Ziua femeii, a copilului, a păcii, a muncii…sunt pe hârtie. Transcrierea lor în realitate se face de către cei care mai cred în valori.

În conținuturi de viață unitive.

Iar de ziua femeii trebuie să existe bărbat care…să te remarce. Să te sărute. Să îți facă un cadou. Să nu te uite…la a doua femeie pe care o vede pe stradă…

Cu alte cuvinte ziua femeii…e pentru bărbați, pentru bărbați atenți…după cum ziua copilului e pentru…părinți iubitori.

Pentru că bărbații vă fac…zilele frumoase…după cum părinții le fac cadouri celor mici.

*

Care mai e însă dimensiunea socială a iubirii…dacă niciodată femeia nu ajunge soție…dau dacă soția nu are posibilitatea să ajungă o mamă protejată de soțul ei?

Consensualitatea nu rezolvă demnitatea femeii.

O femeie cu care trăiești în concubinaj e o femeie căreia nu îi dai prestigiu. Pe care nu o valorezi.

După cum o mamă părăsită…e o soție pe care nu ai înțeles-o.

*

Legile oricărui stat vor să instaureze o realitate socială. Însă calitatea acestei realități e dată de oameni.

Și când spun oameni…spun ce au făcut din noi familia, școlarizarea, cultura, credința, valorile la care am aderat.

Nu sunt doar cuvinte!

Sau simplele cuvinte sunt cele care vorbesc despre crezurile noastre.

*

Care mai sunt crezurile noastre…și cum ne luptăm pentru ele?

Ce vrem să facem cu viața noastră pe timp scurt…și în perspectivă?

Realitatea e dură când nu avem stabilitate la nivelul principiilor. Când nu știm după ce ne ghidăm în viață.

Însă pentru crezuri, pentru crezurile noastre avem puterea să luptăm…dacă ele sunt reale.

Ele ne hrănesc așteptarea.

Iar așteptarea noastră nu face altceva decât să transforme literele în realități, speranțele în lucruri petrecute deja.

Did you like this? Share it: