Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai [2012]

Iubiții mei,

iată-ne și la începutul Postului Mare, adică în momentul când postul devine cotidianitatea/ ritmul zilnic al vieții noastre ortodoxe, timp de 7 săptămâni, până la Învierea Domnului!

Postul e aspru, trebuie să ne raportăm la el pe măsura vârstei și a sănătății noastre…a muncii pe care o depunem…căci pentru post…trebuie să ai exercițiu…care aduce, în timp, rezistibilitate/ obișnuință.

Altfel, după o săptămână-două…se văd sincopele în viața noastră, lipsa de putere, sleirea fizică, perturbarea creierului…

De aceea postul trebuie învățat din copilărie, puțin câte puțin, pentru ca el să devină ceva firesc pentru noi, așa cum ne devine firească cantitatea de mâncare și de băutură cu care ne-am învățat.

De aceea vă îndemn la faptul de a nu considera că trupul nu are logica lui…și că putem să postim, deodată, dacă până acum nu am postit în mod periodic…pentru că trupul și creierul vă lasă/ dau rateuri dacă forțați lucrurile…

Căci mâncarea de post echilibrată…în cantități pe măsura eforturilor și a drumurilor zilnice pe care le facem e soluția de a ajunge cu sănătatea întreagă la Paști.

Și Evanghelia zilei [Mt. 6, 14-21], iubiții mei, vorbește, în principal, despre 3 coordonate ale vieții ortodoxe și anume: iertarea, postul și milostenia.

Lucruri cu legătură internă…sau care se cer a fi împreună.

Pentru că ascultarea de Dumnezeu începe cu iertarea, cu dorința iertării lui Dumnezeu vizavi de noi…care ne învață să fim sensibili, atenți cu alții…dorind iertarea lor.

Și până nu primim iertarea lui Dumnezeu, care ne înmoaie/ ne umanizează inima…nu știm cum să ne manifestăm cu inimă, firesc, sensibil față de aproapele nostru.

Și iertarea altora este o milostenie.

E o grijă atentă la sufletul lor…și al nostru.

Pentru că grija aceasta de a ierta și a te ruga pentru întreaga umanitate e o grijă de conștiință…care există în adâncul ființei noastre…și care se naște din iertarea Lui.

Și cum să mai fim insensibili, când iertarea lui Dumnezeu…mila lui Dumnezeu față de multele noastre păcate…curățirea lor din noi…ne-a schimbat inima, adică ne-a făcut-o plină de har, cu gândul lui Dumnezeu în ea?

De aceea am spus că trebuie să învățăm de la Dumnezeu iertarea…ca să știm cum să iertăm.

Cum să îmbrățișăm

Cum să îl vedem pe cel din fața noastră.

Ce cuvinte…ce fel de mod de a pune problema trebuie să avem…ca să intrăm în inima lui…

Căci după cum observați…a-l vedea pe altul…nu înseamnă, în mod neapărat…și a-l înțelege.

Pe lângă faptul de a-l vedea, de a-l auzi, de a citit despre el…de a auzi de la alții lucruri despre el…ca să îl vezi pe cel din fața ta…ai nevoie de ochii lui Dumnezeu, adică de harul Său, ca el, cel din fața ta să ți se deslușească…să se lumineze prezența sa interioară în conștiința noastră.

Pentru că omul nu este o ființă ușor de înțeles…ci, dimpotrivă, este o taină abisală, profundă, paradoxală, neînțeleasă în înțelegerea ei…care are nevoie de revelare/ de descoperire continuă înaintea ochilor inimii noastre.

Așa se face că există tomuri imense cu opera Sfântului Ioan Gură de Aur sau a lui Mihail Eminescu…pentru că au avut nevoie de zeci de mii de cuvinte pentru ca să își astâmpere setea de cunoaștere și de redactare a cunoașterii personale. Dar și mai multe sunt cărțile despre ei…care vor să pătrundă în gândirea, în sensibilitatea lor…adică în taina lor.

Și de aceea nevoia vitală de exegeză…de muncă de cercetare pe texte…pe viețile lor…pentru a surprinde…și mai mult…taina vieții lor…care suscită mereu interesul

Interesul viu pentru celălalt…pentru alteritatea care ne cheamă să o cunoaștem…și care ne fortifică existența.

Astfel citirea de cărți sfinte, de cărți erudite, de cărți pline de informație formatoare de conștiință e un post al minții…și o delectare a duhului nostru în același timp.

Marea carte te face să postești de lucrurile minore, de lucrurile ușoare și sterile.

În locul unor ziare impudice, a unor saituri cu plăceri perverse, a unor bancuri de prost gust sau a unor filme cu tot felul de bizarerii…a citi viața unui Sfânt sau opera sa teologică înseamnă a posti cu minteaa vedea cu mintea înțelesuri adânci…a te responsabiliza și mai mult în fața greutăților vieții.

Pentru că, după cum vedem, acum, în aceste zile de mare încercare pentru România…în fața durerii, a bolii, a cataclismului…nu ne salvăm cu bancuri și cu filme porno…ci prin solidaritate, prin muncă energică, prin rezistență în fața durerilor și a grijilor de tot felul.

Și de aceea Evanghelia de astăzi începe cu iertarea…cu iertarea oamenilor: pentru că iertarea reală e un factor de progres, de înaintare în relație atât pentru noi cât și pentru cei pe care îi iertăm.

A bate pasul pe loc înseamnă a nu ierta.

Pe când a ierta înseamnă a merge mai departe…și a fi întotdeauna capabil de o întâlnire, față către față, cu cei pentru care te rogi

Însă ierți pe un altul…pentru că știi că Dumnezeu iartă enorm de mult în comparație cu noi.

Noi iertăm omenește…pe când Dumnezeu iartă dumnezeiește, ca un Preaiubitor de oameni.

Și prin iertare…prin cererea iertării în fața lui Dumnezeu și a oamenilor intrăm în firescul postului…care e firescul vieții paradisiace, unde postul era ascultare și unde ascultarea de Dumnezeu era bucurie și vedere dumnezeiască.

Căci după izgonirea Protopărinților noștri din Rai, datorită păcatului lor, a urmat pocăința, lacrimile, postul lor…care i-a curățit de păcate…și care i-a scos din Iad…la venirea Domnului.

Acesta e motivul pentru care duminica de azi poartă titlul Duminica Izgonirii lui Adam din Rai: pentru că drumul nostru spre Învierea Domnului e drumul pocăinței, ca și pentru Protopărinții noștri Adam și Eva…pocăință care ne umple de bucurie.

Iată de ce postul nostru nu e tristețe: pentru că aduce bucuria duhovnicească!

Când oamenii se întristează din cauza greutății postului…se întristează pentru că se gândesc la plăcerile gustative…la umplerea stomacului cu orice deliciu…

Dar când omul postește cu adevărat…nu se gândește la ce nu mănâncă, nu se gândește la câte săptămâni de post ne stau înainte…nu se gândește la câte metanii, câte cărți sau la câte slujbe merge…sau la cât o să slăbească…ci e bucurosse întraripează interior de bucuriile tainice, sfinte, dumnezeiești ale postului.

Pentru că postul nostru e plătit imediat cu multe bucurii dumnezeiești de către Dumnezeu…

Și la fel milostenia…și orice lucru bun pe care îl facem: ne umplu de har, de înțelepciune, de pace, de omenie.

Adică Dumnezeu ne dă cu mult mai mult…decât dăm noi…și ne iartă infinit mai mult decât iertăm noi…și ne umple cu plăceri și mai înalte…decât acestea grosiere…care durează câteva ore după masă.

Și dacă iertarea…aduce bucurie…postul…aduce bucurie…milostenia…aduce tot bucurie…de trei ori bucurie…pentru că bucuria este starea cotidiană a celui ce postește.

Pentru că bucuria e starea cotidiană a ortodoxului…și când e post și când nu e

Însă bucuria ortodoxului nu e o euforie egoistă sau o autoiluzionare!

Pentru că ea se naște în relația dintre Dumnezeu și noi…și, în același timp, dintre ceilalți și noi.

Când iertăm…suntem în relație cu cel iertat…și care se împacă cu noi.

Când postim suntem…în relație cu Dumnezeu…pentru Care ne curățim și mai mult simțirile…pentru ca să Îl înțelegem pe El care e Duh.

Când dăm milostenie suntem…în relație cu cei pe care îi ajutăm.

De aceea am subliniat faptul că bucuria ortodoxă nu e o autoiluzionare…ci o realitate personală și interpersonală…și nu e nicio euforie egoistă…în care eu mă bucur de lucruri pe care le fac pentru mine…ci e o bucurie din relație, din relația care îmi umple inima de simțiri umane, calde, responsabile…

Pentru ce ne indignăm, de fapt, în aceste zile, când ne referim la faptul că suntem umiliți și mințiți, că nu suntem respectați cum se cuvine?

Pentru lipsa relațiilor firești dintre cei pe care îi alegem și noi, alegătorii…și pentru lipsa raportării principiale la diverse straturi ale societății.

Dacă majoritatea și-ar face treaba în mod conștiincios, negândindu-se la a abuza de funcție sau la a fura…atunci nu ar exista un grad major de nemulțumire socială.

Însă când încalci regulile principialității nu mai ai nici credibilitate.

Credibilitatea se obține prin muncă asiduă și prin demnitate.

Dacă vrei să iei ochii audienței, ai publicului sau ai clienților tăi…dacă vrei numai atât…nu valorezi mare lucru.

Pentru a valora trebuie să impui respect prin munca pe care o faci și prin demnitatea pe care o degaji.

Așa stând lucrurile, iubiți frați și surori întru Domnul, vă doresc să intuiți bucuria din spatele abstinenței…bucuria care e comoara noastră!

Căci postul de imagini, de senzații tari, de moliciuni multe, de evidențiere de sine…pe lângă postul de mâncare și de plăceri sexuale…e postul care tezaurizează harul lui Dumnezeu în inima noastră.

Fiindcă comoara de bine din noi…e comoara de fapte bune pe care am strâns-o întru harul lui Dumnezeu.

Și nimeni nu ne poate otrăvi inima cu gânduri, sentimente și fapte nocive…dacă noi mâncăm harul lui Dumnezeu cu dorul inimii noastre.

Dumnezeu să vă binecuvinteze și să ne binecuvinteze cu pacea Sa!

Și întru iertarea Lui, să postim cu fapte de milă, de conștiință, de bucurie, ca să ne bucurăm împreună cu Treimea Cea Preasfântă și Preacurată, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Did you like this? Share it:

Previous

A 42-a zi pentru România

Next

A 43-a zi pentru România

2 Comments

  1. Irina

    „În locul unor ziare impudice, a unor saituri cu plăceri perverse, a unor bancuri de prost gust sau a unor filme cu tot felul de bizarerii…a citi viața unui Sfânt sau opera sa teologică înseamnă a posti cu mintea…a vedea cu mintea înțelesuri adânci…a te responsabiliza și mai mult în fața greutăților vieții”. Bun post și acesta, să ne trăiți, Părinte!
    Întotdeauna când aud cântările de acum, din săptămâna care va urma, mă simt zguduită, nu-mi mai arde de nicio glumă sau prostioare omenești, m-aș duce și m-aș sălășlui în pustie, cum zice psalmul. bineînțeles, dacă aș fi vrednică.
    Binecuvântați!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Doamnă Irina,

      când simțim nevoia singurătății duhovnicești pentru a posti, pentru a ne ruga și pentru a citi, atunci e lucrarea harul lui Dumnezeu în noi. Pentru că numai slava Lui ne face să ne adunăm în noi înșine.

      La polul opus, demonii ne pun să fugim din casă, să fugim din liniștea noastră, să nu avem chef de rugăciune și de citire teologică, să nu ne placă decât zgomotul și relaxarea. Pentru că ei ne scot din noi înșine.

      Și de ce ne scot din noi înșine? Pentru ca să nu avem niciun folos duhovnicesc. Pentru că rugăciunea isihastă și postul și citirea asta fac în noi: să ne vedem pe noi înșine, să vedem decadența noastră și să ne-o plângem. Dacă nu ești în tine, cum să te plângi pe tine? Dar pentru că rugăciunea ne coboară în noi și ne face să strigăm către Dumnezeu, tocmai de aceea liniștea Lui coboară în noi și ne face să trăim postul cu cuviință și să ne bucurăm de citirea de cărți sfinte ca de cea mai mare delectare.

      Pentru că oamenii lumești nu înțeleg ce e aia bucurie duhovnicească, sfântă. Adică bucuria pe care ți-o aduce mersul la Biserică, rugăciunea, postul, citirea, milostenia, orice facere de bine. Ei cred că a mânca, a bea, a te distra e tot ceea ce înseamnă „bucurie” pe pământ. Dar nu e așa! Adevăratele bucurii ale omului sunt cele duhovnicești. Adică simțirea slavei lui Dumnezeu, care ne curățește, ne bucură, ne umple de smerenie, de simplitate, de eleganță duhovnicească, lucruri atât de folositoare în dialogurile noastre și în viața noastră de zi cu zi.

      Așa că, doamnă Irina, mult spor în toate…și dacă vă vine de pustie, atunci să lăudați pe Dumnezeu, pentru că e bucuria Lui! Însă pustia o puteți trăi oriunde vă opriți ca să vorbiți cu Dumnezeu și să vă destăinuiți Lui despre toate ale vieții dumneavoastră. Vă doresc numai bine! Mulțumesc pentru prezență!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén