Zi: 11 februarie 2012

Am diortosit textul predicii conform ediției: [Sfântul] Varlaam al Moldovei, Carte românească de învățătură: [la] Dumenecile preste an și la Praznice împărătești și la Svenți mari, ed. îngrijită și glosar de Stela Toma, prefață și studiu de Dan Zamfirescu, vol. II, Ed. Roza Vânturilor, București, 2011, p. 11-18.

*

Duminica feciorului/ a fiului celui curvar

Zis-a Domnul: „Un om oarecare avea doi feciori.

Și zise cel mai tânăr tatălui său: „Părinte, dă-mi ce mi se cuvine din partea de avuție”. Și le împărți lor avuția.

Și nu după multe zile, feciorul cel mai mic a strâns tot și s-a dus într-o latură/ într-o parte [de lume], departe, și acolo își risipi[1] avuția sa petrecând cu curvele.

Și dacă pierdu el tot, s-a făcut foame mare în acea parte de lume. Și începu a flămânzi. Fapt pentru care s-a lipit/ s-a împrietenit cu unul care locuia în acea parte.

Și acela l-a trimis în holdele sale ca să pască porcii.

Și se ruga cu stăruință[2] ca să-și sature pântecele său cu rădăcinile pe care le mâncau porcii însă nimeni nu îi dădea voie să facă asta.

Și își veni el întru sine și își zise: „Câți năimiți/ oameni plătiți să muncească/ slujitori au pâine din destul din partea părintelui meu iar eu mor aici de foame?!…Mă voi scula și mă voi duce la părintele meu și îi voi spune: „Părinte, am greșit la cer și înaintea ta, și de acum nu mai sunt destoinic/ vrednic să mă chem fiul tău. Fă-mă dar ca pe unul dintre slujitorii tăi!”.

Și s-a sculat și s-a dus la părintele său.

Și încă departe fiind el, văzându-l pe dânsul tatăl său, i s-a făcut milă de el, și alergă[3] de căzu pe grumajii lui/ pe umerii lui și-l sărută pe dânsul.

Și-i zise lui fiul său: „Părinte, am greșit la cer și înaintea ta, și de acum nu mai sunt destoinic/ vrednic să mă chem fiul tău”.

Iar tatăl lui spuse către robii săi: „Scoateți veșmântul cel dintâi și-l îmbrăcați pe el! Și-i dați inel în degetul lui și încălțăminte în picioare. Și aduceți vițelul cel gras și-l junghiați pe el. Să mâncăm și să ne veselim.

Căci fiul meu acesta a fost mort și a înviat[4], pierdut a fost și s-a aflat”.

Și începură a se veseli.

Iar feciorul lui cel mai mare era în țarină/ în câmp.

Și dacă veni și se apropie de casă, auzi cântări și jocuri.

Și chemă pe una dintre slugi și o întrebă: „Oare ce sunt acestea?”.

Iar el îi spuse lui că „fratele tău a venit și tatăl tău a junghiat vițelul cel gras, pentru că l-a văzut sănătos”.

Și [acesta] s-a mâniat și nu dorea să intre [la ospăț].

Iar tatăl lui a ieșit și îl ruga.

Iar el răspunse tatălui său și îi spuse: „Iată, câți ani ți-am lucrat și niciodată cuvântul tău nu l-am călcat, și nu mi-ai dat niciodată o capră, ca să o tai și să mă veselesc cu tovarășii[5] mei. Iar pentru feciorul tău acesta, care ți-a mâncat avuția ta cu curvele, dacă a venit [acasă], ai junghiat vițelul cel gras”.

Iar el îi spuse lui: „Fiule, tu pururea ești cu mine și ale mele toate ale tale sunt. Dar acum se cuvine a ne veseli și a ne bucura, pentru că fratele tău acesta era mort și a înviat[6], și era pierdut și s-a aflat”.

Învățătură despre îndelunga răbdare a lui Dumnezeu. Cu câtă milă primește el păcătosul dacă acesta se reîntoarce.

Dumnezeu, Cel care este bogat întru milă, Care nu iubește pierderea păcătoșilor, pentru ei a venit din cer pe pământ, ca să-i cheme întru/ la pocăință.

[Căci] Acela știa neputința neamului[7] omenesc și slăbiciunea celor cu minte pruncească, care [, din acest motiv,] se dau pe ei înșiși lumii și se lasă [pradă] trupului și poftelor lui.

Din care cauză petrec în adâncul relelor și al păcatelor, în beții și în curvii și în necurății și în alte multe păcate, și în fapte rele și drăcești, ziua și noaptea…

Căci din această pricină nu se mai îngrijesc de sufletul lor…Nici de Dumnezeu nu își mai aduc aminte…

Nici de moarte, nici de judecată[8]…

Căci se simt sleiți și părăsiți de toată nădejdea cea bună și de toată mila lui Dumnezeu.

Și continuu adaugă [păcate peste păcate] și răutatea se înmulțește în ei.

Fapt pentru care cad din ajutorul lui Dumnezeu sub puterea/ influența diavolului.

Însă, [cu toată decadența lor], nici pe aceștia nu-i leapădă întru totul Preamilostivul Dumnezeu, nici nu-i urgisește/ nu-i îndepărtează de la Sine cu totul.

Căci și lor le întinde mâna milei Sale ca să-i scoată din disperare[9] și din părăsire. Îi ridică și îi îndreptează către înălțimea lucrurilor celor bune.

Și le arată astfel, prin această pildă/ parabolă, că nu este niciun păcat care să biruiască/ să întreacă iubirea[10] milei Sale pe care o are față de oameni.

Pentru aceea ascultați și pilda aceasta, pe care a grăit-o Domnul Hristos!

[Căci ea începe cu afirmația]: un om oarecare avea doi feciori/ doi fii.

Și omul acela era Dumnezeu.

Căci Sfinția Sa, din nemăsurata Sa milă pentru lume, a purtat trup de om și a locuit împreună cu oamenii.

Și El ne-a făcut din nimic și ne-a zidit pe noi, pe toți.

Și [Dumnezeu] are doi fii: pe Drepți și pe păcătoși.

Iar Drepții sunt reprezentați de fiul cel mare, de cel dintâi…Căci dreptatea a fost mai dinainte…și ea a fost făcută prima dată de Dumnezeu.

Iar fiul cel mai mic îi reprezintă pe păcătoși. Căci păcatul a izvorât[11] mai apoi, de la diavolul, după greșeala lui Adam.

Însă, pentru că și păcătoșii sunt creația[12] lui Dumnezeu precum sunt și Drepții, pentru aceea păcătoșii trăiesc împreună cu Drepții în acestă lume văzută, ca într-o casă, și El le-a dat daruri atât unora cât și altora.

Căci fiul cel mic a spus: „Părinte, dă-mi partea ce mi se cuvine din avuție”. Și le-a împărțit lor avuția/ averea.

Și aceasta e avuția oamenilor [primită de la Dumnezeu]: i-a făcut cu minte slobodă/ liberă, și le-a dat suflet înțelegător și fără moarte/ nemuritor.

Și le-a dat și lumea și toate câte sunt într-însa.

Și, totodată, le-a întins și un acoperământ: cerul.

Și [le-a dat și] un sfeșnic: soarele și luna.

Și ploaia cade și peste Drepți și peste păcătoși…

Căci Dumnezeu le-a împărțit la fel avuția…dar ei nu au cheltuit-o la fel.

Fiindcă fiul cel mare, adică Drepții, stau întotdeauna aproape de Dumnezeu și niciodată nu se îndepărtează de El. Și întru învățăturile Lui se nevoiesc și spre voia Lui umblă, și se îngrijesc să sporească avuția lui Dumnezeu și nu să o risipească.

Însă feciorul cel mic, adică păcătosul, cel ce iubește păcatele, pentru păcate grozave/ mari și scârnave/ rușinoase se îndepărtează de Părintele Cel milostiv.

Adică se îndepărtează de Dumnezeu, și de fratele cel mare, adică de ceata Drepților și de Îngerii cei luminați.

Și de aceea se duce din lumină în întuneric.

Și [coboară] din viață în moarte, în latura/ în partea cea  departe, unde locuiesc[13] dracii, unde se adaugă fărădelegile, unde se înmulțesc păcatele.

Căci acolo, mâncând și bând, omul își cheltuie[14] avuția primită de la Dumnezeu. În curvii și în scârnăvii își cheltuiește darul sufletului său, curăția, smerenia, îndrăznirea de odinioară către Dumnezeu.

Și în locul acestora dobândește necurății, săltări drăcești [ale trupului], nesațiul/ dorința nestăpânită de a păcătui, pofte spurcate.

Căci și acum sunt mulți cu minte de tânăr. Și se aseamănă cu prietenii tânărului acesta, care Îl gonesc pe Dumnezeu de la ei prin lucruri rele.

Fiindcă petrec în poftele și în dulcețile/ îndulcirile lumii, în fapte de mândrie și în răsfățuri[15].

Și sunt înșelați de veacul acesta trecător. Sunt rătăciți[16] în dezmierdarea lumii. În cântece, în jocuri, în toate glasurile lumii.

Și astfel curvind…și alte fapte făcând…sărăcesc de toate darurile lui Dumnezeu, ca și fiul curvar, care, după ce luă de la tatăl său avuția, se duse într-o latură departe și acolo împărți[17] avuția petrecând cu curvele.

Iar când pierdu tot se făcu foamete mare în latura aceea a lumii. Și începu a flămânzi. Fapt pentru care s-a dus și s-a lipit de un boier[18] din acea parte.

Și latura cea departe este voia diavolului.

În ea se duce omul păcătos, și făcând voia dracului se îndepărtează de Dumnezeu și Dumnezeu Se îndepărtează de el.

Și păcătosul rămâne singur[19] în toate păcatele sale și liber de a face toate răutățile.

Până ce sărăcește întâi de Dumnezeu, de Părintele Cel Milostiv, de Dătătorul a tot binele.

De aceea sărăcește de lucrurile cele bune, de viața veșnică…

Rămâne gol de veșmântul cel neputrezitor al Sfântului Botez și de creștinătatea lui.

Flămânzește după cuvântul lui Dumnezeu.

Flămânzește după Sfânta Cuminecătură/ Euharistie, după Sfânta Anafură…

Rămâne gol de toate darurile lui Dumnezeu și flămând și ca vai de el.

Și ce va face de acum încolo un astfel de om amărât? Va căuta să se dea pe sine sub mâna și puterea diavolului. Va vrea să se facă rob al lui, după cum s-a făcut și fiul curvar.

Căci acela s-a lipit de un boier din acea parte de lume.

Și boierul acela este însuși dracul cel mare/ Satana. Căci după ce omul face atâtea păcate, se lipește de diavol și îi slujește ca un rob al său.

Și diavolul se lipește de el…

Deci ce plată primește păcătosul de la diavol, în urma slujirii acestuia?

Și Sfânta Evanghelie ne spune că îl trimite în holdele lui ca să-i pască porcii.

Iar porcii sunt păcatele prin care omul se aseamănă porcilor. Căci porcul nu caută niciodată către soare, după cum păcătoșii nu mai caută către Dumnezeu și către binele cel veșnic.

Și merg numai cu capul plecat spre pământ, căci caută numai lumea și binele ei.

Numai frumusețile și poftele trupului.

Numai îndulciri și păcate.

Numai să strângă și să aibă.

Spre unele ca acestea îl trimite diavolul pe om.

Îl trimite!

Nu merge el [pur și simplu]…ci îl trimite diavolul, boierul lumii acesteia.

Căci omul care stă aproape de Dumnezeu cu inima și cu gândul, și are frica Lui în inima sa, și umblă spre învățăturile Lui, acela se numește rob[20] al lui Dumnezeu.

Și pentru că-I slujește lui Dumnezeu, pe el nu poate purta diavolul spre voia sa.

Nici nu-l poate împinge la păcate.

Căci el este ținut de frica de Dumnezeu și oprit de învățătura Lui.

Și numai prin vicleșug dorește să îl înșele spre a păcătui…cum îi și înșală pe mulți de multe ori.

Căci nimeni nu este fără de păcat, ci toți suntem păcătoși și am greșit înaintea lui Dumnezeu.

[Însă cei care păcătuiesc trebuie ca] din nou, cu sârguință, dacă văd că s-au îndepărtat de Dumnezeu, să caute să placă Lui prin rugăciune și Spovedanie.

Ca astfel să primească mila Lui, prin aceea că își înfrâng inima cu lacrimi și, totodată, voia rea.

Să oprească de la mâncăruri și de la băuturi trupul lor[21].

Să se scârbească de păcate[le făcute].

Să se roage lui Dumnezeu și să se ocărască pe ei înșiși…

Să își jelească/ plângă păcatele, pe acelea pentru care se pocăiesc.

Aceasta trebuie să facă dacă au greșit.

Căci fiecare suntem oameni cu trup neputincios.

Și prin aceasta[22] l-a înșelat[23] pe el diavolul[24].

Însă, cu toate acestea, nu are nicio putere asupra lui diavolul. Căci poate să se scoale din greșeală și să-I slujească lui Dumnezeu.

Iar cel ce-și împrietenește gândul cu păcatele, cel care se veselește în răutăți, care își face sufletul să înseteze de păcate, și nu cunoaște pocăința, pe acela diavolul îl are la mâna lui și fără voia sa se duce în păcate.

Căci e biruit de duhul curviei și uimit de lăcomia avuției.

Și ca pe un dobitoc/ animal nebun îl mână diavolul să pască porcii în holdele sale.

Căci așa îi cinstește dracul pe cei care îl cinstesc. Așa-i iubește pe cei care-l iubesc. Așa le plătește celor care îi slujesc.

Și care sunt holdele?

Holdele diavolului sunt locurile cele ascunse. Locurile unde se fac curvii, ucideri, nedreptăți, cămătărie[25], asupriri. Locurile hoției, lăcașurile furilor, odihna tâlharilor.

Căci în locuri ca acestea îl trimite diavolul pe om.

Și ce mai poate să facă amărâtul om decât să fure, să curvească, să năpăstuiască pe alții și alte lucruri rele să facă.

Și astfel omul trăind viață porcească…și tăvălindu-se în scârnăvia tuturor păcatelor, nici așa nu se satură.

Fiindcă păcatul e un lucru nesățios/ care nu îți astâmpără dorința.

Nu se oprește cu una, cu două…

Ci dorința de a păcătui se aprinde întotdeauna și arde spre a face tot mai multe răutăți.

Și astfel se veselesc pentru puțină vreme, pentru a se munci/ chinui în veci fără de sfârșit.

Căci așa e păcatul: mai întâi îl îndulcește [pe om], pentru ca apoi să-l amărască.

Și de aceea și fiul cel curvar, văzându-se pe sine gol, fiind de rușine oamenilor și de ocară îngerilor, dacă isprăvi în păcate avuția părintelui său, dacă fuse otrăvit și amărât de toate păcatele, dacă se cunoscu pe sine și în ceea ce a căzut și-și aduse aminte de ceea ce fusese mai înainte, s-a gândit întru sine și a zis: „Câți năimiți/ oameni plătiți să muncească/ slujitori au pâine din destul din partea părintelui meu iar eu mor aici de foame?!…Mă voi scula și mă voi duce la părintele meu și îi voi spune: „Părinte, am greșit la cer și înaintea ta, și de acum nu mai sunt destoinic/ vrednic să mă chem fiul tău. Fă-mă dar ca pe unul dintre slujitorii tăi!”.

Și s-a sculat și s-a dus la părintele său.

Și auziți acum, fraților, întoarcerea fiului celui curvar!

Auziți cum s-a sfătuit pe sine, fără nicio învățătură sau Scriptură, să părăsească voia diavolului și să facă voia lui Dumnezeu.

Ascultați acum și faptul cum a fost primit el de tatăl său.

Și Însuși Dumnezeu arată aici că El este Părintele. Și că fiul cel curvar îi reprezintă pe toți păcătoșii.

Și aici arată Sfinția Sa cum îl primește pe fiecare păcătos în parte când se întoarce.

Căci se spune aici: „Și încă departe fiind el, văzându-l pe dânsul tatăl său, i s-a făcut milă de el, și alergă de căzu pe grumajii lui/ pe umerii lui și-l sărută pe dânsul.

Și-i zise lui fiul său: „Părinte, am greșit la cer și înaintea ta, și de acum nu mai sunt destoinic/ vrednic să mă chem fiul tău”.

Iar tatăl lui spuse către robii săi: „Scoateți veșmântul cel dintâi și-l îmbrăcați pe el! Și-i dați inel în degetul lui și încălțăminte în picioare. Și aduceți vițelul cel gras și-l junghiați pe el. Să mâncăm și să ne veselim.

Căci fiul meu acesta a fost mort și a înviat, pierdut a fost și s-a aflat”.

O, mare dragoste și iubire de oameni arată Dumnezeu pentru pocăința omului păcătos, care se întoarce [la Sine]!

Căci nu numai că îl primește…dar și bucurie face în ceruri, veselindu-Se împreună cu Îngerii Săi.

După cum El Însuși spune în Sfânta Evanghelie: „Bucurie se face în ceruri pentru un păcătos care se pocăiește”.

Deci dacă se face atâta bucurie numai pentru un păcătos care se pocăiește, dacă s-ar pocăi mulți, ce bucurie vă pare c-ar face Dumnezeu, Părintele său și Îngerii Lui?

Și, cu adevărat, Dumnezeu Se veselește de pocăința păcătoșilor iar dracii se scârbesc de ea.

Fiindcă numai ce gândește păcătosul să se scoale din păcate și să se întoarcă la pocăință, că imediat îl întâmpină Dumnezeu cu mila Sa și-l cuprinde cu ajutorul Său.

Deci, de ce te faci părăsit, păcătosule?

De ce te lenevești?

Ce aștepți?

Ai fost tovarășul/ prietenul fiului celui curvar, atunci când păcătuia?

Fii prieten și acum cu el, acum când se pocăiește!

Scoală-te și tu din păcatele tale!

Părăsește și tu faptele cele rele.

Suspină. Lăcrimează și tu împreună cu el.

Încheie-ți vremea pe care ai petrecut-o în păcate!

Este destul cât ai petrecut în răutăți. Să-ți ajungă cât ai făcut voia diavolului.

Întoarce-te acum prin bine…de unde ai ieșit prin rău.

Apropie-te către Dumnezeu, către Cel ce nu iubește pierderea păcătosului.

Cazi către mila Lui, căci de mult te așteaptă.

Spovedește-ți[26] înaintea Lui păcatele tale! Smerește-te, pleacă-te înaintea Lui!

Căci Sfinția Sa a spus: „Cel ce se va smeri, se va înălța”.

Înfrânge-ți cu foame și cu sete inima ta!

Spune că ai greșit.

Că Dumnezeu este milostiv și va ierta păcatele tale.

Căci nu vei suspină și nu vei lăcrima fără să nu audă suspinele tale și fără să nu vadă lacrimile tale.

Nu te vei smeri fără ca El să nu uite mânia Sa. Căci L-ai mâniat cu faptele tale cele rele.

Nu te vei ruga fără ca El să nu te ierte.

Aduceți-vă dar aminte câte pot lacrimile!

Cum răul și spurcatul împărat Manase a plâns și Dumnezeu…l-a iertat!

Cum Ezechia I s-a rugat și a primit de la El încă 15 ani de viață.

Cum a miluit-o pe curvă.

Cum l-a îndreptat pe vameș.

Căci câți păcătoși s-au pocăit, câți greșiți s-au întors, pe toți i-a miluit Dumnezeu și i-a iertat.

Și atunci ce lucru mare este ca să te primească și să te ierte și pe tine?

Dumnezeu îi iartă și îi primește pe păcătoși.

Iar dacă va vedea pocăința ta cea dreaptă, fără fățărnicie, pocăința din toată inima, va ieși înaintea ta și te va cuprinde cu mila Sa, ca și pe fiul cel curvar.

Și va înfrumuseța sufletul și trupul tău cu veșmântul cel luminat al Sfântului Botez, pe care l-ai întinat și l-ai spurcat cu păcatele tale.

Și cu semnul darului, Duhul Sfânt îți va dărui ție pe aceea și cu încălțăminte [te va încălța], ca diavolul să nu lovească cu ghimpi tălpile tale care umblă în calea lui Dumnezeu, ca să poți călca și să zdrobești capul lui.

Și, cu multă bucurie, și vițelul cel gras îl va junghia pentru tine – adică Dumnezeu, Părintele, pe Fiul Său Unul-Născut, pe Domnul nostru Iisus Hristos – și foamea sufletului tău o va sătura cu Cinstitul Trup și Sânge al Sfinției Sale.

Și pentru întoarcerea ta îi va chema pe Îngeri să se veselească și să se bucure.

Și fiu și moștenitor[27] al Împărăției Sale te va face și locuitor al binelui celui veșnic.

De aceea noi, dacă nu vom băga în seamă mila Lui și nici nu vom lua aminte la îndelunga Lui răbdare, mă tem să nu pățim mai rău decât cel ce a știut voia lui Dumnezeu dar nu a făcut-o.

Căci vom fi bătuți nu numai pentru păcatele noastre, ci și pentru că ne-a îngăduit atât de mult, pentru că nu ne-a omorât pentru răutățile noastre, ci ne-a așteptat multă vreme ca să ne pocăim.

Iar noi am râs și ne-am bătut joc de îngăduința Lui.

Și de așteptarea cu care El ne-a așteptat.

Teme-te, iubitul meu creștin, și să nu zici că „voi face acum păcate, iar mai apoi mă voi pocăi; acum, la tinerețe, să petrec în lume cu tot ce îmi iubește trupul, iar la bătrânețe mă voi pocăi”.

Să nu zicem așa!

Căci nu știm ceasul morții noastre.

Căci s-ar putea să nici nu știm când ne va împresura…moartea…

Căci câți oameni nu au murit deodată?!

Câți vorbind și râzând nu au trecut [de aici] și câți mâncând și bând nu au murit [fără de veste]?!

Pentru aceea se cuvine să fim gata/ pregătiți [de moarte] în orice vreme. Și în tot ceasul să ne pocăim.

Pentru ca să scăpăm de muncile de veci și să dobândim Împărăția cerului, pentru darul Domnului nostru Iisus Hristos.

Căruia I Se cuvine cinste și închinăciune, împreună cu Părintele și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și întru veci de veci. Amin!