Praedicationes (vol. 2), p. 12-18

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 Praedicationes

vol. 2

***

Partea întâi…

*

Ioan 17. 7. Nin egnocan oti panta

Acum…egnocan e tot de la ghinosco…ce au făcut?…au cunoscut…ce?…că toate

osa dedocas Mi para Su isen

ce?…câte Mi-ai dat Mie…Fiului Tău…sunt de la Tine…

Că toate câte Eu le-am vestit lor sunt de la Tine, de la Tatăl…Sau ele sunt ale Noastre, ale Treimii…ale Tatălui și ale Fiului și ale Sfântului Duh.

Și aici observăm cum Fiul, ca om, Se smerește pe Sine…întotdeauna…în fața Tatălui…ca și când cuvintele mântuirii nu ar fi fost comune celor trei persoane…

Iar El, întotdeauna, Îl pune pe Tatăl în prim plan dar nu Îl vede ca superior Sieși, pentru că El e egal și deoființă cu Tatăl.

Și de aici, de la înțelegerea greșită a întâietății dată de Fiul Tatălui s-a iscat o erezie imensă în istorie…care a dat multe bătăi de cap Sfinților Părinți din vremea aceea…pentru că ereticii vorbeau de o subordonare a Fiului față de Tatăl.

Și acea erezie, ca și Filioque, a produs multe frământări în Biserică…

Însă aici egalitatea Tatălui cu Fiul se exprimă…aceasta e marea taină!…se exprimă prin totala aplecare a Fiului către Tatăl și a Tatălui către Fiul.

Și anume egalitatea personală a Tatălui cu Fiul și cu Sfântul Duh înseamnă, în același timp, o iubire și o ascultare și o împreună-lucrare, o conlucrare preadumnezeiască a celor trei persoane dumnezeiești.

De aceea este exclusă orice idee de șefie, de întâietate în Treime a unei persoane față de alta, pentru că întotdeauna una îi dă întâietate celeilalte…celorlalte două.

Și există o expresie teologică extraordinară a unui Părinte rus, în care acesta vorbea despre faptul că Fiul Se șterge cu totul pe Sine în fața Tatălui. În sensul că Se umilește cu totul în fața Tatălui pentru ca să-L asculte pe Tatăl.

Iar Sfântul Duh, la fel: vorbește despre Fiul și despre Tatăl. Iar Tatăl vorbește despre Fiul și despre Duhul Sfânt…și Îi trimite pe ei în lume.

Dacă ne gândim bine…la Botez și la Schimbarea la față, la Metamorfosis, la transfigurarea chipului Domnului, a întregii Sale umanități pe Tabor…acolo Tatăl nu vorbește despre Sine ci despre Fiul.

Și spune: Acesta este Fiul Meu Cel iubit!

Și întotdeauna observăm faptul că o persoană dumnezeiască Le pune în evidență pe celelalte două. Nu se pune pe Sine în evidență…

Hristos întotdeuna vorbește…Fiul lui Dumnezeu întrupat vorbește întotdeauna despre Tatăl…și spune…că Eu de la Tatăl am venit în lume…și Eu vă mărturisesc cele ale Tatălui Meu…pentru că sunt Fiul lui Dumnezeu.

La fel și Duhul Sfânt nu Se revelează pe Sine ci Duhul Sfânt vine și ne învață cele despre Hristos…așa după cum ne-a spus și Domnul…că toate cele ale Mele vă va vesti Duhul Sfânt…și vă va reaminti…ce?…ceea ce Eu v-am spus vouă. Duhul Sfânt vă va face să înțelegeți mult mai profund ceea ce am mărturisit Eu.

Deci Duhul Sfânt vine și vorbește…vine în noi și vorbește despre Hristos și despre Tatăl. El ne face și mai evidentă iubirea, comuniunea și persoanele, celelalte două, ale Treimii.

În această ordine de idei putem înțelege de ce Fiul vorbește despre Tatăl și Se raportează la Tatăl. Și Se raportează la Tatăl cu o iubire nețărmurită. Cu o iubire fără sațiu, fără margini…

Și pentru că El pune în evidență întotdeauna pe Tatăl…din aceasta se vede iubirea, se vede frumusețea interioară personală a Fiului.

Căci Cel care iubește Îi vede întotdeauna pe Cei pe Care Îi iubește: pe Tatăl și pe Duhul Sfânt. Fiul Le vede mereu pe Celelalte două persoane dumnezeiești, împreună-stăpânitoare și împreună-veșnice, Care sunt deoființă cu El.

Și pe Ele le scoate în evidență…

Iar de aceea Îi spune acestea, de la v. 7…În sensul că Apostolii au cunoscut că Tu ești Tatăl, Creatorul lumii și Eu sunt Cel prin Care Tatăl a făcut toate întru Duhul.

17. 8. oti ta rimata a edocas Mi

Căci…ta rimata…

Iar rima înseamnă cuvânt…De unde rimă al nostru…Căci poemul se potrivește în rime…în cuvintele finale ale versurilor.

Căci cuvintele pe Care Mi le-ai dat…

dedocas aftis

le-am dat lor.

Eu am dăruit cuvintele Tale, Tată,…cui?…Apostolilor Mei…care sunt și Apostolii Tăi…care sunt și Apostolii Duhului Sfânt…căci sunt Apostolii Treimii.

Lor le-am dat cuvintele Tale…cuvintele Noastre…ale Treimii…

Și ce-au făcut Apostolii cu ele?

che afti elavon

Și ei le-au primit…

Deci nu le-au lepădat…ci le-au primit…

Și ce se întâmplă când primești cuvântul lui Dumnezeu? Când ești încredințat de faptul că cuvântul lui Dumnezeu e adevărul?…după cum spune rugăciunea și Scriptura…

che egnosan alitos

Și…primind cuvântul…și încredințându-se…și înțelegându-l…pătrunzându-se de el…ce-au făcut?…che egnosan…

Din nou ghinosco acesta foarte profund în semnificații în Scriptură…

Și au cunoscut…alitos…cum?…cu adevărat…

Ce?

oti para Su exilton

că de la Tine am ieșit…că am venit de la Tine, Tată!

Adică faptul că sunt născut din Tine, din Tatăl…

Deci: au cunoscut că de la Tine am ieșit

che epistefsan

și epistefsan…de la pistefo…a crede…

și au crezut…

oti Si Me apestilas

că Tu M-ai trimis…apestilas fiind din nou de la apostello…de la trimitere…

Deci ce se întâmplă? Cum au crezut Sfinții Apostoli…sau cum credem noi că Fiul a ieșit de la Tatăl prin naștere? Și că Sfântul Duh purcede de la Tatăl…dar nu și de la Fiul?

Prin faptul că primim revelația. Trebuie să primim revelația…credința ortodoxă…așa după cum spune Scriptura…și după cum spun Părinții…

Și dacă ne pătrundem de ceea ce primim tradițional, harismatic, dumnezeiesc, în Biserică…de cuvintele pline de har…primind și crezând în Hristos…Care este Dumnezeu și om, S-a născut din Fecioară, S-a născut din poporul lui Israel…a fost profețit de către Profeți…și toate celelalte…toate dogmele…hristologiei, care au conexiune cu triadologia…adică tot ceea ce înseamnă dogme ale Bisericii…și învățături ale ei nedogmatizate dar cu totul adevărate ale Bisericii…pătrunzându-ne deci de toate acestea…ajungem să cunoaștem/ să experiem/ să trăim/ să simțim/ să fim împreună cu Tatăl, cu Fiul și cu Duhul…

Iar atunci înțelegem că Fiul a ieșit de la Tatăl prin naștere și că Sfântul Duh a ieșit de la Tatăl prin purcedere.

Și aceasta, bineînțeles, mai presus de ceea ce, în termeni umani, ar însemna naștere și purcedere…Și, tot la fel, ceea ce noi numim persoană…cu referire la persoanele Treimii e mai presus de ceea ce înseamnă persoană pentru noi, oamenii…

Și aceasta, atâta timp cât Dumnezeu este Duh…după cum spune Scriptura…

Și numai Hristos, numai Fiul, are trup îndumnezeit…

Căci întotdeauna trebuie să privim învățătura Bisericii despre Dumnezeu într-un mod propriu lui Dumnezeu.

Și, bineînțeles, dacă ați citi teologia trinitară a Sfântului Grigorie de Nazianz sau a Sfântului Grigorie Palama sau a Sfântului Fotie cel Mare sau a Sfântului Marcu al Efesului sau a Sfântului Ioan Evanghelistul…de ce nu?, care e primul care teologhisește atât de imens despre Treime…am observa ce măreții spun despre dogma Treimii.

Și aceasta e cea mai grea și mai plină de frumusețe…și de consecințe binefăcătoare în viața noastră.

Deci…pentru ca să ajungi să trăiești trebuie să crezi în Cel pe Care Tatăl L-a trimis și în Cel pe Care, tot Tatăl, prin Fiul și Care de la Tatăl a purces și pe Care Fiul L-a trimis în lume, ca Unul Care Se odihnește din veci peste și în Fiul, adică în Sfântul Duh.

Și aici este o teologie atât de fină și atât de imensă…încât, întotdeauna, pentru noi este o plăcere admirabilă…o plăcere mai presus de orice ar însemna explicare umană atunci când îi citim pe Sfinții Părinți.

Și vă invităm, cu toată ființa noastră, să citiți pe nerăsuflate…să citiți și să recitiți…orice carte patristică, orice viață de Sfânt pe care o aveți în casă sau pe care o puteți cumpăra…

Pentru că acolo este viața veșnică.

Vă veți umple de atmosfera dumnezeiască a comuniunii dintre Sfinții respectivi și Dumnezeu.

Vă veți umple de iradierea vieții lor cuprinsă în cuvinte…de tăria vieții lor, de sfințenia lor.

17. 9. Ego peri afton eroto

Eu pentru ei/ pentru aceștia mă rog…pentru Apostoli…pentru Ucenicii Mei…

Pentru ei Mă rog…sau cer…mai întâi…

u peri tu cosmu eroto

[și] nu pentru lume mă rog

alla peri on dedocas Mi, oti Si isin

ci pentru cei pe care Mi i-ai dat Mie, căci ai Tăi sunt.

Și de aici nu trebuie să înțelegem că Hristos Dumnezeu Se roagă numai pentru Ucenicii Săi, așa, într-un mod partinic…În sensul: „Domne, ăștia sunt ai Mei, numai pentru ei mă rog…”.

Nu trebuie să înțelegem afirmația de aici adică dintr-o perspectivă/ mentalitate seculară…

Ci Domnul a vrut să spună aici că în special sau mai întâi…Mă rog pentru Sfinții Mei Apostoli…care sunt ai Treimii…și care sunt mesagerii, martorii cuvintelor Mele…pentru ca ei să păstreze, într-un mod necontaminat de erezii…de rău…într-un mod autentic…să păstreze mesajul mântuirii…vestea mântuirii…și să o prezinte și altora.

Și astfel, prin cuvântul lor, tot omul care vine în lume să creadă…și să se mântuiască…adică să se umple de harul și de sfințenia cuvintelor lui Dumnezeu.

Deci pentru aceasta credem noi că Domnul Se roagă mai întâi pentru Ucenicii Săi Tatălui: pentru că vrea ca Ucenicii să fie purtătorii de Dumnezeu autentici. Purtătorii, în lume, ai cuvintelor Sale.

Și iată versetul al 10-lea!…

17. 10. Che ta Ema panta

Și toate ale Mele

Sa estin

ale Tale sunt

che ta Sa Ema

și ale Tale sunt ale Mele

che dedoxasme en aftis

și Eu, Fiul, M-am preamărit în ei.

Și cum S-a preamărit Fiul lui Dumnezeu în Ucenicii Săi? Prin faptul că i-a umplut de har, de măreție dumnezeiască și i-a făcut mulțumitori…i-a făcut lăudători ai Tatălui…doxologici.

Și așa ne-a spus și nouă să facem: cine vede fapta noastră bună slăvește, prin noi, prin exemplul nostru, al vieții nostre pe Dumnezeu.

Și Fiul S-a preaslăvit întru ei pentru că ei L-au cunoscut pe Fiul și pe Tatăl și pe Duhul ca fiind Dumnezeul lor tripersonal.

S-a preamărit întru ei pentru că…așa cum a înțeles în mod revelat Sfântul Petru, după cum a spus Domnul…au înțeles că El este Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Că El are cuvintele vieții veșnice…că El este Fiul lui Dumnezeu…și astfel El S-a preamărit întru ei, întru Ucenicii Săi, în ființa lor, în viața lor…

[sfârșitul primei părți]