Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 Praedicationes

vol. 2

***

Paginile 2-12; 12-18; 18-24; 24-30; 30-37; 38-48, 49-55, 56-62, 63-69, 69-73, 73-81, 82-86, 86-91, 91-97, 97-100, 101-114, 114-120.

***

Te apucă foamea…Însă această foame e produsă de marea bucurie și de încântare

Și ai vrea să mânci cu foarte multă bucurie…pentru că simți că ești plin de har.

Și aici, prin această foame, se explică cuvintele Sfântului Proroc Amos, care le vorbea contemporanilor săi despre…seceta cuvântului lui Dumnezeu [Amos 8, 11].

Căci, prorocea el, Israelul…și noi, Biserica, vom ajunge să nu avem oameni, care să ne pună înainte – așa cum spunea Dumnezeiescul Ioan Gură de Aur – masă duhovnicească.

Și aici, locul pustiu…și oamenii din acest pustiu sunt o imagine a realității interioare a Israelului de atunci.

Fiindcă Israelul nu avea învățători care să hrănească mulțimile cu cuvânt duhovnicesc.

Iar mulțimile veneau cu ardoare spre Cel pe care Îl intuiau a fi Învățător cu adevărat. Căci El a fost, este și va fi Învățătorul nostru.

Și ei vin prin eforturi ascetice, prin renunțare la ei înșiși, la confortul lor

Vin ca să fie hrăniți de către Domnul.

De aceea au venit extrem de bine la Domnul…pentru că El era hrana celor săraci…și a celor obidiți[1].

A celor plini de dureri, de necazuri…de neîmpliniri.

Deci pustiul este și o expresie a sărăciei duhovnicești. A sărăciei pe care o trăiau acești oameni…Dar și o expresie a renunțării la ei înșiși, la confortul lor, pentru a se umple de hrana duhovnicească a cuvintelor lui Dumnezeu.

Și iată că se împlinește profeția…că atunci când oamenii nu vor mai avea învățători care să-i îndrume spre adevăr…atunci aviditatea, pofta de cuvântul lui Dumnezeu va fi atât de mare încât ei vor căuta, cu mult dor, păstori, învățători, ajutători, miluitori, făcători de bine pentru viața lor.

Adică îi vor căuta pe adevărații învățători, pe oamenii lui Dumnezeu…care să le astâmpere foamea și setea de viața duhovnicească.

Și acum începe minunea!…

Versetul al 16-lea pune problema mâncării. Cine le va da de mâncare?

Iisus însă le-a răspuns Ucenicilor Săi…și le-a răspuns ceva paradoxal: U hrian ehusin apeltis…

Adică: Nu au nevoie să se îndepărteze/ să plece

Nu trebuie să plece acești oameni!

Ci: dote aftis imis faghin…

Iar faghin acesta este infinitivul lui estio, adică a verbului a mânca.

Și vă este cunoscut acest infinitiv…pentru că de aici s-au format cuvinte ca antropofag

Și antropofagul e ăla care mănâncă oameni…pentru că antropos înseamnă om în limba greacă.

Iar Domnul le spune Apostolilor: „Dați-le voi de mâncare!”.

Căci mulțimile nu trebuie să plece…pentru că au nevoie de binecuvântare dumnezeiască. Ei au nevoie de hrana pe care Dumnezeu vrea să le-o dea lor.

Și hrana aceasta, de la Dumnezeu, după cum o să observăm, este o prevestire a Dumnezeieștii Euharistii.

Fiindcă El Se dă pe Sine Însuși în Sfânta Euharistie.

Căci atunci când ne împărtășim cu Hristos euharistic ne împărtășim cu Hristosul care Se multiplică la nesfârșit pentru noi, fiind identic, în același timp, în fiecare firimitură și strop de vin transfigurate.

Așa cum de altfel se spune în Liturghie, că El Se împarte tuturor acelora care se împărtășesc cu El…dar niciodată nu Se desparte în interiorul persoanei Sale divino-umane.

Căci umanitatea Lui nu se desparte niciodată de dumnezeirea Lui atunci când Îl mâncăm și Îl bem pe Hristos, Dumnezeul nostru.

Pentru că El se află în mod identic în fiecare Sfânt Potir…și nu avem mai mulți Hristoși…ci un singur Hristos, cu Care ne împărtășim cu toții.

De aceea orice ierarh și orice preot ne împărtășesc cu același Hristos. Cu Hristos Care Se împarte pentru viața lumii…

Și acesta e motivul pentru care în Teleorman milostenia se numește împărțanie…în vorbirea populară: pentru că e o dăruire de suflet…de conștiință…prin care ne arătăm dragostea, prețuirea…pentru cei adormiți.

Nu dăm pur și simplu niște mâncare, niște obiecte de pomană…ci dăm dragoste…Dăm/ împărțim din ceea ce avem în inimă pentru cei adormiți ai noștri.

Și pluralul popular, împărțănii, ne duce cu gândul la faptul că milostenia trebuie să aibă continuitate, să fie continuă…pentru toată viața…și nu ocazionată doar de înmormântare…Adică să nu dai o dată, la înmormântare, și apoi să uiți de cel mort…

Fiindcă milostenia pentru cei adormiți sau pomana trebuie să fie prezentă în mod continuu în viața noastră. Căci ea arată dragostea, legătura de recunoștință, de atențieneuitarea celor adormiți.

Adică trece o zi, trec două…mai dai o milostenie…Mai dai o pâine…mai dai cuiva un cinci lei…un zece lei…

Mai vii la Bisericăpui o lumânare…te rogi pentru mama ta adormită, pentru rudele tale…pentru soțul tău…

Faci un acatist, o rugăciune pentru cei ai tăi…pe care îi ai în suflet…

Te rogi și pentru vii…și pentru cei adormiți…Pentru toți ai tăi și pentru întreaga lume…căci toți avem nevoie de mila și ajutorul lui Dumnezeu în viața noastră.

O pomenești pe ruda ta adormită la Sfânta Liturghie…Acasă dumneata te rogi pentru ea…

E mama ta, e fiica ta, e soțul tău…Trebuie să îți exprimi iubirea pentru ei…Recunoștința pentru tot ce au făcut în viața dumitale…

Așa că mâncarea este o necesitate…și mâncăm nu numai cu trupul ci și cu sufletul

Iar mâncarea trebuie văzută ca dar al lui Dumnezeu.

Spre exemplu reciteam astăzi din Despre opera de artă a lui Martin Heidegger[2]…și el punea problema…am vrut să fac un podcast dar m-am apucat de alte lucruri…punea problema…ustensilei.

Adică a cioboatelor[3] pe care Vincent Van Gogh[4] le-a pictat la un moment dat…

Iar din cioboatele…din ghetele pictate…se observă faptul că sunt ale unui om muncit…care le încălța mereu.

Și, la un moment dat, Heidegger spune că această uzură…a cui?…a ustensilei…adică a stiloului, a îmbrăcămintei mele, a pantofilor mei…a computerului pe care eu îl folosesc…arată că obiectul este banal

Iar ca să ajungi la o asemenea idee…trebuie să fii protestant

De ce trebuie să fii protestant ca Heidegger?

Pentru că numai acolo, în protestantism, omul se consideră stăpân peste lucruri, le manipulează cum vrea el, încearcă să facă tot felul de escrocherii cu normalitatea lucrurilor…dar nu privește lucrurile cu mulțumire

De unde și marile catastrofe ecologice pe care le produce Occidentul…dar pe care și Orientul a început să le producă, cu mare „bucurie”, din ce în ce mai mult…

Pentru că Orientul a învățat de la Occident…de câteva secole încoace…de când „marea lumină” a Iluminismului a iradiat…să se comporte discreționar față de oameni, materie și ambient.

Căci „lumina” iluminismului a început să iradieze în lume…de când „iluminiștii”/ „iluminații” au pus o curvă pe altarul Bisericii Romano-Catolice franceze…și au confundat-o cu Rațiunea[5].

Adică cu Hristos, că El este Rațiunea întregii creații și a întregii existențe…

Au redus transcendența lui Dumnezeu…măreția Lui…la ceea ce se vede…dar la un văzut aruncat în patimă…în desfrânare

Pentru că au spus că nu le mai trebuie Dumnezeu…ci „taina” păcatului, curiozitatea lui…

Și acum, în plină postmodernitate, vedem că rațiunea cu fuste scurte…sau deloc…rațiunea de tip playboy…și cea a filmului porno…nu e deloc rațională.

Fiindcă astăzi nu mai trebuie să gândești…ci doar să vezi!

Te pierzi în vedere…în visare…

Ți se scurge timpul printre degete…iar tu nu mai poți de nevoia de excitare

O privești pe Magda…cum o cheamă…de la OTV…care dansează sus pe masă

Ea dansează…ca să primească bani…iar tu te uiți ca prostul, încălzit nevoie mare…ca să vezi dacă i se vede ceva pe sub fustă…

Deci „înțelepciunea”…veacului…a vremii noastre…înțelepciunea asta antropocentrică, care ne învață să ne bucurăm doar de ceea ce ne face plăcere…și să fugim, din răsputere, de durere, de suferință, de moarte…este demonică la culme…pentru că îl târăște pe om în toate patimile.

Și de aceea ne raportăm la lucruri doar ca la niște obiecte…care nu au nicio taină a lor…

Niște lucruri pentru care nu simțim nevoia să mulțumim

De aceea le folosim, le purtăm…ne batem joc de ele…și le aruncăm fără regrete

Dacă ni s-a stricat pantoful…dăm cu el…Îl aruncăm la coș imediat…

Dai cu cartea în chip și fel…

Arunci computerul cum și unde vrei…

Te dai cu capul de pereți…

Nu ești atent la sănătatea ta…Nu te uiți la viața ta…la vârsta ta…

Adică nu te comporți potrivit vârstei tale…și cu atenție la sănătate…și la numele tău…

Îți bagi cuie, sârme, bijuterii în gură, în limbă, prin urechi…te comporți față de tine fără grijă…pentru că materia trupului tău nu mai e privită cu cinstea cuvenită unui dar primit de la Dumnezeu.

La fel: cruzimea față de animale!

Și de ce suntem cruzi, neîndurători…cu alții și cu animalele?

Pentru că nu mai avem niciun bun simț față de alții…și nicio atenție responsabilă față de suferința, nevoia, viața din jurul nostru.

Vrem să distrugem.

Vrem să devastăm…pentru că nu ne simțim bine în pielea noastră…

Căci omul care cunoaște suferința…o respectă în alții…și îi ajută.

Și prietenia față de om și animale vine de aici: din experiența profundă a durerii, a bucuriei, a scurtimii existenței…

Și nu ai putea arunca sau lovi animale dacă…ai fi atent la câtă suferință le provoci…și îți provoci…

Și la fel stau lucrurile cu copilul și nevasta ta…

Dacă vrei să te căsătorești…dar ție nu îți pasă de ea…și te căsătorești așa, ca să nu rămâi prost…și faci copii pe care nu ți-i dorești…bineînțeles că „iubirea” și „familia” ta vor fi o catastrofă.

Căsătoria din interes…cât și serviciul care nu-ți place…sunt corvoade.

„Iubirea” aceasta…este o inexistență crasă. O inexistență…în cele din urmă soluționată la tribunal…sau la poliție.

Căci dacă se bat…și își rup ochii ca chiorii…bineînțeles vine Poliția…și le dă și amendă…după ce s-au și bătut

Și mă întorc la Heidegger…și la de ce nu a înțeles treaba că ustensila nu e ceva banal

Căci te obișnuiești cu un lucru…și îl banalizezi…numai dacă nu îl primești ca pe un dar venit de la Dumnezeu.


[1] A celor amărâți, mâhniți, necăjiți, minimalizați de către toți.

Did you like this? Share it: