Sfântul Vasile cel Mare contemplând cartea Sfântului Profet Isaia [22]
Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a…
***
Nu putem să purtăm în același timp și jugul lui Hristos și jugul asirianului, adică al Satanei, p. 332/ „toate cele scrise de Profeți sunt grăite de Duhul Sfânt”, Ibidem/
*
Bucuria trăită de popor…atunci când mor dictatorii care l-au asuprit, p. 333. Citatul in integrum: „Când trăia regele cel rău, nu puteau [nu aveau timp n.n.] să suspine către Dumnezeu. Căci îi obliga la munci grele, nepermițându-le să se uite în sus la Dumnezeu. Iar când cel rău s-a dus [când a murit n.n.], atunci trebuie să bată [din palme] și să se bucure de căderea vrăjmașului”.
*
Vindecarea sufletului începe cu geamătul, p. 333, cu durerea pentru păcate/ Dumnezeu i-a auzit pentru că au gemut responsabil, asumându-și starea lor, Ibidem/ „tainele teologiei i se arată Profetului”, Ibidem/ analogia dintre păcate și regii condamnați în Scriptură, p. 334/ Ahaz = posesie, Ibidem/ Domnul e Cel care îi paște pe săraci, pentru că El este „Păstorul oilor” Sale, p. 335.
*
Folosul soteriologic/ mântuitor al predicării: „este cu mult mai bine să te încrezi în cuvântul de învățătură decât, fiind indignat, să sfărâmi jugul celui care te lovește”, p. 335.
Jugul ascultării…care te eliberează de părerea de sine…adică de falsa perspectivă asupra înțelegerii sinelui.
Povățuirea duhovnicească, care îți neagă păcatele, e cea care lovește cugetul tău mândru, nedeprins cu ascultarea, cu zăbala smereniei.
*
Sfântul Vasile cel Mare indică aici, în p. 335, sărăcia interioară ca fiind sinonimă cu smerenia inimii.
Ești sărac în gânduri…dacă nu îți închipui că ești alfa și omega.
Ești sărac de gânduri, de sentimente și de tendințe acaparatoare, centrifuge, egoiste…dacă te păstrezi în tăcerea gândurilor, în tăcerea sufletului care se roagă…
*
Iar scopul predicării, ne amintește Marele Vasile, nu e acela de a fi un exercițiu oratoric ci de a instrui pentru Împărăție…De a ne învăța cum să ajungem să moștenim Împărăția. Deci e învățare spre mântuire…și nu vorbărie frumoasă dar fără adevăr.
Scopul predicării e pragmatism soteriologic…e învățarea, pas cu pas, a ceea ce ne mântuiește.
E știința dumnezeiască despre mântuirea personală și a întregii creații.
Textul exact: „scopul bunei instruiri este pășunea promisă”, p. 335, adică Împărăția lui Dumnezeu.
*
Nu trebuie să renunțăm la credință în momentele când Domnul ne mustră/ ne ceartă/ ne pune la încercare credința și viața, p. 335/ despre fum, p. 336/ vederea duhovnicească, Ibidem/ filistean = cel căzut din cauza beției, p. 337/ simțurile sufletului ca porți, Ibidem/ vântul uscat, p. 338.
*
Miazănoapte = demonii, p. 338/ Sionul minții…pentru că mintea umană e „un turn de pază al întregii firi”, Ibidem. Mintea omului, cu alte cuvinte, are rolul de a proteja umanitatea și creația și nu de a le aduce în colaps./ „mintea scufundată în vin și în celelalte patimi”, p. 339, e una bezmetică, care nu acționează lucid.
*
Odată cu p. 340 începe al 15-lea capitol al comentariului vasilian la Sfântul Isaia. / Domnul a avut strămoașă și pe Rut, moabiteanca, p. 340/ „Pedeapsa adusă noaptea este mai amară”, p. 341/ păcatele aduc tristețea din inima noastră, Ibidem/ cel care se tăvălește în propriile sale păcate, Ibidem/ consecințele curative/ vindecătoare ale medicamentelor, Ibidem/ „întâistătătorii [inițiatorii] ereziilor, cei pierduți noaptea”, Ibidem. Adică cei care au murit în mod cumplit datorită luptei lor împotriva adevărului Bisericii.
*
Dibon = curgerea lor, p. 342/ învățăturile eretice „sunt schimbătoare și nestatornice”, Ibidem. Adică ereticii își schimbă doctrina periodic…pentru că înaintează în minciună, în depărtarea de la adevăr/ „nestatornicia minciunii este numită curgere”, Ibidem/ „tristețea cea după Dumnezeu [,adică pocăința,] îi dă mântuire [omului] fără părere de rău”, Ibidem, adică fără mustrări de conștiință.
*
Slava trupului, adică frumusețea și tinerețea lui, e ca iarba de trecătoare, p. 343. Căci „frumusețea din trup [este] (carne) și sânge”, Ibidem, și cu această frumusețe rapidă se mândrește „femeia răuvoitoare”, Ibidem.
*
Din nou despre „tristețea cea după Dumnezeu”, p. 343, despre pocăință…/ „nu s-au dedicat ajutorului Duhului”, Ibidem. Adică nu s-au lăsat ajutați de Dumnezeu…Nu s-au dăruit…nu s-au lăsat în mâna lui Dumnezeu ca El să-i ajute…să îi învețe, în mod progresiv, mila Lui.
*
Nebo = ședere, p. 343/ „sofisme viclene” și „cuvântările lor rele”, Ibidem/ cei care au crezut în învățături rele/ eretice trebuie să se pocăiască pentru asta, p. 344/ Heșbon = gând, Ibidem/ Eleale = suișul lui Dumnezeu, Ibidem/ Iahaț = poruncă ce a fost, Ibidem.
*
Coapsa ca procreare, p. 345/ Țoarul: locul unde s-a refugiat Sfântul Lot…când a fugit din Sodoma înaintea pedepsirii acesteia, p. 346/ Țoar = mică, Ibidem.
*
„Pocăința cere ca mai întâi cineva să strige în sine și să-și zdrobească inima; apoi, să se facă și un bun exemplu pentru alții, pregătindu-se să fie auzit și făcând cunoscut modul pocăinței”, p. 346.
*
„Începutul bucuriei [al curățirii de patimi, al mântuirii n.n.] este plângerea cea bună [pocăința n.n.], iar al ridicării [din păcate n.n.] și al urcușului către cele de sus este tristețea cea după Dumnezeu”, p. 347. Pentru că frica de Dumnezeu, cunoașterea de sine și pocăința sunt fundamentul oricărei creșteri duhovnicești.
*
„Apa odihnei”, p. 347, adică harul lui Dumnezeu care ne odihnește ființa din interior./ „înălțarea în sus”, Ibidem, adică exprimarea faptului că creșterea duhovnicească are multe trepte…și e nesfârșită…
*
„Mustrând și ocărând, Scriptura zdrobește dorința cea rea [a omului] și produce ca un cutremur”, p. 347, interior dezrădăcinarea ei.
*
Păcatul care ne țintuiește în loc, care nu ne lasă nici să plângem și nici să sporim duhovnicește, p. 347/ arabii = cei de seară, p. 348/ Eglaim = care aparține berbecilor, Ibidem/ învățătura ca apă, Ibidem/ Ariel = leu, p. 348-349/ Adama = pământ virgin/ feciorelnic, p. 349.