Iubiții mei,

în mijlocul zăpezilor, a zăpezilor reci ca inimile noastre, Evanghelia de azi [Mt. 25, 31-46] e o altă palmă a milostivirii Sale. Pentru că ea ne vorbește despre ce facem și nu facem pentru aproapele nostru și, implicit, pentru noi.

E reala noastră carte de vizită.

Fiindcă Matei 25, 31-46 arată cu degetul locurile nescrise ale CVului nostru și anume: lipsa de fapte bune.

Lipsa unei reale și personalizante atenții față de cei din jurul nostru.

Pentru că înaintarea în vârstă ar trebui să meargă mână în mână cu creșterea în omenie, în sensibilitate, în atenție…și nu în obtuzitate și bădărănie.

Copilul poate fi egoist…pentru că nu știe ce mare rău este egoismul…

Poate cere marea cu sarea de la părinții lui, de la cei care-l iubesc…pentru că nu știe cum e viața.

Nu știe ce pericole, ce dureri, ce necazuri îi stau înainte.

Nu știe că are nevoie de prieteni, de oameni care să-l iubească și să-i dorească binele.

Însă când tinerețea îi facilitează contactul brutal cu viața…omul nu mai ar trebui, în niciun fel, să fie o brută, o canalie…atâta timp cât înțelege fragilitatea vieții, adică cât de scurtă și de dureroasă e viața.

Și de aceea Domnul, acum, în această duminică, ne dă să privim dinspre viitor…spre prezent…pentru ca să înțelegem cât de serioasă e viața aceasta, câte implicații are ea…ce fel de veșnicie aduce modul nostru actual de existență.

Căci punem punct mâncării de carne până la Paști…pentru ca să nu mai dorim să sfâșiem sufletul și viața aproapelui nostru…ci să-i alinăm inima.

Dar, în același timp, punem început cugetării la faptele noastre, la o tot mai profundă privire de sine…pentru că postul ce vine nu e doar abținere de la păcate…ci și dorință vie de a ne umple de bucurie.

Și cum să te bucuri și să bucuri și pe alții…dacă nu prin a face binele?

Căci cine se bucură de rău? De nedreptatea care i se face?

Cine se bucură de faptul că e călcat în picioare, că e umilit, că e desconsiderat?

Și pentru legaliști, pentru cei care vor să vadă scris…ca să facă ceva…Domnul ne spune că El privește, în primul rând, nu la ce nu faci pentru El…ci la ceea ce faci pentru El.

La ceea ce faci, din proprie inițiativă…și, mai ales, din toată inima.

El privește…și iubește…ceea ce faci cu bucurie…și nu mânat de la spate.

Pentru că binecuvântații Lui (v. 34) sunt cei care au dat de mâncare, au dat de băut, au vizitat, au primit, au ospătat, s-au dăruit cu totul altora…au dat zăpada la o parte…și i-au salvat pe oameni.

Binecuvântații Lui sunt și vor fi cei care s-au umplut de bucuria de a dărui, de bucuria de a fi oameni printre oameni, de a fi oameni cu obraz și nu oameni…cu nesimțirea groasă pe inimă.

Căci degeaba dai binecuvântare cuiva să facă nu știu ce lucru…dacă el nu vrea din toată inima să facă acel lucru…și, în primul rând, nici nu știe prea bine să facă acel lucru.

Însă când cineva e umplut de Dumnezeu cu râvna de a munci, de a scrie, de a crea, de a se jertfi pentru un țel…atunci acela face mai mult decât se așteaptă alții de la el…și de la cât credea și el însuși că poate să ofere, să dăruie…

Și aceștia sunt binecuvântații Tatălui ceresc: cei care au făcut binele ca normalitate, ca firesc al omului…care nu au așteptat ovații pentru faptele lor…ci s-au manifestat ca oameni buni de la sine…în modul cel mai firesc cu putință.

De aceea Sfinții nu își pun problema echivalenței (v. 37-39)…a primirii din partea lui Dumnezeu a ceva în schimb…pentru că ei sunt oameni curați, frumoși…

Însă Dumnezeu Se simte dator față de ei (v. 40)…pentru că ei nu au considerat pe nimeni ca fiind mic, adică neimportant

Și vedem cum statul, care nu își face treaba…consideră puțin important faptul că…oamenii mor zidiți în zăpadă…

Și dacă nu îți pasă de oameni…ești inuman.

Și ești inuman…pentru că nu înțelegi că în viață nu e important să îți scapi pielea…ci să lași urme de măreție.

Urme de măreție, de candoare, de umanitate, de atenție, de grijă pentru ceilalți…urme pe care Dumnezeu nu le aruncă la coș…ci le pune sub ochii Săi.

Le dă exemplu.

Le elogiază…

Și Înfricoșătoarea Judecată este…o înfricoșătoare lecție de adevăr și de dreptate, de neuitare, la modul ultrapozitiv…de neuitare a oricărui membru al umanității.

Nu contează că ai fost avortat…că ai murit la 40 de zile, la 10 sau la 96 de ani…

Dumnezeu te aduce în față, în fața tuturora…ca să luminezi…sau să fii o tenebră vie.

Pe tine, oricare ai fi, Dumnezeu te va învia din morți la a doua Sa venire întru slavă, te va face o ființă nouă, spiritualizată…iar conținutul tău, al persoanei tale, va fi plin de har sau de absența lui.

Iar dacă lumina din tine, sufletul tău adică, va fi întuneric…va fi plin de bezna neiubirii…vei simți prezența lui Dumnezeu, slava Lui, ca tortură, ca un chin imens.

Dar dacă tu vei fi găsit plin de slava Sa…venirea Lui întru slavă va fi fericirea cea mai mare a vieții tale…pentru că slava Lui va fi cea care îți va șterge toate lacrimile sufletului.

Faceți un exercițiu de…comparație

Gândiți-vă ce înseamnă pentru voi apropierea cuiva…mângâierea cuiva…Cum vă inundă bucuria, frumusețea…datorită unei persoane.

Și acea persoană e un om!

Iradierea acelui om e ca luminița unui licurici…pe înserate…

Ce înseamnă însă această iradiere a omului…pe lângă imensa lumină a lui Hristos, a slavei Sale…care se va arăta extrem de pozitivă pentru noi…atâta timp cât va transfigura întreaga creație în mod instantaneu?

Judecata universală, a toată lumea…se va face în lumea aceasta transfigurată de venirea lui Hristos…în lumea unde viețile oamenilor se vor judeca după gradul de adevăr, de frumusețe, de delicatețe, de sfințenie sau de nonsfințenie…

De aceea lipsa de omenie, de atenție, răutatea cu carul…e un blestem pentru om.

Pentru omul care se comportă inuman…cât și pentru cei care îl văd și suferă din cauza lui sau pentru el…

Și Domnul nu îi va numi blestemați (v. 41) pe cei păcătoși pentru că le dorește răul…ci El indică prin acest nume propria lor stare, pe care aceștia și-au construit-o cu sârg: starea de autism moral.

Nu au avut timp decât pentru ei.

Nu s-au văzut decât pe ei.

De aceea li s-au părut ceilalți ca fiind mici…neimportanți…insignifianți…pe lângă propria lor stare de relaxare, de bine relativ

Însă binele relativ, binele egoist…nu dă bine la CV!

Mai devreme sau mai târziu…dacă ai fost neam prost, dacă ai fost duplicitar, dacă ai fost îngrijorat decât pentru tine…se va ști pentru eternitate.

Așa că regretele eterne nu sunt pentru toți…ci doar pentru unii.

Pentru cei care și-au permis luxul de a fi canalii, inumani, autiști la nevoile altora.

Și cele două veșnicii, una ca osândă și alta ca viață fericită (v. 46), sunt moduri de a fi adjudecate pe deplin, construite cu grijă…și nu fatalități.

Pentru că totul depinde de cum ai văzut lucrurile.

Ține de perspectiva noastră asupra vieții și asupra relației cu ceilalți.

Și faptul că Dumnezeu ne amintește că Raiul e universal…e pentru toți cei care trăiesc în adevăr și lucrează dreptatea e un lucru plin de responsabilitate și de trezvie…pentru că asta înseamnă că Dumnezeu nu ne obturează bucuria…ci ne ajută să ne bucurăm de ea în mod veșnic.

Dumnezeu să vă ierte și să ne ierte, iubiți frați și surori întru Domnul!

Și să ne dea să înțelegem…că zăpada e ca inima noastră: rece!

Și acolo unde nu e rece…există pârtie…există drum…există tunel spre alții…indiferent dacă zăpada e de 3, 4 sau 6 metri.

Haideți să topim zăpada din noi…ca să iradiem în afară!

Pentru că fără lumină în noi…și care să țâșnească din noi…postul nu ne aduce decât tristețe și schimonosire a feței.

Însă unde există lumină, oare poate fi confundată ea cu bezna?…

Dumnezeu să ne umple de bucurie și de pace, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Did you like this? Share it: