 euro, acuarelă pe hârtie[30].

Portret de boier al lui Dan Mihail (nu știu cine este), mort în 1886, ulei pe pânză, 5.000 de euro[31].

Scenă de gen (Interior cu muzicieni), 8. 571 euro, ulei pe pânză, al lui Gall Francisc, mort în 1987 la Paris[32].

Și nu mai am puterea să văd…tot feluri de prețuri gonflate…pentru opere care nu fac mai nimic.

Însă asta spune multe despre gustul prost pentru artă al românilor…sau al celor care vin să ne cumpere creațiile…și despre lipsa unei scări a valorilor în artă.


[1] Carte preluată din locația de aici: http://www.artmark.ro/wp-content/plugins/download-monitor/download.php/?id=29. Se va cita: Index.

[2] Index, p. 6.

[3] Idem, p. 15.

[5] Ibidem.

[6] Index, p. 15.

[8] Index, p. 15.

[11] Index, p. 16.

[13] Index, p. 35.

[14] Idem, p. 37.

[15] Idem, p. 38.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 39.

[18] Idem, p. 40.

[19] Idem, p. 41.

[20] Idem, p. 44.

[21] Idem, p. 46.

[22] Idem, p. 52.

[23] Idem, p. 55.

[25] Index, p. 56.

[26] Idem, p. 61.

[27] Idem, p. 66.

[28] Idem, p. 67.

[29] Idem, p. 76.

[30] Idem, p. 91.

[31] Idem, p. 101.

[32] Idem, p. 118.

Praedicationes (vol. 2), p. 82-86

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 Praedicationes

vol. 2

***

Paginile 2-12; 12-18; 18-24; 24-30; 30-37; 38-48, 49-55, 56-62, 63-69, 69-73, 73-81.

***

Predică la Duminica a 7-a după Rusalii [Mt. 9, 27-35]

Iubiții mei[1],

În Duminica a 7-a după Rusalii avem Evanghelia de la Matei 9, 27-35…Evanghelia în care se vorbește despre doi orbi…pe care îi vindecă Domnul…și despre un om mut…care, de fapt, era demonizat…și care, din cauza demonului, nu putea să vorbească

Și, și pe acesta, Domnul l-a vindecat

Iar Evanghelia de astăzi, în ediția BOR 2001, a ÎPS Bartolomeu Anania, este următoarea:

„27. Și plecând Iisus de acolo, doi orbi se țineau după El și strigau și ziceau: „Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David!”.

28.  După ce a intrat în casă, au venit la El orbii și Iisus i-a întrebat: „Credeți că pot să fac Eu aceasta?”. Ei I-au zis: „Da, Doamne!”.

29. Atunci S-a atins de ochii lor zicând: „Fie vouă după credința voastră!”.

30. Și s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: „Luați seama, să nu știe nimeni”.

31. Dar ei, ieșind, L-au vestit în tot ținutul acela.

32. Și plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon.

33. Și scoțându-i-se demonul, mutul a vorbit. Iar mulțimile se minunau, zicând: „Așa ceva niciodată nu s-a arătat în Israel!”.

34. Dar fariseii ziceau: „Cu domnul demonilor îi scoate pe demoni”.

35. Și Iisus străbătea toate orașele și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor”.

Deși textul Evangheliei de astăzi este relativ mic…aflăm însă de aici despre vindecare, despre credință, despre mântuire, despre minunarea în fața lui Dumnezeu și despre recunoștință.

Și astfel avem în versetul al 27-lea…în textul grecesc…vorbirea despre cei dio tiflidoi orbi.

Căci tiflos, în limba greacă, înseamnă orb.

De unde avem, în limba română, tigăile de teflon…adică oarbe…cu spațiu orb. Cele care au o anume rezistență la foc…și mâncarea nu se arde în ele…

Așa că…doi orbi…icolutisanÎl urmau pe Iisus…

Se țineau după El…

Și când e vorba de Sfinții Apostoli se folosește același cuvânt: Următorii Domnului. Însoțitorii Domnului…

Deci doi orbi Îl însoțeau…pe Iisus…crazontes/ strigând.

Iar în limba greacă crazo înseamnă și a țipa și a striga.

Ei țipau…Își manifestau în mod vehement credința lor. Căci aveau multă încredințare că Domnul îi va ajuta.

Și ei ziceau: Eleison imas, Iios David/ Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David.

Și acești doi orbi nu se confundă cu orbul despre care noi am mai vorbit…

Însă ei vedeau în Iisus pe Mesia!

Vedeau în Iisus pe Vlăstarul reieșit/ răsărit din rădăcina lui Iesei, din tatăl lui David…

Îl vedeau deci pe Iisus cu dublă genealogie: umană, de la David…adică împărătească…dar și cu fire dumnezeiască, pentru că era Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Tocmai din acest motiv acest miluiește-ne, acest eleison imas…de care sunt pline slujbele Bisericii…această dorință de a-Și face milă de noi…reprezintă tocmai esența rugăciunii noastre în fața lui Dumnezeu.

Căci Îi cerem lui Dumnezeu, în cadrul slujbelor noastre, să Își exprime dragostea Sa, mila Sa față de noi…așa după cum El dorește.

Fiindcă în Doamne, miluiește!…Îl lăsăm pe Dumnezeu să aibă inițiativa în viața noastră.

Căci nu spunem: Doamne, fă după cum vrem noi!…Ci Doamne miluiește! înseamnă să se facă voia Ta, Doamne, în noi, așa după cum Tu dorești!

Deci acești doi orbi

Și observăm iarăși că acești doi orbi erau teologi!…

Niște oameni mânați de Dumnezeu…

Niște orbi mai văzători de Dumnezeu decât cei cu vedere bună

Ei se roagă într-un mod teologic Domnului…într-un mod noutestamentar, am putea spune…pentru că ei se roagă să fie miluiți…după cum Dumnezeu dorește.

Și, după cum observați, nu se pune problema vederii. Cei doi nu cer vindecarea de orbire

Ci pun problema ca ei să fie luați în considerație. Să fie miluiți de către Dumnezeu.

De aceea Scriptura spune, că atunci când Iisus Hristos, Dumnezeu, a intrat în casă…în ichian (și în termeni mistici, aici, prin casă…înțelegem Biserica, dacă căutăm o înțelegere duhovnicească a evenimentelor petrecute), Dumnezeu a lucrat în ei minunea.

Căci minunea se petrece numai dacă noi suntem îmbisericiți/ introduși în Casa Domnului…în intimitatea Lui.

Orbii au venit la El…către El…și atunci Iisus i-a întrebat pe ei…

O întrebare capitală…pentru că se referă la credință și nu la vedere.

Și i-a întrebat: Pistefete oti diname tuto piise/ Credeți că am puterea să fac aceasta?

Și se subînțelege de aici faptul că orbii doreau vederea…Însă ei L-au lăsat pe Domnul să decidă modul cum El vrea să-i miluiască.

Și Hristos Dumnezeu merge la subiect…merge la ceea ce îi durea pe ei…în primă instanță.

Și cel mai important lucru pentru ei era vederea

Însă, cu alte cuvinte, El i-a întrebat dacă cred în El.

Dacă ei văd în Cel pe care Îl numiseră Fiul lui David…în Mesia…pe Cel care putea să facă minunea vindecării ochilor lor.

Și răspunsul lor este perplexant! Pentru că ei…ca puțini alți oameni rari din Israel…au vorbit astfel de frumos…și de corect cu Domnul.

Și ei I-au zis: Ne, Chirie/ Da, Doamne!

Adică: cu adevărat noi credem că Tu poți să faci această minune!

Deci: noi credem că Tu ești Fiul lui Dumnezeu…că Tu ești Mesia..că Tu ești Trimisul lui Dumnezeu la noi…că Tu ești Cel pe care noi Îl așteptăm conform prorociilor…

Pentru că noi L-am așteptat pe Mesia, pe Cel care S-a născut din casa lui Iesei, a lui David…

Și pentru că Tu ești Acela…de aceea credem că Tu poți să faci această minune cu noi.

Și că această minune…sau orice minune este miluirea lui Dumnezeu față de noi.

Deci minunea nu se petrece pentru că noi suntem vrednici de ea…pentru că am fi făcut niște fapte speciale pentru care să primim în viața noastră o minune

Ci, dimpotrivă, minunea lui Dumnezeu o primim pe măsura încredințării noastre lui Dumnezeu.

Versetul al 29-lea conține iarăși un verb important în iconomia mântuirii.

Și verbul este ipsato…aorist de la apto

S-a atins…de ochii lor/ ton oftalmon afton.

Și pentru că oftalmos înseamnă ochi în limba greacă…de aici avem, în română, oftalmologie. Adică știința despre ochi

Sau oftalmologul: medicul care se ocupă cu probleme legate de ochi…și de vindecarea lor…

Deci Domnul S-a atins de ochii lor…zicând: Cata tin pistin imon ghenitito imin/  După/ conform/ potrivit credinței voastre să vi se facă vouă!

Și verbul a atinge…este continuat de verbul ineohtisan în versetul al 30-lea…verb de la anoigo [a deschide]…care înseamnă li s-au deschis…ce?…ochii lor…

Și aceasta…pentru că credința lor a fost autentică

Ei au crezut în vindecare…și au spus acest lucru nu numai cu cuvântul…ci și cu inima lor.

Și ce înțelegem din această afirmație scripturală foarte profundă?

Că credința nu este doar declarativă…Că nu putem să fluturăm pe buze toată ziua ideea că credem în Dumnezeu…sunt credincios, fac, dreg, sunt cel mai bun…și doar atât.

Ci credința are nevoie de examene.

Sau adevăratul credincios se vede atunci când…deși e în neputință, e în boală, e în necaz…el nu crede că e părăsit de Dumnezeu…nu crede că este singur…ci este încredințat că Dumnezeu poate să-l scoată din orice primejdie majoră sau minoră a vieții lui.

Fapt pentru care observăm de aici, că credința este o realitate a adâncului omului și că credința adevărată țipă/ strigă către Dumnezeu cu toată inima…din tot sufletul…

De aceea suntem și îndemnați ca din tot sufletul și din tot cugetul nostru să ne rugăm Domnului la slujbe și mereu…

Și această credință care vine din adâncul ființei omului este cea care îl vindecă pe om, care îl așază în comuniune cu Dumnezeu.

Pentru că credința care este veridică este credința cunoscută de Dumnezeu…și e credința ale cărei rugăciuni Dumnezeu le ascultă.


[1] Transcriere a filei audio de 48. 45 minute din data de 2 august 2008.

A 27-a zi pentru România

Ce s-a petrecut în București, România și în întreaga lume în cadrul protestelor…pentru România în ultimele 26 zile: prima zi (13 ianuarie 2012), a doua zi, a treia zi, a patra zi, a cincia zi, a șasea zi, a șaptea zi, a opta zi, a noua zi, a zecea zi, a 11-a, a 12-a zi, a 13-a, a 14-a, a 15-a zi, a 16-a zi, a 17-a zi, a 18-a zi, a 19-a zi, a 20-a zi, a 21-a zi, a 22-a zi, a 23-a zi, a 24-a zi, a 25-a zi, a 26-a zi.

  • Salvador Dali avea…mustăți lungi și arcuite…pe când Van Gogh…și-a tăiat urechea. Sau ingeniozitatea de a le scrie numele…în așa fel încât să exprime un amănunt biografic.
  • Fototeca Ortodoxiei Românești. Proiect al ziarului Lumina.
  • Adriana Săftoiu: „[Mihai] Răzvan [Ungureanu] e o persoană extrem de ambițioasă și determinată, atribute pe care le consider calități. Își controlează foarte bine vocea și vorbele, toate cumpătate și doar roșeața obrajilor dă de gol situația stânjenitoare în care poate fi pus sau la care asistă”.
  • Idem: „Pentru Traian Băsescu, Răzvan Ungureanu are rolul ”partenerului” din tipologia ”Emil Boc”. Traian Băsescu reușește încă odată să ne păcălească. Un nou Guvern, o nouă atitudine! Lucrurile nu stau nici pe departe așa. De abia acum poate fi în totalitate șeful Guvernului. Răzvan Ungureanu e un om cult, educat, rafinat. Dar toate acestea nu sunt suficiente nici să îi faci față unui președinte autoritar și cu atât mai puțin unei persoane care e convinsă că știe exact ce e bine pentru națiune. Și aș mai adăuga ca dezavantaj pentru democrație dorința unei persoane de a accepta orice compromis, chiar și acela de a trece peste scenele de umilință, pentru a se vedea ”unsul” poporului! Nu e rău să vrei, e rău să vrei oricum”.
  • Idem: „Aducerea ”puștilor” în funcțiile de miniștri deschide și mai bine calea spre executivul Traian Băsescu. Acești viitori miniștri trebuie doar să nu facă greșeli de imagine. Nu li se cere altceva. Bugetul e aprobat. Liniile directoare au fost trasate de FMI, ei trebuie doar să evite gafele arogante ale vechii echipe. Vor sta în vitrină, vor face cu mâna și va vorbi și hotărî pentru toți doar Traian Băsescu. Sunt prea tineri pentru asemenea funcții. Și Traian Băsescu știe asta. La fel ca în cazul Robertei Anastase. Tânără și ascultătoare. Trebuie doar să facă ce i se spune”.
  • Adrian Năstase: „Am observat, în ultimii doi ani, o retragere în umbră, neasumată, dar simţită inclusiv de Băsescu, a celor care l-au susţinut în primii ani de mandat şi chiar la începutul celui de-al doilea. Eu cred că astfel de retrageri „tactice” nu sunt semne reale de onestitate. Pentru că onestitatea nu implică [numai] tăcere, ci şi o minimă asumare a unei decizii greşite. Adică, aşa cum ai putut aduce argumente pentru a susţine pe cineva, trebuie să ieşi şi să spui de ce ai renunţat la a-l mai susţine. Pentru că, altfel, tot ceea ce rămâne este o istorie mistificată”.
  • Idem: „E evident că societatea a întors spatele definitiv şi argumentat actualei guvernări. Să fii alături de Băsescu nu mai e la modă, nu mai e profitabil, şi anturajul şi-a schimbat părerea. Despărţirea de el e la fel de ameţită cum a fost şi „înhăitarea” iniţială. La fel de buimacă”.
  • Idem: „Tradiţional, intelectualii se puneau în fruntea mulţimilor, le lămureau, schimbau idei, argumentau tendinţe. Dar astăzi, acest gen de intelectuali, despre care vorbesc, formează ei înşişi o gaşcă, o mulţime uniformă unde oamenii, se imită unii pe alţii şi se frecventează mai mult ca să-şi vadă ideile confirmate. Nu fac istorie, încearcă doar să valorifice oportunităţi în interes personal sau pentru vanităţi mărunte”.
  • Propunerea de cabinet ministerial a lui Ungureanu.
  • Le Point: „protestatarii români au repurtat o primă victorie prin căderea, luni, 6 februarie [2012], a Guvernului de centru-dreapta condus de premierul Emil Boc. În pofida frigului siberian care a invadat România de la sfârşitul lunii ianuarie, ei nu au cedat. Grămezile de zăpadă strânse pe străzile Bucureştiului, viscolul, gheaţa şi temperaturile care au scăzut până la minus 32 de grade Celsius nu au împiedicat protestatarii să vină zilnic la întâlnire”.
  • Adrian Năstase: „Problema [ministerială] nu este una de persoane, ci de abordare, de stil si competenta de guvernare. Arondarea portofoliilor ministeriale pe grupuri de interese arata ca actuala putere nu a inteles nimic din tot ceea ce se intampla la nivel social”.
  • Idem: „In aceste conditii, solutia nu poate fi decat aceea a alegerilor anticipate. Romania are nevoie de un guvern legitimat prin alegeri, nu de unul incropit, sprijinit de doar 18% din populatie (11% PDL + 6% UDMR + 1 UNPR)”.
  • Cameră web, Jurnalul Național, ora 21.00:

  • Trenul Moscova-Sofia s-a oprit de ieri, 7 februarie 2012, de la ora 7, în com. Botoroaga din jud. Teleorman pentru că nu au cu ce deszăpezi linia. 21. 16. Antena 3.
  • Programul de guvernare al cabinetului Ungureanu. În PDF, 42 p. De la Varujan Vosganian.
  • Daniel Oanta: „Nu ma intereseaza deloc noul cabinet ce urmeaza sa fie maine prezentat Parlamentului. El este in egala masura o operatiune de imagine si o gluma proasta, sa speram ultima servita de actuala putere, contribuabilului roman. Sunt pe deplin de acord cu alti comentatori care au sesizat corect ca lista pusa in brate premierului desemnat este rezultanta combinata a efortului disperat de a o smulge pe Elena Udrea din executiv cu satisfacerea conditiilor UDMR si UNPR. Atat si nimic mai mult! Jenant inceput de cariera politica mare, pentru Mihai Razvan Ungureanu, fata de care ma-ncearca un sentiment de mila pentru ca accepta in mod spasit aceasta, in definitiv, bataie de joc”.
  • Andrei Marga: Guvernul Boc a fost „cel mai incompetent guvern al erei moderne”. 22. 13. Realitatea TV.

Predică la Duminica a 34-a după Rusalii [2012]

Iubiții mei,

avem azi o Evanghelie [Lc. 15, 11-32] foarte bogată în semnificații teologice…dar dintre ale cărei semnificații vreau să discutăm acum numai trinomul semantic: desfrânareiertareîndreptare.

Pentru că el explică, de fapt, logica teologică a acestei a doua duminici din Triod și anume: oricine se poate mântui…dacă își limitează des-frânările/ dez-lănțuirile de energie interioară, își cere iertare pentru impetuozitatea sa păcătoasă, pentru ieșirea din firesc/ din frâul normalității și intră, după fiecare exces întristător, în calea binelui, a binelui asumat, dorit, care întinerește sufletul omului.

Astfel, deși considerăm adesea, în spațiul ortodox, că desfrânare înseamnă o relație sexuală între un bărbat și o femeie ambii fiind necăsătoriți…și preadesfrânarerelația sexuală extramaritală dintre doi oameni căsătoriți…care își înșală, fiecare dintre ei, soțul/ soția…desfrânarea, din perspectivă scripturală și patristică, înseamnă cu mult mai mult: ieșirea din normalitatea firii.

Și desfrânarea, așadar, nu se reduce la sexul nepermis, deși îl înglobează…ci reprezintă toată ieșirea din firescul nostru.

Pentru că avem, în limba română, prefixul des, cu sens privativ/ negaționist, contopit cu substantivul frâu…care exprimă cenzura personală, grija la detalii, respectarea normalității ontologice.

Iar ați păstra și lucra energiile și potențele cu grijă, a te înfrâna, a te cenzura înseamnă a te feri de excese.

Adică de mâncatul mult, de băutul mult, de visatul mult la lucruri nepermise, de sentimentalismul fără rațiune…care se pierde în dorința unui frumos fără folos real, de excesul de nervi, de excesul de muncă, de excesul de oboseală, de excesul de dorințe minore…

A vedea imagini și filme erotice pentru a te excita și a te masturba înseamnă desfrânare…după cum desfrânare înseamnă și visarea la femei sau bărbați în același sens erotic.

Dar desfrânare înseamnă și suprasaturarea stomacului…când noi avem nevoie doar de o anumită cantitate de mâncare și de băutură…iar noi mâncăm până ne doare nu știu care organ intern sau vomităm…

Excesul de sentimente sau de nervi, de căutări și griji ridicole…sunt tot des-frânare…pentru că nu ne calmăm, nu ne ponderăm căutările…nu ne reținem la cât ne trebuie.

Și tot ce nu ne trebuie…tot ce e prea mult…e un exces…adică o acțiune fără frâu…desfrânată…

Iar toată viața fiului mai tânăr din parabola de astăzi, de până la cererea iertării…e un exceso desfrânare.

Pentru că frânarea reală a firii noastre începe atunci când conștientizăm faptul că răul ne destructurează interior iar binele ne personalizează, ne împlinește interior și ne asigură sănătatea sufletului și a trupului.

Mâncăm în exces, muncim în exces, nu avem nicio grijă, ne facem de cap?…Dacă da, atunci urmează bolile…și degradarea morală.

Excesul se transformă în dureri, în boli, într-o conștiință bolnavă, în lipsa de relații autentice, în necunoaștere de sine.

Însă, dacă înțelegi că ți-ai făcut răul cu mâna ta, dacă ai ajuns la conștiința că trebuie să schimbi unele lucruri din tine…atunci ieși din desfrânare…și optezi pentru înfrânare

Și cauți iertarea lui Dumnezeu și a oamenilor pe care i-ai exasperat cu conduita ta rea.

Relații sexuale pasagere? Droguri? Țigări? Furturi? O viață trăită în minciună și în bădărănie? Nu știi ce înseamnă familie normală sau mers la Biserică? Cunoști numai lașitatea, parvenirea și turnătoriile?

Toate acestea sunt o acumulare demonică care te umple de greață…atunci când nu te mai suporți…nu te mai vrei…te vezi urât și singur

Singur în tine…mirosind a moarte…și neavând bucurii reale.

Atunci vine…căutarea iertării ca ieșire din groapă!

Vrei să evadezi din închisoarea vieții tale…vrei să îți pierzi urmele rele…

Și de aceea ieșirea din desfrânare/ din exces…se poate face oriunde pe acest pământ…și în orice clipă…pentru că nevoia de libertate interioară, de demnitate duhovnicească…e mai mare decât povara lucrurilor rele.

Însă dorești libertatea iertării…numai dacă te-ai suprasaturat de rele…de impostură, de minciună, de vanități fără sens.

Fiul mai tânăr vine la Dumnezeu, la Tatăl său ceresc, îmbâcsit de rele, plin de greață față de ceea ce ajunsese.

Tocmai de aceea cererea iertării nu ia în calcul rușinea…pentru că rușinea păcătoasă  e semnul că încă nu ți-a ajuns cuțitul la os…că încă mai crezi păcatul ca ceva „bun”, „delicat”…

Dar când păcatul…orice păcat…ți s-a arătat în tine ca o urâciune, ca o moarte…pentru că ai văzut că niciunul nu te îngrașă, nu îți îngrașă inima cu seninătate…cu pace…atunci nu mai zâmbești pervers când vorbești despre păcat, despre orice păcat…pentru că nu te mai poți bucura de ceea ce te omoară încet…dar sigur

Și bărbăția duhovnicească se naște tocmai de aici: de la lipsa de bucurie față de păcat.

Pentru că păcatul, oricare ar fi el, nu e o bucurie…ci o rană mortală.

De aceea nevoia, nevoia nestăvilită de iertare.

De iertarea lui Dumnezeu care te împacă cu tine, care te face să vezi cât îți este de ajuns…care e măsura ta…și care te face să simți nevoia unor prietenii reale, cu oameni ca tine, care se despart de rău, de desfrânare, de exces în fiecare clipă…pentru că au gustat, până la fund, paharul morții păcatului…

Și convertitul autentic, cel care caută iertarea lui Dumnezeu în mod continuu, are dorința mereu vie de a se în-drepta/ de a trăi în ceea ce e drept, frumos, sfânt, curat…

Pentru că harul iertării lui Dumnezeu, primit prin Taina Sfintei Spovedanii și prin toată slujirea Bisericii, e cel care ne umple de dorința de îndreptare continuă, de aprofundare continuă, de luminare continuă.

Și de aceea am spus că vreau să vorbim astăzi despre această treime de cuvinte: desfrânareiertareîndreptare, pentru că ele reprezintă calea de la moarte la viață, calea soteriologiei personale, a mântuirii.

Și oricând și oriunde păcătuim…avem nevoie de ridicarea din păcat și de iertare…și de schimbare a vieții prin înfrânare, prin atenție, prin depărtare față de excesele trecutului.

Dumnezeiasca Scriptură extinde realitatea desfrânării până o face sinonimă cu idolatria. Și aceasta, pentru că idolatria, închinarea la alți dumnezei…sau teologia falsă…sunt cele care ne duc spre un alt fel de actualizare a energiilor ființei noastre, adică spre ieșirea din normalitatea ființei noastre.

Iar pentru noi, ortodocșii, teologia, care naște viața și închinarea ortodoxe, e foarte importantă…pentru că de sănătatea ei ține sănătatea vieții și a închinării noastre bisericești.

Acesta e motivul pentru care s-au ținut Sinoade, s-au anatematizat/ blestemat eretici și tot felul de idei desfrânate/ neconforme cu adevărul/ diferite de adevăr…de-a lungul timpului.

Pentru că schimbarea teologiei/ falsificarea ei înseamnă denaturarea realității lui Dumnezeu și a omului.

Iar dacă Părinții Bisericii, de-a lungul timpului, nu ar fi luptat cu cei care brodau minciuni pe marginea adevărului…acum nu am mai fi avut perspectiva unui  Dumnezeu spiritual, plin de iubire și de grijă pentru umanitate, pentru că e Treime de persoane veșnice și iubitoare ci imaginea unui Dumnezeu indiferent și Care ne umple de teroare.

Și nu l-am mai fi văzut pe om ca pe o creație a lui Dumnezeu, care crește prin iubire și comuniune în relația cu Dumnezeu…ci ca pe un ins stingher, fără destinație și fără valoare.

Însă teologia autentică vorbește despre valorile autentice ale existenței. Iar ea, teologia, există, pentru că e darul lui Dumnezeu, ca și viața, dăruite omului ca să privească continuu spre El tocmai pentru ca…să rămână om.

Căci de aceea degradarea umană…suma tuturor exceselor noastre e văzută ca nefiresc, atunci când ne venim în fire/ când ne pocăim: pentru că ne face să înțelegem că omul nu e suma păcatelor sale ci a faptelor care îl mențin în firescul creatural dorit de Dumnezeu.

De aceea, iubiții mei, oricine am fi…oricât ne scuzăm…și oricât de mult credem că nu suntem păcătoși…cu toții avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu.

Pentru că aprofundând voia lui Dumnezeu…vom vedea că și nesimțirea interioară, și lipsa de înțelegere, și lipsa de compasiune, și orice non-acțiune care ne răcește inima…sunt desfigurări enorme ale firii noastre.

Și că renunțând la răuîntinerim interior, ne înfrumusețăm mintea și inima…și această frumusețe duhovnicească e împlinirea noastră.

Dumnezeu să ne dea tuturor această împlinire…ca să nu mai însetăm pentru rău…ci pentru frumusețea slavei Sale. Amin!