Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

De la ochii reci la bucuria plină de cutremur

Zi de joi, 20 ianuarie 1977. Părintele Alexander Schmemann se uită două ore la televizor…la învestirea președintelui Jimmy Carter. Discursul prezidențial i se pare „destul de slab”…și face următoarea remarcă fundamentală…atunci când vrei să vorbești despre caracterul unui om: „Zâmbește mult, dar ochii îi rămân reci” [Biografia unui destin misionar. Jurnalul Părintelui Alexander Schmemann (1973-1983), trad., studiu introd. și com. de Felicia Furdui, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 244].

Și când omul are zâmbet larg, excesiv de larg…și ochii reci, dușmănoși, perfizi, tăioși…atunci e un om fals. Un impostor.

Ochii reci sunt ochii orgoliului, ochii care se știu asigurați…în ciuda faptului că viața noastră e mereu…un fulg zburând deasupra abisului.

La polul opus sunt ochii în flăcări.

Ochii plini de iubire…

Ochii care spun mai mult decât cuvintele…

Una e să fii privit demn…alta e să fii privit cu blândețe…alta e să fii privit cu admirație…alta e să fii privit cu delicatețe

Însă dacă te privesc cu aroganță, cu indiferență, cu bădărănie…te desființez în mintea mea.

În LXX, Ps. 2, 11 sună așa: „Slujiți Domnului în frică [en fovu] și vă bucurați Lui în cutremur [en tromo]!”. Și cum azi, 4 martie 2012, se împlinesc 35 de ani de la cutremurul din 1977…prin care unii au murit…iar eu am fost salvat de la avort…întotdeauna am simțit cutremurul în latura lui pozitivă.

Sau pe Dumnezeu care lucrează în viața mea prin…cutremurări multiple

Și aici, în LXX, bucuria în cutremur…bucuria de Dumnezeu cu cutremurare…e o bucurie foarte pozitivă…dumnezeiască, mântuitoare.

Sau e bucuria…reală…bucuria cu zgomot interior…bucuria care distruge falsele opinii, păreri, atitudini…pentru a lăsa izvorul harului să izbucnească în ființa noastră.

Ce face de fapt cutremurul? Distruge tot ce e slab…Tot ce e perisabil

Iar cutremurul bucuriei dumnezeiești ce face altceva decât distruge tot ce nu e întemeiat în adevăr, tot ce nu e dumnezeiesc de durabil?

Când mimezi bucuria…sau orice alt sentiment sau stare…ții lucrurile în subordine.

Dar când trăiești lucruri reale, profunde, cataclismice în relație cu starea ta cotidiană…atunci ești purtat de stări pe care nu le mai ții la degetul mic…ci ele te poartă ca pe o navă în derivă…

Așa că, în ciuda celor care fac pe integrii, pe calmii, pe sfincșii…starea creștină e entuziasmul. Un entuziasm format nu doar din bucurie plină de minte…ci și din responsabilitate plină de inimă.

Căci cum să îmbini liturghisirea cu frică/cu teamă…cu bucuria cutremurată de Domnul…și să dea ceva ultra pozitiv…dacă acestea două, frica și bucuria, s-ar exclude?

Însă, pentru că nu se exclud, atunci putem face diferență între cei care doar se încovoaie sau se miorlăie ascetic, între cei care se închipuie ascetici și sobri…și cei care sunt vulcani de evlavie și de experiență, fără ca prin asta să fie mai puțin raționali sau mai puțin cumpătați.

Fără îmbinarea asta dumnezeiască…și plină de discernământ…frica e cocoșantă…iar bucuria e decerebrată.

Însă Domnul are nevoie de evlavia plină de teama atenției și de dragostea plină de cutremurarea înțelegerii.

Deopotrivă, de îndrăzneala de a trece în zbor peste abis…și de a nu uita niciodatăceea ce te poartă în zbor…e propria Sa privire care te învăluie.

Did you like this? Share it:

Previous

A 52-a zi pentru România

Next

The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian [52]

3 Comments

  1. Camelia

    Atunci cand v-am cunoscut, in primele zile, am indraznit sa va intreb cum se poate impaca viata crestina cu cea cotidiana, iar sfintia-voastra raspundeti necontenit intrebarii mele. „…cutremurul bucuriei dumnezeiești ce face altceva decât distruge tot ce nu e întemeiat în adevăr, tot ce nu e dumnezeiesc de durabil?” O continua curatire a fiintei noastre prin intoarcerea cu adevarat catre sine, catre Creatorul ei, la insusi Izvorul Vietii. Va multumesc, Parinte, pentru toate gandurile pe care ni le impartasiti si noua, cei ce va citim!Doamne, ajuta!

  2. Camelia

    „… îndrăzneala de a trece în zbor peste abis…și de a nu uita niciodatăceea ce te poartă în zbor…e propria Sa privire care te învăluie…”… si care te poate face partas bucuriei care nu mai are nimic omenesc in ea pentru ca dispar granitele exaltarii si ale pendularii intre bine si rau; sentimentul de a trece dincolo de barierele timpului, unde doar existi prin bucuria fiului care primeste totul de la Tatal, care are totul, se regaseste in tot, dar nimic din sensul omenesc, consacrat, al posesiunii… …dar si durerii coplesitoare, sfasietoare, pe care nu ai cum sa o strigi, pentru ca nu sunt cuvinte pentru a o defini … doar bucuria Invierii aduce speranta ca inca ne mai putem intoarce Acasa cu totii, in locul harazit noua inca de la facerea lumii…  

  3. Camelia

    Chemarea „Indrazniti, Eu am biruit lumea!” nu are nimic razboinic in ea, este chemarea la a transcede lumea si valorile ei perisabile, la a face singura alegere viabila, la a te lasa invaluit de privirea Sa care te poate purta in zbor nu doar peste abis, ci si peste culmile cele mai semete.

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén