Praedicationes (vol. 2), p. 132-136
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Praedicationes
vol. 2
***
Paginile 2-12; 12-18; 18-24; 24-30; 30-37; 38-48, 49-55, 56-62, 63-69, 69-73, 73-81, 82-86, 86-91, 91-97, 97-100, 101-114, 114-120, 120-126, 126-132.
***
[Partea a doua a predicii]
…Și rămăsesem așadar, iubiții noștri, la ideea…la realitatea hranei…pe care Biserica, noi, oamenii Bisericii trebuie să o dăm lumii…deopotrivă hrană duhovnicească dar și trupească…
Însă, în primul rând, hrana duhovnicească este cea care trebuie să primeze…
Într-o scriere celebră a lui Dostoievski, Fraţii Karamazov[1]…creându-l pe Marele inchizitor…marele geniu rus a pus, printre altele, și problema importanței capitale a hranei. Hrană…care îi face pe oameni să se lepede de credință…
Cu alte cuvinte, dacă oamenii ar fi persecutați prin faptul de a nu primi hrană…ei s-ar dezice de Hristos…
Însă istoria Bisericii ne arată și contrariul: că foarte mulți Sfinți au fost chinuiți în acest fel…cu nemâncarea…și, cu toate acestea, nu s-au dezis de Hristos.
Nu s-au lepădat de Hristos…
Și, în mod minunat, Domnul a venit la ei, i-a hrănit, i-a vindecat de multiplele răni provocate de ighemoni/ de către conducătorii acelor regiuni…
Și s-a observat în cazul lor, a multor Martiri… Mărturisitori și Mucenici…că forța duhovnicească a răbdării este mai mare, la un moment dat, decât chinurile și că ea…întrece orice prigoană, orice durere, orice necaz.
Suntem la versetul al 17-lea…unde i de legusin Afto/ ei i-au grăit…i-au spus Lui: Uc ehomen ode i mi pente artus che dio ihtias/ Nu avem aici decât numai cinci pâini și doi pești.
Și pâine, în limba greacă, se spune artos…De unde a intrat cuvântul în limbajul nostru bisericesc…pentru noi, cel mai adesea, artosul fiind sinonim cu prescura[2]…sau cu pâinile de la Litia Vecerniei.
Iar pește: ihtis…în vechime simbolul peștelui fiind un simbol al lui Hristos dar și al creștinului, prin extensie de la Hristos.
Deci nu aveau acolo decât 5 pâini și doi pești…
Și acestea au o interpretare teologică foarte profundă…dacă vorbim despre înțelegerea duhovnicească a textului evanghelic.
Iar, într-o primă interpretare, putem vorbi despre cele cinci pâini ca despre cele cinci simțuri trupești (miros, văz, auz, pipăit, gust)…și cele cinci simțuri sufletești înduhovnicite, sinonime cu cele trupești, prin care sufletul vede, miroase, simte, gustă lumina dumnezeiască în extaz.
Și experiențele extatice ale Sfinților Părinți subliniază activitatea duhovnicească a simțurilor noastre sufletești.
Deci avem cinci pâini…care îl reprezintă pe om în calitatea lui de ființă sufletească și trupească deplină, cu simțurile aferente.
Căci el este o ființă dublă, care le simte și pe cele duhovnicești și pe cele materiale. Iar cei doi pești ar însemna tocmai dubla noastră identitate, trupească și sufletească.
Și cei doi pești, trupul și sufletul nostru, au unitate la nivelul persoanei noastre…și fiecare parte are simțurile sale.
Trupul are simțurile sale…sufletul are simțurile…simțirile sale…Și ambele părți componente ale firii umane conlucrează…în așa fel încât nu poți să desparți sufletul de trup…și să înțelegi cât e suflet și cât e trup în acțiunile noastre.
Sau, într-un om Sfânt – așa cum îi spuneam acum câteva ore doamnei preotese, într-o convorbire privată a noastră – nu poți să desparți/ să înțelegi cât e sfințenie și cât e aportul lui. Cât e aportul lui, cât sunt faptele lui…cât au contribuit ele la această minune dumnezeiască care este starea de sfințenie.
Căci în sfințenia unui om, în mod tainic și mai presus de înțelegerea umană, se îmbină deschiderea noastră față de Dumnezeu cu deschiderea prea imensă, uluitoare, a lui Dumnezeu față de noi.
Și, în cadrul ei, ne întâlnim cu o îmbrățișare tulburătoare a lui Dumnezeu cu omul.
Dumnezeu îl îmbrățișează pe om…omul Îl îmbrățișează pe Dumnezeu…așa cum vedem în Icoana Parabolei fiului risipitor…care se întoarce prin pocăință la Tatăl…și e îmbrățișat de Acesta.
Și în Icoana aceasta ne regăsim cu toții…Căci noi mergem către Părintele ceresc, recunoscându-ne toată păcătoșenia…pentru a ne îmbrățișa iarăși cu El, prin iertarea pe care o primim de la El.
Și avem astfel confirmarea acestei realități dumnezeiești…a faptului că, deopotrivă, putem fi casnicii lui Dumnezeu…cu Dumnezeu…împreună/ în comuniune cu Dumnezeu…tot timpul…deși trăim pe pământ…în așa fel încât ființa noastră, sufletul și trupul nostru să fie transfigurate…să fie preschimbate într-o realitate duhovnicească personală.
Pentru că numai astfel, ca ființe înduhovnicite, acum și pentru veșnicie putem fi proprii relației cu Dumnezeu.
Însă, din punct de vedere material, I-au adus Domnului cinci pâini și doi pești…
La care El a zis: Ferete Mi ode aftus…Adică: Aduceți-Mi-le Mie pe acelea aici!…Aduceți-Mi pe cele pe care le aveți.
Și acum începe minunea! Minunea înmulțirii pâinilor…dar și o explicație subcutanată, profundă în acest text…a faptului că materia se poate îndumnezei.
Că materia are virtualități imense…pe care Dumnezeu le-a lăsat…le-a sădit în ea…și că numai împreună cu Dumnezeu putem să actualizăm aceste dumnezeiești virtualități aflate în materie…dar și în ființa noastră.
Deci Domnul a poruncit, în versetul al 18-lea, ca materia să fie adusă la El.
Adică ceea ce spunem noi, în Dumnezeiasca Liturghie…atunci când ne pregătim să invocăm/ să chemăm pogorârea harului dumnezeiesc…ca să sfințească Cinstitele Daruri…
Căci spunem: „ale Tale dintru…ale Tale”…
Pentru că, Doamne, Îți aducem Ție daruri dintru…ale Tale…din ceea ce ne-ai dăruit nouă…
Noi nu facem decât să Ți le reîntoarcem, să Îți reoferim darurile Tale…cu mărinimie de suflet.
Tocmai de aceea – am mai spus asta și altădată – creștinul autentic, românul autentic, ortodoxul…atunci când face o milostenie dă cele mai bune lucruri. Cele mai bune obiecte sau cea mai bună hrană ca milostenie.
Nu dă toate rupăturile…sau nu dă omului doar cinci lei…adică ceva de nimic…
Căci dacă vrei să faci o milostenie…atunci trebuie să o faci ca lumea…Îi iei un costum de haine cuiva…îi dai o carte serioasă…îi dai o Icoană…îl primești la tine…îi dai o masă…îi facilitezi o bursă…îl duci la tratament…sau mergi cu el într-o excursie…sau faci cu el un curs de inițiere într-o anumită știință…sau în înțelepciunea dumnezeiască…
Deci dacă vrem să ajutăm, trebuie să ajutăm cu lucruri de cea mai mare importanță. Cu lucruri care să însemne ceva, la modul real și impresionant pentru un om.
Pentru că el își va aminti cu bucurie…și cu mulțumire de gestul tău…dacă l-ai făcut să se simtă bine, întreg, uman, bucuros în compania ta.
Altfel facem milostenii…prin care îi desconsiderăm pe oameni…pentru că le dăm ce vrem noi…și nu ceea ce ei au nevoie…
Și așa și aici! Domnul ne arată că adevărata milostenie trebuie să fie adusă în fața lui Dumnezeu…cu toată recunoștința față de El…sau că oricât de puțin am avea noi să dăm…să nu ne uităm la faptul că e puțin…pentru că Dumnezeu primește și sporește acest lucru.
El înmulțește binecuvântarea în casa noastră…și în cea a omului pe care îl ajutăm…
Au adus în fața Domnului cinci pâini și doi pești…
Și ce să faci cu o asemenea mâncare…la atâta mulțime? Nici nu știm dacă peștele era făcut…pregătit…
Iar pâinile cât erau de mari? Că Sfinții Apostoli nu puteau să ia cu ei pâini cât roata carului…Luau și ei niște pâinuțe mici…Niște pâinișoare acolo…ce aveau ei, săracii…
Deci nu putem să spunem că aici avem de-a face cu o masă…Nici 1, 2% nu se puteau sătura mâncând ce aveau Apostolii.
Și cu toate acestea Domnul ne spune – așa cum încercăm noi să spunem credincioșilor, în Biserică: ajutorul dumneavoastră, oricât de mic, e important…pentru că putem să ajutăm pe cineva bolnav – că oricât de mici sunt cele aduse…ele se vor înmulți pentru toți.
Iar acest puțin, cu adevărat, Dumnezeu l-a înmulțit!