Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

O carte ca o extrovertire…și un blog așijderea

A scrie o carte înseamnă a da curs unui impuls interior aproape organic. Cel puțin eu așa îl resimt. Ca o nevoie vitală, așa cum ai nevoie să mănânci, să bei, să vezi anumite lucruri, să te relaxezi, să ieși în natură sau să vizitezi un muzeu, să vorbești cu cineva sau să te plimbi, etc.

O carte  =  o stare. Scrii într-o stare pentru că ești prins în vârtejul de a vrea să o scrii, să comunici ceva esențial. După ce ai terminat cam tot ce aveai de spus, depășești această stare.

Nu e vorba că ai putea termina tot ce ai putea spune vreodată sau…tot ce s-ar putea spune. În niciun caz. Dar există totuși un punct final.

După care ești un altul, ești altcineva…care trebuie să meargă mai departe. Care nu ar mai spune aceleași lucruri, dacă ar trebui să reia același subiect.

Cartea însăși te schimbă interior, îți produce, chiar ea, o parte din alteritatea care te face să te raportezi la ea ca la o fotografie de acum un an sau mai mult.

De aceea, de multe ori, asupra unor cărți scrise poți să revii mai târziu, după mai multă vreme, să revezi, să faci unele modificări, să corectezi o anumită perspectivă, dar nu poți să le modifici fundamental.

Îți conservă identitatea de la o anumită vârstă. O anumită altitudine a reflecției. Altitudine pe care nu ești întotdeauna în stare să o receptezi în momentul în care scrii.

Propria-ți carte devine un peisaj abia după o vreme.

O miroși, o contempli, cum spuneam, ca pe o vedere de departe sau ca pe o fotografie pe care ai făcut-o cu ceva timp în urmă.

Uneori îți pare așa de străină, încât poți să o privești în același timp cu simpatie și distanță, cu o…candoare lucidă.

Orice faci în viață este o extrovertire.

Cărțile fac și ele parte din această construire de sine în același timp și în afară.

Pentru că acest self-building e un fenomen cu flux și reflux, în care ai nevoie deopotrivă de expansiune înspre lume și de regresiune în tine însuți, de adunare în sine. Fiecare cu timpul său.

Sufletul se dilată și se contractă, altfel spus. Și făcând aceste mișcări, nu face de fapt decât să se caute, să se probeze, să se convingă…de cine este, de ce caută, de ce are nevoie…Să se contureze…ca un pictor chipul pe care vrea să-l prindă din penel.

Când se dilată, nu uită de sine, iar când se contractă, nu uită și nu iese din lume. Revine în sine cu tot universul absorbit și iese spre în afară cu toată lumea din interior și cu toată înțelegerea și bogăția spirituală pe care a zidit-o în sine precum scoica o perlă sau precum viermele de mătase pregătește fluturele.

Totul depinde însă de cum știi să asculți imboldurile ființei interioare/ lăuntrice care…ești.

Dacă nu le asculți și răspunzi mai degrabă la constrângerile sociale, biologice…sau sub impulsurile fricii…atunci îți pierzi șansa de a fi vreodată tu însuți sau de a afla cine ești.

Oamenii își înțeleg și ascultă imboldurile instinctuale, biologice, dar puțini înțeleg ființa lor interioară, puțini înțeleg mai ales că sunt niște schilozi, niște informi sau diformi dacă nu dau curs împlinirii lor și pe planul nevăzut sau impalpabil al lucrurilor.

Și acesta este la fel de indispensabil ca și împlinirea socială sau materială.

Socraticul a te cunoaște pe tine însuți este una dintre cele mai dificile întreprinderi ale vieții, dacă nu cumva cea mai grea.

*

Blogul te face…casnicul multora.

Poate părea cel puțin bizară această afirmație, dar am observat că mulți te fac conlocuitorul gândurilor lor, pentru că te citesc zilnic. Te simt aproape.

Te privesc ca pe un interlocutor firesc…deși tu nu ești într-un dialog cu ei și nu ai fost niciodată.

Am avut de multe ori (și acest de multe ori se…tot înmulțește) senzația că oamenii, cunoscuți sau pentru prima dată întâlniți, ne consideră familiari pentru că ne cunosc…îndeaproape de pe blog.

E un fenomen psihologic al lumii noastre pe care cineva cu multe cunoștințe și perspicacitate l-ar putea specula (în sens bun) într-o teză sau într-o carte.

Sigur că și aici intervine problema interacțiunii…și a forței sale…atâta timp cât dezvăluirea e unilaterală, cât cititorii se relaxează, se informează, se îmbogățesc, se adapă din ce scrii…sunt chiar, poate, recunoscători în adâncul lor și afecționați…dar nu te susțin vizibil, nu interferează cu tine…

Pe de altă parte, iarăși, vezi că nu-și pot reprima o anumită căldură din ochi, o anumită simpatie, care îți oferă certitudinea că le-ai devenit…un convorbitor tainic…într-o lume care are atâta imensă nevoie de dialog, care e autistă și se…autizează tot mai abitir.

Did you like this? Share it:

Previous

De la hârtie la realitate

Next

Sermon on the 2nd Sunday of Great Lent [2012]

1 Comment

  1. Camelia

    Cei care va citesc, se regasesc in cuvintele dvs. sau ale parintelui, aproape intru totul, uneori orice alt cuvant fiind de prisos. Simpatia, afectiunea, caldura din priviri sunt parte din plata binemeritata. O altfel de plata pentru un dar aparte.

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén