Predică la Duminica a 2-a din Postul Mare [2012]
Iubiții mei,
drumul credinței nu este pentru toți…la fel…și nici nu trebuie să cerem de la toți modul nostru de a fi și de a ne nevoi. Ci trebuie să încurajăm pe fiecare să își urmeze propriul drum în relația sa cu Dumnezeu, potrivit chemării lui Dumnezeu pe care o simte în adâncul lui.
Și Evanghelia de azi [Mc. 2, 1-12] ne arată acest lucru foarte clar: pentru că unii intră pe ușă…alții stau la ușă…iar alții, părut „ca nelumea”, sparg acoperișul…pentru ca să Îl întâlnească pe Domnul.
Iar Domnul Se bucură de toți: și de cei care Îl caută…și de cei care Îl găsesc…
Dar, mai cu seamă, Domnul Se bucură de cei care Îl găsesc prin acțiuni în forță…prin forța unei mari dragoste pentru El.
Iar rugăciunea continuă a Sfântului Grigorie Palama de la începutul nevoinței sale: „Luminează-mi întunericul!” (Viață, p. 13), adică întunericul nevederii lui Dumnezeu, a fost o acțiune în forță…ca și a celor 4…care au coborât prin acoperiș pe cel paralitic/ slăbănog (v. 3-4).
Pentru că Sfântul Grigorie, căruia îi este dedicată această sfântă duminică, fiind plin de dragoste pentru Domnul a împlinit în viața sa spusa Scripturii: „din cauza cuvintelor Tale eu am păzit căi aspre/ dure/ neplăcute [odus scliras]” [Ps. 16, 4, cf. LXX].
Și ceea ce au făcut cei 4 prieteni ai paraliticului pentru vindecarea lui e tocmai calea aspră, care nu e la îndemâna oricui.
E calea paradoxală, care îmbină îndrăzneala cu dragostea, riscul cu nespusa credință în Domnul, așteptarea cu acțiunea rapidă, imediată.
Și când la diverse praznice vedem oameni care vin de la sute, mii de kilometri ca să se închine Sfintelor Moaște sau Sfintelor Icoane…crezând în vindecarea lor…asistăm de fapt la…intrarea prin acoperiș…adică la îndrăzneala plină de credință, de așteptare sfântă.
Și astfel nu la întâmplare…intrarea prin acoperiș se pomenește acum, în duminica Sfântului Grigorie Palama, a apărătorului neînfricat al vederii lui Dumnezeu și al experienței mistice a harului.
Pentru că spărtura în coperiș…și intrarea în casă pe acolo…e însăși lucrarea rugăciunii minții care se lucrează în inimă.
Și pătrunzi acolo unde e harul…și unde are loc întâlnirea cu Dumnezeu, adică în inimă, dacă tavanul minții, adică puterea minții se concentrează și rămâne în inimă.
Și prin rugăciunea continuă, fără imaginație, fără atenția la cele din jur sau la gândurile care se nasc în mod firesc în minte…prin deșertificarea minții de închipuirile/ imprimările lucrurilor din afară…mintea începe să trăiască fireasca ei legătură cu inima…și sufletul să se facă o oglindă a harului.
Iar de aici, de la: „Luminează-mi întunericul!” sau de la „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!” începe întâlnirea rapidă, paradoxală cu Domnul, Care strălucește slava Lui în oglinda ființei noastre…dacă ne despuiem de griji, de patimi și de neștiință teologică.
Însă, după cum spuneam la început, nu trebuie să cerem de la toți să aibă aceeași abnegație…sau același ritm religios cu al nostru…pentru că fiecare Îl întâlnește pe Domnul în felul lui…și se bucură de intimitatea cu El pe măsura creșterii sale în credință.
Dar, pe de altă parte, dacă noi ne știm eforturile pentru credință și evlavie…ne știm nivelul, nu trebuie să-i oprim pe alții din urcușul lor, din dorința lor de mai mult…dacă noi suntem mai înceți decât ei.
Pentru că ajutându-i pe cei care vor și pot mai mult…ne facem prieteni cu paraliticul iertat de Dumnezeu…suntem ca cei 4…care îl ajută pe omul care dorește, cu tot dinadinsul, iertarea Lui.
Și iertarea lui Dumnezeu este o vindecare de păcate (v. 5)…și nu o realitate abstractă!
Iar cei care pleacă de la spovedanie…după ce s-au spovedit…pleacă cu inimă nouă, zâmbitoare, curată…dacă și-au vărsat boala înaintea Domnului, în mod concis și cu durere…pentru că iertarea lui Dumnezeu e plină de concretețe, de realism…inundându-ne sănătatea și bucuria cu totul.
Pentru că El știe gândurile inimii (v. 6)…dar și suspinurile ei.
El știe și vede…
Știe câtă râvnă depunem zilnic pentru evidențierea Lui, pentru a-L arăta pe El în fața oamenilor.
De aceea nu are rost să ne prefacem că suntem alții…să ne prefacem că nu am mâncat păcate…când noi suntem negri ca hornul sobei.
Ci modul cel mai cinstit în fața lui Dumnezeu…e să ne recunoaștem păcatele noastre…și lipsa noastră de recunoștință…și să cerem, iar și iar, iertarea Lui. Pentru că mila Lui…e mai bună decât viața [Ps. 62, 4, cf. LXX]. Decât viața indiferentă, egoistă, care se ocupă de tot felul de bizarerii.
Iar Domnul arată în Evanghelia de azi că iertarea păcatelor este începutul vindecării omului în integralitatea lui (v. 10-11).
Și că atât iertarea cât și sănătatea sunt daruri imense ale Lui…și că darurile lui Dumnezeu cer să le respecți și în tine și în alții.
Pentru că așa se înțelege faptul de ce nu trebuie să-l gelozim pe aproapele pentru ceea ce este, are și face: toate acestea sunt daruri ale Lui.
El primește niște daruri, eu primesc altele…și cu toții trebuie să conlucrăm…să le punem în lucrare pentru binele comun.
Și de aceea avem nevoie și de familii și de monahi și de artiști și de oameni ai legii și de finanțiști și de oameni în agricultură…de oameni de diferite profesii…și cu diverse abilități…pentru ca fiecare să facă ceea ce știe să facă.
Iar dacă omul nepotrivit…e pus în locul altuia…atunci lucrurile nu funcționează…pierdem timp enorm…societatea se transformă într-un teatru de violențe.
Și toate acestea pentru că nu respectăm oamenii potrivit calităților și determinării lor.
Iar cei care veniseră în casă, unde era Domnul…cât și cei care Îl așteptau afară, ca să-L vadă când iese…cât și cei care au spart acoperișul pentru a ajunge la El…au căutat lucrul esențial: să-L vadă pe Domnul…dar fiecare potrivit ritmului său, a temperamentului său, a autodeterminării sale interioare.
În concluzie: această duminică ne vorbește despre vedere…despre vederea adâncului oamenilor…cât și despre vederea lui Dumnezeu.
Și când te vezi adânc…îi vezi și pe alții în mod profund…și ești pregătit să devii văzător de Dumnezeu.
Pentru că iertarea Lui e o consecință a găsirii și a vederii Lui.
Iar postul, nevoința, rugăciunile lungi ale acestei perioade își găsesc împlinirea numai în simțirea și vederea slavei Lui, a harului necreat…pe care Sfântul Grigorie Palama, Părintele teologilor și al întregii Bisericii, l-a apărat de materializare…sau, mai bine zis…de aneantizare/ de desființare.
Și ori de câte ori oamenii se apropie de teologie cu inima murdară și plină de încredere în sine, în ceea ce pot ei să raționeze…vor înțelege fantezist viața și dogmele Bisericii.
Pentru că nu poți să înțelegi harul…dacă nu te împărtășești de el cu inimă curată.
Și nici nu poți să înțelegi dogmele supralogice/ mai presus de logica liniară…ale Bisericii…dacă Dumnezeu nu îți extinde mintea…dacă nu ți-o umple de har…dacă nu ți-o introduce în lumina Sa.
Da, acesta e scopul postului: de a ne face ferestre pentru har!
Niște medii care permit luminii dumnezeiești să ne pătrundă…și să iradieze prin noi și în viața altora.
Iar acum, în a doua duminică a Postului Mare, învățăm că urcușul duhovnicesc…este o coborâre în noi, în inima noastră…pentru a ne întâlni cu Domnul. Că adevăratul urcuș, adevărata ascensiune…e coborârea în smerenie…care înseamnă înălțare duhovnicească.
Domnul să ne dea luminarea de a ne înțelege întunericul! Și, totodată, de a ne da nevoia de a striga continuu către El…pentru ca să ne inunde cu măreția slavei Sale. Amin!
Doamne, ajuta!Imi place aceasta … intrare prin acoperisul casei. Coborarea mintii in inima.
Dar mai intai ni se vorbeste despre neputinta fizica, slabanogul purtat de cei patru semeni ai sai. Efortul uman – disciplina trupeasca, morala, mentala – absolut necesar pentru a putea primi darul lui Dumnezeu – iertarea si reasezarea omului in locul harazit lui inca de la facerea lumii.
Sf. Teofan, vorbind despre unirea harului cu libertatea omului, spune, citand pe Sf. Macarie Egipteanul, ca ” puterea lui Dumnezeu, trăind în om, se înclină în faţa liberei sale voinţe, astfel încât să se vădească dacă
voinţa omului este sau nu în conformitate cu harul”.
„La început harul rămâne afară şi acţionează din afară. Apoi el intră înăuntru
şi începe să pună stăpânire pe anumite zone ale duhului, dar face asta numai în
măsura în care omul se deschide pe sine pentru a-l primi. Harul este întotdeauna
gata de a veni în ajutor omului care doreşte acest lucru.
De la sine, omul nu poate rodi binele, nici nu-l poate face a rămâne în sine, dar îl poate dori şi
se poate nevoi a-l atinge. Datorită acestei dorinţe, harul consolidează în om
ceea ce este bun, şi spre care tinde. Aceasta continuă până când omul cucereşte
în sfârşit stăpânirea de sine şi devine astfel capabil să săvârşească ce este
bine şi plăcut lui Dumnezeu”
(Sf. Teofan Zavoratul, Arta rugaciunii).
Oare cei patru semeni care-l ajuta pe slabanog sa ajunga in apropierea Domnului, pot fi asemuiti lucrarii harului Sfantului Duh?
Numarul patru poate reprezenta oare cele patru virtuti cardinale?
Da, cei patru pot fi înțeleși și ca lucrarea harului…și ca cele patru virtuți cardinale!
Vă mulțumim frumos, doamnă Camelia…și știți că și dumneavoastră sunteți în inima noastră!
Toată binecuvântarea pentru dumneavoastră și familia dumneavoastră!
Doamne, ajuta!
Pingback: Predică la Duminica a 2-a din Postul Mare [2012] – Pr. Dr. Dorin Picioruş « PELERIN ORTODOX