Praedicationes (vol. 2), p. 101-114

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 Praedicationes

vol. 2

***

Paginile 2-12; 12-18; 18-24; 24-30; 30-37; 38-48, 49-55, 56-62, 63-69, 69-73, 73-81, 82-86, 86-91, 91-97, 97-100.

***

Predică la Duminica a 8-a după Rusalii. Minunea înmulțirii pâinilor [Mt. 14, 14-22]

*

(Evanghelia în mai multe ediții scripturale. Vor apărea în forma editată a cărții…la fel și toate porțiunile de text în limba greacă…pe care acum le transliterăm.)

*

Iubiți frați și surori întru Domnul[1],

Duminica a 8-a după Pogorârea Sfântului Duh ne pune înainte o Evanghelie extrem de interesantă…Matei 14, 14-22…

Interesantă, în primul rând, din două puncte de vedere: ea este intercalată între o înmormântare…o înmormântare specială…cea a Sfântului Ioan Botezătorul…și mergerea pe mare…și mărturisirea Sfântului Apostol Petru că El este Fiul lui Dumnezeu…

Intercalare între două lucruri extraordinare…asta în primul rând…iar în al doilea rând că aici avem de-a face cu înmulțirea pâinilor…

Iar acum, în august, înmulțirea pâinilor are o semnificație aparte…deoarece abia s-au terminat recoltările grâului…

Grâul a fost secerat…iar adevărații țărani…și nu speculanții de produse cerealiere…caută să îl bage în pătule…în hambarele lor…ori să îl vândă la un preț convenabil…

Însă cui să-l vinzi?

Căci vin peste tine speculanții…îl cumpără pe nimic…și o să-l vândă, mai spre iarnă, cu mult mai scump…

Urmarea?

Vom avea din nou o pâine mărită la preț…una vândută cu un preț mult mai mare…

Și asta, cu toate că în acest an am avut o recoltă imensă…la grâu…în cea mai mare parte a României…

Avem, deci, înmulțirea pâinilor…după ce Sfântul Ioan Botezătorul fusese înmormântat…

Ucenicii lui îl înmormântează…pe cel care Îl vestise pe Mesia…pe cel care Îi prefațase imensa Lui operă iconomică pentru noi…

Și avem în fața noastră, începând cu versetul al 14-lea…mulțimile de oameni…

Avem mulțimile…care veneau spre El…pe jos…din cetățile lui Israel…

Și Acesta fusese mărturisit de către Ioan…și pe El Îl vedeau și ei…vedeau ceea ce El făcea pentru oameni…

Și credeau că El este un Mare Profet…sau Fiul lui Dumnezeu…

Și iarăși ne întâlnim, în limba greacă, cu ohlos…cu mulțimea…de oameni…

Mulțime care nu trebuie să ne ducă cu gândul la faptul că Domnul îi vedea…sau Biserica îi vede pe credincioși în mod nediferențiat.

Ci când Scriptura vorbește despre mulțime mare, ca aici, despre polin ohlon…nu vorbește în mod peiorativ la adresa persoanei.

Pentru că aici s-a dorit a se sublinia numai numărul mare de oameni…care Îl urma pe Domnul sau marea lor dragoste pentru a-L asculta pe Mântuitorul lumii.

Însă această mulțime mare de oameni, care nu are Păstor [Num. 27, 17; III Regi 22, 17]…sau care își caută Păstorul…fusese profețită de către Proroci…atunci când puneau problema că ele vor merge spre El…

Spre Cel care le va vesti îndurările lui Dumnezeu [Neem. 9, 31; Plâng. lui Ier. 3, 22]…

Și am editat astăzi Evanghelia zilei în mai multe ediții scripturale pe blog…și le aveți în fața dumneavoastră…pentru a înțelege particularitățile extraordinare ale fiecărei limbi și ale fiecărei ediții în parte, importanța lor…în ceea ce privește tălmăcirea/ explicarea adevărului de credință.

Și mă uit acum, în Noul Testament de la Bălgrad…de la Alba Iulia…din 1648…unde apare cuvântul…în locul lui ohlos, a mulțimii…apare cuvântul dihanie…și, ca urmare, sintagma: dihanie multă.

Bineînțeles că noi, astăzi, când zicem dihanie…zicem monstru, o vietate enormă…care ne-ar face rău…nu?

Deci când zicem dihanie…vedem ceva care ne pune în pericol…E vorba de un animal care ne-ar pune în pericol…de un monstru…De un animal de proporții…

Și iată cum în limba română veche…dihanie însemna și mulțime…Adică se reprezenta prin acest cuvânt dimensiunile enorme ale unei realități.

Și aici, așadar, prin dihanie multă…se vorbește despre mulțimea multă de oameni…care Îl urma pe Domnul.

Și această mulțime venea să asculte, cu multă aviditate, cuvintele Domnului.

Și Domnul, aici, în versetul al 14-lea, Se comportă…din perspectiva unei mentalități postmoderne…aiurea…

De ce?

Mulțimile mari veneau…Veneau să-L asculte…sau să li se facă o minune…

Atunci de ce I S-a făcut Lui milă de ele…dacă, după cum vom observa, spre exemplu din versetul al 15-lea… Ucenicii vedeau că ei aveau bani…și puteau să-și cumpere de mâncare?

Pentru că Apostolii au venit la Domnul și I-au spus că oamenii aceștia trebuie să meargă prin sate…și să-și cumpere de mâncare…să-și cumpere de-ale gurii…

Și, la o primă impresie, dacă citim…așa, fără nicio profunzime spirituală…acest verset 14…el nu are niciun sens…pentru un om care nu vede sensuri.

De ce I S-a făcut milă lui Dumnezeu…de o mulțime de oameni…care avea de toate?

Însă observăm că acest cuvânt milă…pe care noi îl găsim în ediția ÎPS Bartolomeu Anania…în GNT el este splagnizome…care înseamnă a compătimi.

A compătimi, a I Se face milă…

Adică cu sensul prim…acela de: a fi mișcat de milă…spre cineva…spre a ajuta pe cineva…

Mișcat spre milă…spre faptul de a-i ajuta…de a-i compătimi…

Și observăm de aici…și din continuarea acestui verset…faptul că la Domnul veneau mulți bolnavi…cu diverse boli…nu numai trupești…ci și duhovnicești…

Însă, după cum spuneam și altădată, originea bolii este păcatul…

Iar Hristos, Dumnezeul nostru Cel Preaiubitor, este mișcat spre milă…spre milă față de ei…și eterapefsen tus arrostus afton…i-a vindecat pe bolnavii lor…pe suferinzii lor…pe neputincioșii lor…

Și astfel observăm că venirea acestei mulțimi imense…către Domnul era motivată de mai multe lucruri…

Unii erau curioși să vadă…alții doreau să audă…alții doreau să se vindece…alții, poate, doreau să rămână cu Domnul…

Și tocmai din această cauză raportarea Domnului față de ei este o raportare extrem de milostivă, de primitoare, de deschisă…

Și El nu îi privește numai ca pe o mulțime pe toți acești oameni…ci ca pe o mulțime formată din persoane distincte.

Iar acest verset e fundamental pentru noi în teologia eclesiologică.

Pentru că atunci când vorbim despre Biserică…și despre poporul lui Dumnezeu…sau despre turma celor credincioși…și cunoașteți ironiile care se fac pe această temă, de către cei care nu înțeleg sensul spiritual al ideii de păstor și turmă…nu ne referim la credincioșii Bisericii ca la o masă de oameni fără personalitate…ca la o masă de oameni fără daruri personale, fără specificitate…

Ci, dimpotrivă, îl vedem pe fiecare om ca pe o persoană…și îl respectăm ca pe o persoană…

Pentru că fiecare credincios în parte e botezat, e miruns, e împărtășit…se spovedește…se cunună…se hirotonește sau se înmormântează în mod personal…și e pomenit nominal la parastas…

Și noi nu botezăm…și nu cununăm, așa, la grămadă…trecând peste persoane și vizând mulțimea…

Ci, chiar dacă facem mai multe cununii odată…dacă facem o singură slujbă pentru mai multe cupluri…sau botezăm mai multe persoane în cadrul aceleiași slujbe…fiecare cuplu e văzut de sine stătător, se pronunță, pentru fiecare în parte, numele celor care se cunună…și fiecare copil se botează nominal…

Fiecare copil e afundat de trei ori în apă…rostindu-se numele persoanelor Sfintei Treimi…după cum fiecare cuplu care se căsătorește…se căsătorește în numele Prea Sfintei Treimi.

Astfel că, răutăcioșii care îi consideră pe credincioșii Bisericii ca pe o turmă…în sensul că sunt o masă de oameni care nu au personalitate…și acționează așa, ca niște proști, tocmai pentru faptul că sunt manipulați…sunt spălați pe creier…de preoții ăștia care îi duc de nas…care îi fură…care îi batjocoresc sau care îi mint…vorbesc despre lucruri fabulatorii…

Spun povești…Vorbesc despre mituri…preluate după ureche…

Pentru că, în esență, fiecare om se raportează la Dumnezeu ca o entitate personală, iar raporturile dintre preot și credincioșii sau dintre ierarh și credincioși nu sunt numai raporturi existente în cadrul predicii…unde ne raportăm la toți deopotrivă…

Ci cu fiecare în parte avem o raportare personală, directă…interpersonală, față către față.

Și aceasta, pentru că spovedim în mod nominal, împărtășim în mod nominal, îi botezăm sau îi binecuvântăm pe oameni în mod nominal…

Pentru că în afara sfătuirii generale, de la predică, de la cateheză sau din cuvântările encomiastice…după cum bine știți, avem și sfătuirea particulară…

Și aici e vorba de raportarea interpersonală…fiecare venind cu problema lui…cu întrebarea lui…cu modul lui propriu de a vedea și a înțelege lucrurile…

Iar ambele raportări, și cea generală și cea particulară, sunt raportări constitutive ale relației dintre ierarhia și credincioșii Bisericii.

Și aici, în ceea ce-L privește pe Domnul, putem vorbi de o mulțime mare de oameni care venea spre El…dar, în același timp, mila lui Dumnezeu vizează raporturile Lui cu fiecare în parte…Pentru că El ne umple de milă la modul personal…

Fiindcă, cu fiecare în parte, Domnul are o relație personală și personalizată…

Pentru că fiecăruia în parte Domnul Îi împărtășea mila Sa, ajutorul Său…binecuvântarea Sa…umplându-i de iradierea persoanei Sale.

Pentru ca acești oameni plini de neputințe și de boli să se vindece…

Să se vindece de tot felul de boli, ca și astăzi…

De la Mt. 14, 13 aflăm că Domnul și mulțimea se aflau într-un erimon topon…într-un loc pustiu…

Și acest loc pustiu…într-o înțelegere duhovnicească reprezintă tocmai starea noastră interioară…aceea de a fi avizi, doritori de cuvântul lui Dumnezeu…și de a ne reține de la păcate pentru a ne umple de slava lui Dumnezeu.

Iar starea pustiului…e starea pe care toți trebuie să o trăim. Pentru că acest pustiu…e format din toate eforturile noastre pentru a ne curăți de patimi…

Adică abstinența sexuală în anumite momente, postul, rugăciunea, milostenia…

Căci toate aceste abțineri personale…și ruperi din inima noastră pentru a dărui altora sunt pustiul nostru.

Fiindcă rupem din inima noastră, din banii noștri, din lucrurile noastre…pentru a ajuta, pentru a dărui bucurie…

Ne frângem inima ca pe o pâine…

Și așa te nevoiești. Te lupți cu tine însuți…pentru ca să-ți stăpânești, să-ți domolești patimile…și impulsurile pătimașe din tine…

Toate aceste lupte cu tine…și faptul de a fi bun cu alții, de a fi milostiv…milos…formează tocmai starea de pustiu frumos…de deșert interior propriu rugăciunii și contemplării, propriu atenției duhovnicești…

Și aici, în acest pustiu…ne spune versetul al 15-lea…s-a făcut seară…A căzut pleoapa serii…

Dar mulțimea nu a vrut să mai plece!…

---