Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Duminica Ortodoxiei [2012]

Iubiții mei,

Duminica Ortodoxiei nu vorbește despre trecut…ci despre viitor.

Pentru că atunci când a fost subliniată în calendarul ortodox ca primă duminică a Postului Mare…după o săptămână de post aspru…s-au avut în vedere tocmai eforturile prin care se păstrează credința ortodoxă…și mântuirea noastră odată cu ea.

Căci puritatea credinței e păstrată prin sfințenia vieții și printr-o cunoaștere teologică aprofundată.

Prin ambele în același timp…

Căci dacă ignori teologia…faci erori dintre cele mai penibile și ai un mod de a fi ca ortodox care te face să treci dintr-o extremă în alta în materie de învățătură și comportament.

Iar dacă mizezi doar pe cunoașterea științifică a teologiei…fără să fii un om al curățirii de patimi și al sfințeniei…transformi teologia într-o ideologie pe măsura aspirațiilor tale minore…și prin această credință ideologizată refuzi orice contact real cu Dumnezeul nostru, Care vrea să te umple de viața și de frumusețea Lui.

Și de aici înțelegem…din titulatura acestei duminici…că teologia noastră e liturgico-ascetică…și că e una cu viața noastră…și că ea…teologia ortodoxă e fundamentul întregului cult al Bisericii și al nevoințelor duhovnicești.

Adică teologia sunt boii din fața carului…

Nu pui carul în prim-plan, adică nevoința…și pe baza nevoinței tale subiectiviste te crezi…ortodox.

Ci mai întâi ai nevoie de boi, de boii care să te ducă la calea mântuirii…adică de ascultarea lui Dumnezeu și a Bisericii…de teologie.

Și teologia Bisericii e diseminată/ împrăștiată în orice slujbă și rugăciune, în orice carte patristică, în orice dogmă sau canon al Bisericii.

De aici și nevoia sintezei personale, a acumulării continue de teologie…

Mersul la Biserică, rugăciunile din Biserică și cele de acasă, personale, citirile noastre teologice au rolul de a ne face depozitare personale ale credinței.

Aflăm despre trecutul Bisericii, despre ce s-a petrecut în istorie cu Sfinții, îi cunoaștem pe Sfinți, ne cunoaștem cultul, cunoaștem greutățile prin care a trecut Biserica…tocmai pentru a înțelege misiunea noastră din prezent…și spre ce ne îndreptăm

Oricât am vrea să ne închipuim că trăim în alt secol…noi trăim numai în secolul nostru.

Și pentru a trăi cu adevărat în secolul nostru…trebuie să ne asumăm cunoașterea trecutului și a prezentului deopotrivă.

Câte pierdem dacă nu aprofundăm teologia Bisericii? Enorm de multe lucruri!

În primul rând nu avem stabilitate în gândirea și simțirea noastră…nu avem perspectivă de ansamblu și nici una sintetică asupra demnității și responsabilității umane.

Cum să ajungi să te nevoiești…dacă nu știi Cine te cheamă la El…și ce îți cere să faci?

Iar istoria ideatică a Bisericii e plină de răspunsuri teologice universal valabile. De răspunsuri care întotdeauna sunt actuale…și te ghidează spre drumul corect.

Noi credem astăzi, în general, că știm ce îi trebuie omului și care e demnitatea lui.

Dar nevoile reale ale omului vin tocmai din demnitatea la care e chemat: aceea de a fi fiul lui Dumnezeu după har.

Despre om, mediu ambiant, libertate, dreptate, adevăr, patimi, excese, post, rugăciune, realitate…s-au dat deja răspunsuri colosale în istoria Bisericii.

A ne priva de ele într-o manieră penibilă…pentru că ne e lene să studiem…și suntem incapabili, datorită patimilor noastre, să sintetizăm volumul enorm de cunoștințe…înseamnă a ne preda unei toropeli care nu are nimic de-a face cu Ortodoxia.

Cu Ortodoxia e prietenă multa nevoință a minții și a inimii și a trupului pentru a înțelege, a iubi, a ne schimba viața.

De aceea Postul Mare începe cu „pomenirea dreptei credințe”, cum ne spune Triodul (ed. 2000, p. 204)…pentru că între marginile dreptei credințe avem și dreapta nevoință, dreapta înțelegere asupra existenței, dreapta perspectivă asupra relațiilor dintre oameni.

Și cităm din Triod, din slujba de azi, ca să vedem ce face dreapta credință, întru care noi ne-am botezat și pe care trebuie să o aprofundăm zilnic!

Ea, dreapta credință, „luminează inimile celor credincioși” (Ibidem). Sfintele Icoane sunt podoabele Miresei lui Hristos, ale Bisericii (Ibidem), pe când ereziile sunt „înșelăciune întunecată” (Idem, p. 205).

Și e subliniată cinstirea Sfintelor Icoane…pentru că erezia care lupta împotriva lor în secolul al 8-lea după Hristos, fusese biruită recent…

Slujba de azi e o expresie a bucuriei identitare!

A bucuriei pentru identitatea noastră eclesială, aceea de creștini ortodocși, adică drept-slăvitori.

Și restaurarea Sfintelor Icoane în Biserică e cântată ca o evidență picturală a întrupării Domnului (Idem, p. 214). El, Cel care S-a întrupat pentru noi, a purtat cu adevărat firea noastră, afară de păcat…și de aceea Icoanele prăznuiesc continuu această iconomie/ lucrare prea iubitoare a întrupării Sale.

Și în postmodernitatea noastră aiuritoare…vedem ce bine nespus…sunt Sfintele Icoane…

Dacă vezi toată ziua numai morți, răniți, trupuri goale, obscen de goale…mizerii și contrafaceri, violență și acte de incredibilă lipsă de umanitate…nu mai simți nicio liniște în fața oamenilor.

Pe cel din fața ta…îl vezi ca pe un potențial agresor…și nu ca pe un prieten, nu ca pe un semen

Unde să mai găsești normalitate, sinceritate, sfat, frumusețe…dacă toți par la fel de corupți?

Unde ai mai vedea chipul omului, nefalsificat, în stare transfigurată…dacă nu am avea Sfinte Icoane în Biserici?

Icoane care nu sunt muzeale în primul rând…nu sunt frumoase în primul rând…ci teologice, pline de normalitate înduhovnicită.

Privești…și intuiești ce trebuie să faci.

Pe măsură ce te adâncești în tăcerea rugăciunii…pe atât găsești și sensul postului: adică tăcerea gândurilor și a pornirilor pătimașe ale firii.

Pentru că postul și rugăciunea sunt teologie îndumnezeitoare…ca unele care transformă cuvântul și gestul în expresie a înduhovnicirii personale.

Însă de unde ai cunoaște despre patimi, despre cum se luptă cu ele, despre dogma Sfintei Treimi și relația ei cu eshatologia, despre legătura dintre păcat și iertare, despre conștiință, despre ce a făcut Hristos pentru noi, despre cum se sfințesc oamenii etc. …dacă nu citești din cărțile de platină ale Bisericii, adică din cele mai valoroase surse de cunoaștere ale lumii?

Și prin lenea noastrădesființăm în mod tacit și fără scrupule toată Tradiția Bisericii.

Tot ce a făcut ea până acum…

Cine să mai afle despre munca misionară a Sfântului Apostol Pavel? Cine să mai citească teologia mistică a Sfântului Dionisie Areopagitul? Cine să mai înțeleagă truda imensă predicatorială a Sfântului Ioan Gură de Aur, aceea de a lua Scriptura verset cu verset pentru a da hrană luminoasă, plină de nemurire, oamenilor Bisericii?

Cine să mai cunoască Sfinți, Sfinte, milioane la rând…care ne pot spune, fiecare în parte, lucruri unice despre…cum să ne trăim viața?

Bineînțeles, niciunul dintre noi nu vom termina de citit și de studiat arhiva Tradiției Bisericii.

Însă a nu pune un început cunoașterii ei, deși suntem ortodocși, e cea mai mare crimă împotriva conștiinței noastre, a Bisericii și a umanității.

De ce?

Pentru că ne privăm de însăși viața noastră reală.

Fără această trezire spre cunoaștere…spre cunoașterea teologică…trăim ca în somn

Dormităm…

Nu ne dăm seama că suntem cataleptici

Din acest motiv am spus că Duminica Ortodoxiei e…despre viitor…despre viitorul nostru și al întregii creații.

Pentru că atâta timp cât Biserica păstrează imaginea/ icoana clară, reală, profundă a omului…noi avem posibilitatea binecuvântată de a ne trezi din somnul neștiinței și a ne clădi ca persoane reale, vii, conștiente de vocația lor în relația cu Dumnezeu și cu oamenii.

Ce au făcut înaintașii noștri…putem dărâma foarte ușor prin lipsa noastră de educație teologică…și prin delăsarea noastră ascetică.

Și în aceste zile ale Postului Mare…mulți dintre noi văd faptul că metaniile, postul, slujbele lungi…ne sunt cam peste mână…pentru că nu prea ne mai priesc

Și de ce nu ne mai priesc?

Pentru că trăim într-un context social unde statul degeaba nu are nimic ascetic.

Ce lăsăm viitorului?

Doar regrete? Doar intrigi penibile? Doar înălțări din umeri?

Și ce relevanță mai are Ortodoxia pentru alții…dacă pentru noi e o problemă banală?

Și cum să nu fie o problemă banală…sau indiferentă…dacă noi, pentru propria noastră credință, nu facem mai nimic?

O duminică pentru viitor

Dar pentru un viitor care are nevoie de normalitate…ca și secolele de până la el.

Pentru că asta prăznuim noi acum: normalitatea vieții cu Dumnezeu!

A fi ortodox înseamnă a fi om normal, întreg, responsabil față de toți.

Însă această normalitate, din ce în ce mai rară, trebuie prezervată cu atenție, adică…ascetic

Și coborând spre pământ în metanie mare…și văzându-ne păcatele cu luciditate…și postind…și simțindu-ne ușori de materie…vedem că mereu și cu toții…trebuie să alergăm spre normalitatea…spre firescul vieții duhovnicești.

E firescul nostru

E modul nostru de a ne trăi bucuriile și necazurile…

Vă mulțumesc pentru că încercați să fiți mereu alții!

Dumnezeu să ne dea darul de a ne bucura cu atenție, cu sfială, cu modestie frumoasă! Amin.

Did you like this? Share it:

Previous

A 48-a zi pentru România

Next

Pe marginea teologiei și a științei [1]

7 Comments

  1. Pr. Razvan Ionescu

    Paragraful dvs 6 din aceasta predica explica tocmai nelamuririi dvs din comentariile vis-a-vis de indemnul meu de a nu identifica teologia cu stiinta (fie ea si teologica). Teologie ortodoxa si stiinta – doua realitati distincte.

    Ca metoda si „obiect”. Cercetarea pe surse nu inseamna neaparat stiinta. Aceasta cercetare poate fi facuta cu instrumentele stiintei etc si e stiinta, sau ca demers de intarire a evlaviei crescute liturgic si prin lectura.

    Parintii i-au citit pe Parintii lor, nu neaparat ca analiza de ordin stiintific.Odata separate competentele, a se vedea distinctia la Matsoukas si Mantzaridis intre stiinta teologica si teologie empirica, lucrurile sunt simple. Ma pot folosi de stiinte in interiorul preocuparilor teologice.

    Arheologia biblica ramane stiinta, fie ea cu preocupari teologice. Teologia naste rugaciunea si invers, ceea ce stiinta nu face neaparat. Teologia provenind din rugaciune e apofatica, teologia ca discurs academic imi pare tare catafatica, cu toate eforturile ei.

    Nu sunt impotirva ameliorarii stiintifice a teologilor, poate m-am exprimat deformat, mea culpa, ci impotriva ideii ca stiinta e importanta si e cale necesara catre teologie (de partea mea, Palama ar spune la fel lui Varlaam). Triadele.

    Cu toata dorirea de bine,

    Pr. R.

    Ps: In ce priveste intuitile dvs privind propriile mele prinderi in tot felul de nevirtuti, cu siguranta ca adevarul este mai aspru decat ce intuiti, ma vad cum functionez in fiecare zi, efectiv sunt jalnic si nu mi-e greu sa o sustin public. iertare deci pentru toate.

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Mă bucur să vă recitesc, Părinte Răzvan Ionescu,

      și feedbackul dumneavoastră e firesc, pentru că și eu am comentat cartea dumneavoastră tot în spirit dialogic!

      Pentru cei care nu știu la ce vă referiți…îi trimitem la fișele mele de lectură sub titlul: Pe marginea teologiei și a științei (partea întâi și a doua)…care au apărut în timp ce am citit cartea dumneavoastră scrisă în coproducție cu domnul Conf. Adrian Lemeni.

      Și dumneavoastră, probabil, ați răspuns acum la acest pasaj:

      „Autorul consideră că nu putem vorbi despre teologie ca despre o știință teologică, p. 78…deși el vorbește științific despre teologie…

      Și nu înțeleg de ce teologia ca devenire, ca mod de viață în Hristos, p. 78, exclude studiul științific, riguros…adică pe surse…

      Că aceasta înseamnă teologie științifică: studiul pe surse.

      Dacă cunosc mai multe limbi, am acces la sursele teologice și am și o viață duhovnicească intensă…mă face mai puțin duhovnicesc științificitatea mea teologică, adică o cunoaștere profundă a lucrurilor pe care le discut?

      Însă ceea ce mi se pare curios e aceea că părintele Răzvan Ionescu, deși un om interesat de știință…nu dorește ca teologia ortodoxă să fie pe atât de științifică pe cât e de duhovnicească.

      Eu, dimpotrivă, doresc ca teologii să se specializeze foarte mult la nivel științific, atât din punct de vedere teologic cât și intra-științe…lucru care nu împiedică nicidecum înduhovnicirea lor…ci o dinamizează tot mai mult.

      Întrebarea e aceasta: de ce se teme de știință în teologie…când știința/ cunoașterea e fundamentul teologiei?”.

      Însă dorința mea e aceasta: ca oamenii duhovnicești ai teologiei să lucreze pe sursele teologice, să aibă specializări multiple și să nu se teamă de creația interdisciplinară.

  2. pr Razvan Ionescu

    Doamne ajuta,

    A „lucra” pe „sursele teologice” este o exigenta de ordin academic, stiintific, dezvoltata in teologia apuseana odata cu incercarea teologilor de a pune la punct materii teologice de predat in universitatile lor. Teologic, imi pare ca a „lucra” cu Sursa este intai de toate a te pune in relatie cu Dumnezeu Insusi, Sursa a tot ce te poate edifica teologic ca om. Sursele de care vorbiti sunt reflectarea, prin vocea Sfintilor Parinti, a Sursei de care vorbesc.

    Nu am nimic impotriva eruditiei nimanui, mai ales lucratoare in Biserica, dar ma jeneaza in a face din eruditie cheia reusitei teologice a cuiva care se investeste in viata Bisericii. Au existat Parinti minunati care au fost eruditi, precum si altii care au fost extrem de simpli. Arhimandritul Sofronie, erudit, a avut ca parinte pe sfantul Siluan, neerudit.

    Pe ce surse a lucrat sfantul Siluan? Dar arhimandritul Sofronie? Si unul si altul au trait teologia Prezentei dumnezeiesti nemijlocite. Nu impiedica nimeni pe cei care vor sa faca cercetare teologica sa puna in lucrare competentele lor intelectuale (atat cat le au) in slujba lui XC. Chiar sunt indemnati.

    Dar daca cercetarea lor este doar pentru un scop stiintific, daca metoda lor de a cerceta in original pe Parinti este doar stiintifica (si nu duhovniceasca, duhovnicia putand integra stiintificitatea, lucru care insa nu se face automat, ci necesita efort duhovnicesc) sa nu aiba pretentia ca prin aceasta stiinta castiga viata vesnica, ne avertizeaza sfantul Siluan, investit in ceea ce il priveste cu preocuparea teologiei daruite de Sus ca harisma (omului angajat pe drumul despatimirii).   

    Respect orice demers stiintific care serveste preocuparilor teologice, insa e limpede, necreatul nu poate fi cercetat cu uneltele creatului. Metoda stiintelor se arata neputincioasa in cercetarea lui Dumnezeu Insusi, are insa spor in cercetarea (stiintifica) a unor surse care relateaza despre Dumnezeu.

    Cercetam astfel omenescul care relateaza despre dumnezeiesc, in speranta ca aceasta preocupare ne introduce si ne invita la propria participare prin experienta. Dar experienta vine prin toata viata Bisericii, prin cult, prin rugaciune, prin Taine … prin poruncile lui XC, ceea ce nu exclude si edificarea intelectuala.

    cu bine.

  3. pr Razvan Ionescu

    Preocuparile noastre teologice pot sa includa atat cercetare stiintifica, cat si viata de rugaciune.

    Stiinta si harisma se pot completa fara probleme. Insa, intrucat gasesc ca la ora actuala tendinta este de a face din teologie o preocupare stiintifica (a se vedea institutele teologice din occident), avertizez impotriva considerarii teologiei ca fiind exclusiv aceasta „teologie stiintifica”.

    Interdisciplinar inseamna schimb de metode intre discipline. In ce sens vedeti interdisciplinaritatea utila cercetarii teologice? Cu pluridisciplinaritatea e mai simplu.

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Părinte Răzvan,

      dacă doriți dialog extins cu noi…pe ce temă doriți dv., spuneți…și facem lucruri in live!…

      Nu are rost să ne scrieți din două în două săptămâni…ci facem ceva mult mai regulat…

      Când mă refer la interdisciplinaritate în teologie…înseamnă demersul meu de a anexa toate ramurile teologiei și ale altor științe…ramurii mele de specializare: teologia dogmatică.

      Și când vreau să lucrez/ să cercetez un subiect teologic folosesc tot ceea ce înseamnă exegeză, critică textuală, istorie, referințe contextuale etc., adică ies din ramura mea teologică…pentru ca să mă întorc și mai îmbogățit.

      Când mă refer la multispecializare este evident că vorbesc despre faptul de a avea mai multe specializări în domenii diferite.

      Însă, în comparație cu dumneavoastră, eu nu îmi reduc munca de cercetare/ atenția/ iubirea doar la doi-trei Sfinți Părinți…ci caut să cuprind din ce în ce mai mulți.

      Dacă îmi citiți cărțile de până acum…și pe cele viitoare…o să observați acest lucru.

      Și pe măsură ce studiile și cărțile mele de teologie dogmatică, de exegeză, traduceri etc. vor apărea mă veți putea critica în ce măsură ele sunt pur științifice sau duhovnicesco-științifice.

      Eu cer de la dv. și de la toți teologii să îi cunoască pe Sfinții despre care vorbesc și să ne și demonstreze acest lucru.

      Dumneavoastră îmi puteți demonstra că ați înțeles teologia Sfântului Siluan sau a Fericitului Sofronie sau la alții o mie dacă scrieți despre ea în mod sistematic.

      Și dacă v-am citit acum…vă pot citi și altă dată…și vă voi spune dacă mi-am schimbat opinia în ceea ce vă privește.

      Până acum eu cred despre dumneavoastră că aveți accente fals pietiste în scrisul dumneavoastră, că mimați o experiență duhovnicească majoră…și că studiile dumneavoastră științifice sunt prea puține/ generaliste…pentru ca să vă ocupați de binomul: „Știință-Teologie”.

      Cred că și dumneavoastră și domnul Lemeni faceți greșeala de a vorbi despre capitole prea mari, prea vaste, când trebuie să dovediți specializări aplicate.

      Adică care e specializarea dv. în științe…și care e în teologie? Și cât credit să vă dau specializării dumneavoastră…dacă tratați subiecte gigant, fără acoperire de nuanță?

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén