The Point of Intersection

The hardest things to bear are gratuitous evils coming from friends. Not because you would not know what to do…but because you do not come to spit there where you embraced.

*

People link to each other when they belong. And without this common reality they can not do anything imperturbable.

*

You revolt only when you have the creeds wounded.

*

Every time it matter who you are. Who you are…before saying a word.

*

The thing that fears the impostor…is to be inauthentic. But authenticity not enter in attributions of the chameleonism.

*

The ridicule reigns most humiliating there where people have airs of scholars in theology.

*

The more I fear of death for nothing. Of death by accident. Namely of death which says nothing about me.

*

The writing more is a sign of great sincerity. Namely I do not lie to people that I can write less.

*

In my writings matter the truth at rigor. For that I’m interested by the accuracy of things and not by the losses in details.

*

The divine truths are not negotiable. But I understand, through iconomy, all small blunt truths of humans.

*

Oh, how easy it is to destroy cathedrals made ​​in decades! But just as it’s hard to convince that you are a man who creates cathedrals.

*

In Orthodoxy matters, in the first row, to be the friend of God. But, in the second row, it matters that you should not have more enemies than friends. And these friends…they should also be the friends of God.

*

If you do not cherish the little you understood nothing from the Orthodox asceticism.

*

The Orthodox lent is a crushed repose. For that we rest on measure what our heart is a wound that prays.

*

I never felt God…away. Not even then when it appeared to me…that He left me

*

In Romania the freedom is always more important than ideologies. This is the motive for that we do not suffer too much those who ideologized for us the freedom.

*

The spiritual man is the point of meeting of a society which does not find itself.

Sermon on the 2nd Sunday of Great Lent [2012]

My Beloved,

The problem posed by this Sunday’s Gospel [Mark 2, 1-12] is that of the sight.

The sight as the feeling of the grace and the ecstatic knowledge of God.

For that some enter on door there where the Lord was [v. 1]…others waited for Him at the door [v. 2]…while others have done something unexpected: make a hole in the roof…and on there they descend the paralytic [v. 4].

Those who wait Him at the door…are those who are seeking God.

Those who are with Him in home, namely in Church, enjoy by His presence.

But those who come to Him in force, paradoxically, are those who seek Him with untold longing.

And in the frame of the prayer of the heart, we oblige the power of mind to descend into the heart. By that we return the mind to her home, without thoughts, for that to pray to the Lord in silence.

And the uncreated light, which was defended so much by Saint Gregory Palamas, is that which fills the paralyzed and heals him of his illness.

Who are the four friends of the paralytic? They are the theological knowledge and the contemplation of the world, the ascetic deeds and the diverse knowledge that prepare us for the quiet of the prayer.

Because we need all the help in our descent into the heart…for to meet with the Lord.

And He knows the thoughts of the heart (v. 6 and 8)…and He gives the forgiveness as inner healing (v. 10).

But when the man heals by sins, he heals and physically (v. 11). And the healing is motive for joy and gratitude to God (v. 12).

For that God forgives actually and not metaphorically! And His forgiveness is the feeling of His work and the sight of His.

Thus we understand why this Sunday is dedicated to Saint Gregory Palamas. And why is so important the discussion about the work of the grace in our lives.

For that the healing or our salvation is our filling by the glory of God, as a result of our cleaning of passions.

And if the grace is not uncreated but created…then there is no salvation, because God’s spirituality is denied.

Only there where God is Ghost…and His glory fills the entire universe…and descends to us… God is alive and divinizes us.

And namely Saint Gregory fought for…the Living God denying a philosophical projection about Him…

Because any theological construct that does not speak about an irradiant God is a false theology.

And in the Orthodox experience which what imports is just the haric contact that we have with God. This means, in fact, that we fell God at services and in all His manifestations in history.

But, with precedence, God loves those who are longing for Him. He loves those who are in state of great things.

That He loves those who are needy in different ways to serve Him.

Therefore to feast with understand, with joy! To wake up from the sleep of sins for His love! And thus to enjoy by the joy of His glory, now and for all ages. Amen!

O carte ca o extrovertire…și un blog așijderea

A scrie o carte înseamnă a da curs unui impuls interior aproape organic. Cel puțin eu așa îl resimt. Ca o nevoie vitală, așa cum ai nevoie să mănânci, să bei, să vezi anumite lucruri, să te relaxezi, să ieși în natură sau să vizitezi un muzeu, să vorbești cu cineva sau să te plimbi, etc.

O carte  =  o stare. Scrii într-o stare pentru că ești prins în vârtejul de a vrea să o scrii, să comunici ceva esențial. După ce ai terminat cam tot ce aveai de spus, depășești această stare.

Nu e vorba că ai putea termina tot ce ai putea spune vreodată sau…tot ce s-ar putea spune. În niciun caz. Dar există totuși un punct final.

După care ești un altul, ești altcineva…care trebuie să meargă mai departe. Care nu ar mai spune aceleași lucruri, dacă ar trebui să reia același subiect.

Cartea însăși te schimbă interior, îți produce, chiar ea, o parte din alteritatea care te face să te raportezi la ea ca la o fotografie de acum un an sau mai mult.

De aceea, de multe ori, asupra unor cărți scrise poți să revii mai târziu, după mai multă vreme, să revezi, să faci unele modificări, să corectezi o anumită perspectivă, dar nu poți să le modifici fundamental.

Îți conservă identitatea de la o anumită vârstă. O anumită altitudine a reflecției. Altitudine pe care nu ești întotdeauna în stare să o receptezi în momentul în care scrii.

Propria-ți carte devine un peisaj abia după o vreme.

O miroși, o contempli, cum spuneam, ca pe o vedere de departe sau ca pe o fotografie pe care ai făcut-o cu ceva timp în urmă.

Uneori îți pare așa de străină, încât poți să o privești în același timp cu simpatie și distanță, cu o…candoare lucidă.

Orice faci în viață este o extrovertire.

Cărțile fac și ele parte din această construire de sine în același timp și în afară.

Pentru că acest self-building e un fenomen cu flux și reflux, în care ai nevoie deopotrivă de expansiune înspre lume și de regresiune în tine însuți, de adunare în sine. Fiecare cu timpul său.

Sufletul se dilată și se contractă, altfel spus. Și făcând aceste mișcări, nu face de fapt decât să se caute, să se probeze, să se convingă…de cine este, de ce caută, de ce are nevoie…Să se contureze…ca un pictor chipul pe care vrea să-l prindă din penel.

Când se dilată, nu uită de sine, iar când se contractă, nu uită și nu iese din lume. Revine în sine cu tot universul absorbit și iese spre în afară cu toată lumea din interior și cu toată înțelegerea și bogăția spirituală pe care a zidit-o în sine precum scoica o perlă sau precum viermele de mătase pregătește fluturele.

Totul depinde însă de cum știi să asculți imboldurile ființei interioare/ lăuntrice care…ești.

Dacă nu le asculți și răspunzi mai degrabă la constrângerile sociale, biologice…sau sub impulsurile fricii…atunci îți pierzi șansa de a fi vreodată tu însuți sau de a afla cine ești.

Oamenii își înțeleg și ascultă imboldurile instinctuale, biologice, dar puțini înțeleg ființa lor interioară, puțini înțeleg mai ales că sunt niște schilozi, niște informi sau diformi dacă nu dau curs împlinirii lor și pe planul nevăzut sau impalpabil al lucrurilor.

Și acesta este la fel de indispensabil ca și împlinirea socială sau materială.

Socraticul a te cunoaște pe tine însuți este una dintre cele mai dificile întreprinderi ale vieții, dacă nu cumva cea mai grea.

*

Blogul te face…casnicul multora.

Poate părea cel puțin bizară această afirmație, dar am observat că mulți te fac conlocuitorul gândurilor lor, pentru că te citesc zilnic. Te simt aproape.

Te privesc ca pe un interlocutor firesc…deși tu nu ești într-un dialog cu ei și nu ai fost niciodată.

Am avut de multe ori (și acest de multe ori se…tot înmulțește) senzația că oamenii, cunoscuți sau pentru prima dată întâlniți, ne consideră familiari pentru că ne cunosc…îndeaproape de pe blog.

E un fenomen psihologic al lumii noastre pe care cineva cu multe cunoștințe și perspicacitate l-ar putea specula (în sens bun) într-o teză sau într-o carte.

Sigur că și aici intervine problema interacțiunii…și a forței sale…atâta timp cât dezvăluirea e unilaterală, cât cititorii se relaxează, se informează, se îmbogățesc, se adapă din ce scrii…sunt chiar, poate, recunoscători în adâncul lor și afecționați…dar nu te susțin vizibil, nu interferează cu tine…

Pe de altă parte, iarăși, vezi că nu-și pot reprima o anumită căldură din ochi, o anumită simpatie, care îți oferă certitudinea că le-ai devenit…un convorbitor tainic…într-o lume care are atâta imensă nevoie de dialog, care e autistă și se…autizează tot mai abitir.

De la hârtie la realitate

Ziua femeii, a copilului, a păcii, a muncii…sunt pe hârtie. Transcrierea lor în realitate se face de către cei care mai cred în valori.

În conținuturi de viață unitive.

Iar de ziua femeii trebuie să existe bărbat care…să te remarce. Să te sărute. Să îți facă un cadou. Să nu te uite…la a doua femeie pe care o vede pe stradă…

Cu alte cuvinte ziua femeii…e pentru bărbați, pentru bărbați atenți…după cum ziua copilului e pentru…părinți iubitori.

Pentru că bărbații vă fac…zilele frumoase…după cum părinții le fac cadouri celor mici.

*

Care mai e însă dimensiunea socială a iubirii…dacă niciodată femeia nu ajunge soție…dau dacă soția nu are posibilitatea să ajungă o mamă protejată de soțul ei?

Consensualitatea nu rezolvă demnitatea femeii.

O femeie cu care trăiești în concubinaj e o femeie căreia nu îi dai prestigiu. Pe care nu o valorezi.

După cum o mamă părăsită…e o soție pe care nu ai înțeles-o.

*

Legile oricărui stat vor să instaureze o realitate socială. Însă calitatea acestei realități e dată de oameni.

Și când spun oameni…spun ce au făcut din noi familia, școlarizarea, cultura, credința, valorile la care am aderat.

Nu sunt doar cuvinte!

Sau simplele cuvinte sunt cele care vorbesc despre crezurile noastre.

*

Care mai sunt crezurile noastre…și cum ne luptăm pentru ele?

Ce vrem să facem cu viața noastră pe timp scurt…și în perspectivă?

Realitatea e dură când nu avem stabilitate la nivelul principiilor. Când nu știm după ce ne ghidăm în viață.

Însă pentru crezuri, pentru crezurile noastre avem puterea să luptăm…dacă ele sunt reale.

Ele ne hrănesc așteptarea.

Iar așteptarea noastră nu face altceva decât să transforme literele în realități, speranțele în lucruri petrecute deja.

A 56-a zi pentru România

Ce s-a petrecut în București, România și în întreaga lume în cadrul protestelor…pentru România în ultimele 55 de zile: prima zi (13 ianuarie 2012), a doua zi, a treia zi, a patra zi, a cincia zi, a șasea zi, a șaptea zi, a opta zi, a noua zi, a zecea zi, a 11-a, a 12-a zi, a 13-a, a 14-a, a 15-a zi, a 16-a zi, a 17-a zi, a 18-a zi, a 19-a zi, a 20-a zi, a 21-a zi, a 22-a zi, a 23-a zi, a 24-a zi, a 25-a zi, a 26-a zi, a 27-a zi, a 28-a zi, a 29-a zi, a 30-a zi, a 31-a zi, a 32-a zi, a 33-a zi, a 34-a zi, a 35-a zi, a 36-a zi, a 37-a zi, a 38-a zi, a 39-a zi, a 40-a zi, a 41-a zi, a 42-a zi, a 43-a zi, a 44-a zi, a 45-a zi, a 46-a zi, a 47-a zi, a 48-a zi, a 49-a zi, a 50-a zi, a 51-a zi, a 52-a zi, a 53-a zi, a 54-a zi, a 55-a zi.

  • Răzvan Codrescu: „Naţionalist poţi fi şi fără nici o apartenenţă politică (şi aş îndrăzni să spun, în paranteză, că acesta este, de pildă, şi cazul meu). Tot în sensul acesta a fost naţionalist şi părintele Stăniloae, şi a fost, este şi va fi Biserica Ortodoxă, fără nici o implicare de natură politico-ideologică şi fără nici un extremism. Acesta este firescul naţionalismului. Varianta lui ideologizată este mai degrabă o perversiune, care închide primejdia unor derapaje nedorite (cum au şi fost unele în istoria recentă)”.
  • Idem: „antinaţionalismul merge, de regulă, mînă în mînă cu antitradiţionalismul, care în lumea europeană înseamnă mai ales anticreştinism”.
  • Mihnea Măruță reia mitul fals al avansului fetei în fața băiatului în Fata-mai-apoi-femeie. De ce e fals? Pentru că nu există vieți standard…ci fiecare se trezește spre viață…când vrea și când poate. Eu am văzut fete care nu s-au trezit nici la 70 de ani…după cum am văzut băieți care s-au trezit la 5. Și invers. Așa că trezirea ține de ce vrei să faci cu viața ta. Și de aceea avem gimnaste de aur la 13 ani, cântăreți la vioară la 5 ani, depanatori de computere la 10 ani…și scriitori de piese de teatru la 13. Te trezești când…simți că ai ceva unic de spus.
  • Monica Tripon (Făclia de Cluj): Despre a 55-a zi. „Proteste pe…trei voci, miercuri, 7 martie [2012], în Piaţa Unirii din Cluj-Napoca. Vechilor protestatari, celor care seară de seară cer demisia preşedintelui Traian Băsescu şi a Guvernului, li s-au adăugat miercuri manifestanţii (la fel de vechi) care se opun  proiectului Roşia Montană, dar şi cîţiva părinţi şi dascăli clujeni care au venit să protesteze împotriva clasei zero. Alături de aceştia s-au aflat şi deputaţii Mircia Giurgiu şi Horea Uioreanu. Circa 75-80 de oameni au scandat, pe rînd sau împreună, lozinci împotriva preşedintelui şi Guvernului, împotriva RMGC sau împotriva a ceea ce ei consideră a fi un experiment făcut de Ministerul Educaţiei pe copii”.
  • Idem: „Lozincile „Clasa zero, ni se pare./ E clasa conducătoare!”, „Nu clasa 0!” s-au amestecat, miercuri, la Cluj, cu lozinci ca: „Salvaţi, salvaţi, salvaţi Roşia Montană!”; „Cianură pentru dictatură!”; „Jos Băsescu!”; „Jos Guvernul SIE/ Făcut la beţie!”; „PDL în România/ Este furtul şi hoţia!”. Manifestanţii au venit cu pancarte împotriva RMGC, împotriva „copilăriei furate” şi împotriva Guvernului”.
  • „Vechii protestatari au scandat şi miercuri vechile lozinci, dar şi lozinci noi împotriva preşedintelui, Guvernului şi PDL. „Jos Băsescu!”; „Pleacă, Băsescu, pleacă, Băsescu/ Pleacă şi lasă-ne!”; „Băsescu Traian/ Primul huligan!”; „Ăsta nu e preşedinte/ Că de şapte ani ne minte!”; „Băse în celulă/ Udrea pe centură!” (cu varianta „Băse în celulă/ Eba pe centură!”); „Băsescule, ia-ţi mafia,/ Cară-te din România!”; „Toată lumea ştie/ Ne conduce SIE!”; „Jos guvernul SIE/ Făcut la beţie!”; „Jos guvernul securist/ Făcut de un utecist!”; „Ungureanu e ateu/ O să-l bată Dumnezeu!”; „Şi copiii şi nepoţii/ Vor plăti ce fură hoţii!”; „Voi ne furaţi/ Voi nu privatizaţi!”; „PDL în România/ Este furtul şi hoţia!” etc.”.
  • Lucian Negrea (Dece News): „Peste 3000 de mineri mărşăluiesc la această oră în Petroşani. Aceştia au avut îmbrânceli cu jandarmii în momentul în care au început să se deplaseze spre defileul Văii Jiului, drumul care duce spre Capitală. La toate mineriadele […] defileul Văii Jiului a fost un punct strategic pentru că este o zonă muntoasă extrem de îngustă în care autorităţile ar putea să îi oprească pe mineri”.
  • Pandora’s: Femeile vor protesta astăzi în Piața Universității pentru drepturile lor.
  • Critic Atac: „Femeile din România şi Bulgaria sunt, potrivit datelor unui studiu Eurostat, de două ori mai expuse riscului de sărăcie şi excluziune socială, comparativ cu media Uniunii Europene. Potrivit acestui studiu publicat în contextul marcării Zilei Femeii, riscul de sărăcie şi excluziune socială îi afectează în măsură aproape egală şi pe bărbaţii din cele două ţări. Astfel, datele arată că 42,1% dintre femei şi 40,8% dintre bărbaţii din România sunt expuşi riscului de sărăcie şi excluziune socială. În Bulgaria, 43,3% dintre femei şi 39,8 % dintre bărbaţi sunt expuşi acestui risc”.
  • Cornel Nistorescu (Cotidianul): „Nu cred că în istoria lumii, în afara lui Caligula, cel care şi-a făcut calul senator, mai există un personaj politic care să fi batjocorit instituţia parlamentului mai abitir decât marinerul nostru. El este singurul din istorie care şi-a făcut campanie electorală pozându-se cu o mătură în braţe, mătura cu care urma să înlăture gunoiul din Legislativul României. Ei bine, în stilul său bine-cunoscut, după ce a scuipat pe oamenii şi activitatea instituţiei, acum, când pricepe sărăcia fundăturii în care ne-a adus pe toţi, începe să plângă de dorul Parlamentului”.
  • Idem: „Vă daţi seama că Traian Băsescu s-a dus expres în Parlament ca să ne anunţe o majorare de lefuri pentru care nu există bani. A vândut pielea ursului din pădurea lunilor mai-iunie, lăsându-l pe Ungureanu cu privirea gâdilând la Lună”.
  • Liliana Ruse (RTV.net): „Intregul discurs al presedintelui a aratat insa ca seful statului e in pana de idei si solutii. Basescu a mestecat, timp de o ora si jumatate, aceleasi teze pe care le sustine de doi ani, fara argumente sau puneri in context noi. Sa nu mai vorbim despre faptul ca unele dintre aceste proiecte – reorganizarea administrativa, modificarea Constitutiei – sunt utopice, pentru ca actuala putere nu mai are forta politica sau vointa sa le puna in aplicare. Suna bine, dar seamana a lupta cu morile de vint”.
  • Iulian Leca (Vox Publica): „In fond, teatrul jucat de Basescu in 2008 si 2009, pe seama majorarii salariilor profesorilor cu 50%, a venitului minim garantat si celorlalte “derapaje iresponsabile”, l-a ajutat sa devina presedinte a doua oara. Astazi nici macar nu mai e nevoie sa joace teatru. Isi permite luxul de a face jocurile murdare pe fata – pentru ca le face pentru cei care candideaza la alegeri si in contul carora se vor “intregi” majorarile salariale”.
  • Adrian Seceleanu (Ziarul Financiar): „Industria de cablu TV din cele 27 de ţări membre ale Uniunii Europene (UE 27) a înregistrat anul trecut creşteri pe toate segmentele de business, veniturile totale ale companiilor urcând cu 7%, la aproape 20 de miliarde de euro”.
  • Roxana Iordache: „Băsescu de fapt a dat verde pentru accentuarea mascaradei judiciare electorale. Şi pentru protejarea clientelei electorale. După care evident că îşi rezervă dreptul absolut de a sacrifica pe oricine pentru un anumit interes personal de moment. Ăsta e Băsescu. Şi aşa le trebuie celor care i se pun preş, după care sunt executaţi politic şi/sau judiciar”.
  • Idem: „Oricum, Băsescu a ratat o nouă ocazie de a tăcea. Nu vorbeşti de violenţă în familie când însăşi nevasta ta a declarat public că la ei se practică. Inclusiv între mamă şi fiică, fiică mică dat cu maică-sa de pereţi”.
  • 18. 35, Jurnalul Național, 8 martie 2012:

  • Victor Ciutacu (Jurnalul Național): „După lungi (de)zbateri şi reluări ale votului, CNA l-a amendat pe Mihai Gâdea (de fapt, postul, fiindcă radiodifuzorul plăteşte) cu 150.000 lei fiindcă l-a făcut dobitoc pe Lucian Duţă. OK, oamenii portocalii şi supăraţi n-au avut portocale şi nici voturile necesare să ne suspende emisia şi au apelat la amenda aproape maximă. Banii nu-s deloc puţini, dar, cu extrem de mici excepţii, membrii CNA habar n-au cum se produce un ban la privat, deci merge lejer la “fără număr””.
  • Sunt plus două grade la București. 19.00.
  • Ciprian Bâtea (Gazeta de Nord-Vest): „Jumătate din suprafeţele de apă din judeţul Satu Mare au secat. Mai exact, dacă în anul 1990 era înregistrată la nivelul judeţului Satu Mare o suprafaţă de 14.522 de hectare de apă, în anul 2010 mai există numai 7.733 de hectare. Ceea ce înseamnă o scădere alarmantă de 6.789 de hectare, fapt care ne plasează pe locul al III-lea la nivel naţional. În acest ritm, în următorii 20 de ani vom rămâne fără niciun hectar de apă de suprafaţă. Cea mai mare pierdere a resurselor de apă a avut loc în judeţul Tulcea. În 1990, Tulcea avea 366.458 de hectare acoperite de apă, iar în 2010, numărul acestora se redusese la 342.132 de hectare. Fenomenul este cu atât mai greu de crezut cu cât în judeţele limitrofe aceste suprafeţe au crescut. De exemplu, dacă în judeţul Bihor era înregistrată la nivelul anului 1990 o suprafaţă de 12.698 de hectare, în anul 2010 aceasta a crescut la 13.601 de hectare, adică o creştere de 903 hectare. De asemenea, dacă în 1990 era înregistrată la nivelul judeţului Sălaj o suprafaţă de 5.382 de hectare, în anul 2010 s-au înregistrat 6.547 de hectare, adică o creştere a acestor suprafeţe cu 1.165 de hectare”.

Predică la Duminica a 2-a din Postul Mare [2012]

Iubiții mei,

drumul credinței nu este pentru toți…la fel…și nici nu trebuie să cerem de la toți modul nostru de a fi și de a ne nevoi. Ci trebuie să încurajăm pe fiecare să își urmeze propriul drum în relația sa cu Dumnezeu, potrivit chemării lui Dumnezeu pe care o simte în adâncul lui.

Și Evanghelia de azi [Mc. 2, 1-12] ne arată acest lucru foarte clar: pentru că unii intră pe ușă…alții stau la ușă…iar alții, părut „ca nelumea”, sparg acoperișul…pentru ca să Îl întâlnească pe Domnul.

Iar Domnul Se bucură de toți: și de cei care Îl caută…și de cei care Îl găsesc

Dar, mai cu seamă, Domnul Se bucură de cei care Îl găsesc prin acțiuni în forță…prin forța unei mari dragoste pentru El.

Iar rugăciunea continuă a Sfântului Grigorie Palama de la începutul nevoinței sale: „Luminează-mi întunericul!” (Viață, p. 13), adică întunericul nevederii lui Dumnezeu, a fost o acțiune în forță…ca și a celor 4…care au coborât prin acoperiș pe cel paralitic/ slăbănog (v. 3-4).

Pentru că Sfântul Grigorie, căruia îi este dedicată această sfântă duminică, fiind plin de dragoste pentru Domnul a împlinit în viața sa spusa Scripturii: „din cauza cuvintelor Tale eu am păzit căi aspre/ dure/ neplăcute [odus scliras]” [Ps. 16, 4, cf. LXX].

Și ceea ce au făcut cei 4 prieteni ai paraliticului pentru vindecarea lui e tocmai calea aspră, care nu e la îndemâna oricui.

E calea paradoxală, care îmbină îndrăzneala cu dragostea, riscul cu nespusa credință în Domnul, așteptarea cu acțiunea rapidă, imediată.

Și când la diverse praznice vedem oameni care vin de la sute, mii de kilometri ca să se închine Sfintelor Moaște sau Sfintelor Icoane…crezând în vindecarea lor…asistăm de fapt la…intrarea prin acoperiș…adică la îndrăzneala plină de credință, de așteptare sfântă.

Și astfel nu la întâmplareintrarea prin acoperiș se pomenește acum, în duminica Sfântului Grigorie Palama, a apărătorului neînfricat al vederii lui Dumnezeu și al experienței mistice a harului.

Pentru că spărtura în coperiș…și intrarea în casă pe acolo…e însăși lucrarea rugăciunii minții care se lucrează în inimă.

Și pătrunzi acolo unde e harul…și unde are loc întâlnirea cu Dumnezeu, adică în inimă, dacă tavanul minții, adică puterea minții se concentrează și rămâne în inimă.

Și prin rugăciunea continuă, fără imaginație, fără atenția la cele din jur sau la gândurile care se nasc în mod firesc în minte…prin deșertificarea minții de închipuirile/ imprimările lucrurilor din afară…mintea începe să trăiască fireasca ei legătură cu inima…și sufletul să se facă o oglindă a harului.

Iar de aici, de la: „Luminează-mi întunericul!” sau de la „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!” începe întâlnirea rapidă, paradoxală cu Domnul, Care strălucește slava Lui în oglinda ființei noastre…dacă ne despuiem de griji, de patimi și de neștiință teologică.

Însă, după cum spuneam la început, nu trebuie să cerem de la toți să aibă aceeași abnegație…sau același ritm religios cu al nostru…pentru că fiecare Îl întâlnește pe Domnul în felul lui…și se bucură de intimitatea cu El pe măsura creșterii sale în credință.

Dar, pe de altă parte, dacă noi ne știm eforturile pentru credință și evlavie…ne știm nivelul, nu trebuie să-i oprim pe alții din urcușul lor, din dorința lor de mai mult…dacă noi suntem mai înceți decât ei.

Pentru că ajutându-i pe cei care vor și pot mai mult…ne facem prieteni cu paraliticul iertat de Dumnezeu…suntem ca cei 4…care îl ajută pe omul care dorește, cu tot dinadinsul, iertarea Lui.

Și iertarea lui Dumnezeu este o vindecare de păcate (v. 5)…și nu o realitate abstractă!

Iar cei care pleacă de la spovedanie…după ce s-au spovedit…pleacă cu inimă nouă, zâmbitoare, curată…dacă și-au vărsat boala înaintea Domnului, în mod concis și cu durere…pentru că iertarea lui Dumnezeu e plină de concretețe, de realism…inundându-ne sănătatea și bucuria cu totul.

Pentru că El știe gândurile inimii (v. 6)…dar și suspinurile ei.

El știe și vede

Știe câtă râvnă depunem zilnic pentru evidențierea Lui, pentru a-L arăta pe El în fața oamenilor.

De aceea nu are rost să ne prefacem că suntem alții…să ne prefacem că nu am mâncat păcate…când noi suntem negri ca hornul sobei.

Ci modul cel mai cinstit în fața lui Dumnezeu…e să ne recunoaștem păcatele noastre…și lipsa noastră de recunoștință…și să cerem, iar și iar, iertarea Lui. Pentru că mila Lui…e mai bună decât viața [Ps. 62, 4, cf. LXX]. Decât viața indiferentă, egoistă, care se ocupă de tot felul de bizarerii.

Iar Domnul arată în Evanghelia de azi că iertarea păcatelor este începutul vindecării omului în integralitatea lui (v. 10-11).

Și că atât iertarea cât și sănătatea sunt daruri imense ale Lui…și că darurile lui Dumnezeu cer să le respecți și în tine și în alții.

Pentru că așa se înțelege faptul de ce nu trebuie să-l gelozim pe aproapele pentru ceea ce este, are și face: toate acestea sunt daruri ale Lui.

El primește niște daruri, eu primesc altele…și cu toții trebuie să conlucrăm…să le punem în lucrare pentru binele comun.

Și de aceea avem nevoie și de familii și de monahi și de artiști și de oameni ai legii și de finanțiști și de oameni în agricultură…de oameni de diferite profesii…și cu diverse abilități…pentru ca fiecare să facă ceea ce știe să facă.

Iar dacă omul nepotrivit…e pus în locul altuia…atunci lucrurile nu funcționează…pierdem timp enorm…societatea se transformă într-un teatru de violențe.

Și toate acestea pentru că nu respectăm oamenii potrivit calităților și determinării lor.

Iar cei care veniseră în casă, unde era Domnul…cât și cei care Îl așteptau afară, ca să-L vadă când iese…cât și cei care au spart acoperișul pentru a ajunge la El…au căutat lucrul esențial: să-L vadă pe Domnul…dar fiecare potrivit ritmului său, a temperamentului său, a autodeterminării sale interioare.

În concluzie: această duminică ne vorbește despre vedere…despre vederea adâncului oamenilor…cât și despre vederea lui Dumnezeu.

Și când te vezi adânc…îi vezi și pe alții în mod profund…și ești pregătit să devii văzător de Dumnezeu.

Pentru că iertarea Lui e o consecință a găsirii și a vederii Lui.

Iar postul, nevoința, rugăciunile lungi ale acestei perioade își găsesc împlinirea numai în simțirea și vederea slavei Lui, a harului necreat…pe care Sfântul Grigorie Palama, Părintele teologilor și al întregii Bisericii, l-a apărat de materializare…sau, mai bine zis…de aneantizare/ de  desființare.

Și ori de câte ori oamenii se apropie de teologie cu inima murdară și plină de încredere în sine, în ceea ce pot ei să raționeze…vor înțelege fantezist viața și dogmele Bisericii.

Pentru că nu poți să înțelegi harul…dacă nu te împărtășești de el cu inimă curată.

Și nici nu poți să înțelegi dogmele supralogice/ mai presus de logica liniară…ale Bisericii…dacă Dumnezeu nu îți extinde mintea…dacă nu ți-o umple de har…dacă nu ți-o introduce în lumina Sa.

Da, acesta e scopul postului: de a ne face ferestre pentru har!

Niște medii care permit luminii dumnezeiești să ne pătrundă…și să iradieze prin noi și în viața altora.

Iar acum, în a doua duminică a Postului Mare, învățăm că urcușul duhovnicesc…este o coborâre în noi, în inima noastră…pentru a ne întâlni cu Domnul. Că adevăratul urcuș, adevărata ascensiune…e coborârea în smerenie…care înseamnă înălțare duhovnicească.

Domnul să ne dea luminarea de a ne înțelege întunericul! Și, totodată, de a ne da nevoia de a striga continuu către El…pentru ca să ne inunde cu măreția slavei Sale. Amin!