Între strălucire artificială și iradiere lăuntrică

Precum madlena i-a trezit lui Proust memoria afectivă, cam așa mi-a amintit și mie un poem al lui Ioan Pillat, Cămara de fructe, de un basm al Șeherezadei, pe care l-am recitit de mai multe ori în copilărie, în care Aladin cucerea mâna fiicei împăratului aducându-i acestuia tăvi mari de fructe din…nestemate.

Nu știu dacă Pillat s-a gândit cumva și el la acel basm, dar aș vrea să aruncăm o privire asupra poemului:

Deschid cu teamă uşa cămării de-altădată
Cu cheia ruginie a raiului oprit,
Trezind în taina mare a poamelor, smerit,
Mireasma şi răcoarea şi umbra lor uitată.

Mă prinde amintirea în vânătul ei fum,
Prin care cresc pe poliţi şi rafturi ca pe ruguri,
Arzând în umbră, piersici de jar şi-albaştri struguri
Şi pere de-aur roşu cu flăcări de parfum.

Şovăitor ca robul ce calcă o comoară
Din basmul cu o mie şi una de nopţi, mă-nchin:
Văd pepeni verzi – smaragde cu miezul de rubin –
Şi tămâioşii galbeni ca soarele de vară.

Se-aprind fantasmagoric caise şi gutui:
Trandafirii lampioane şi lămpi de aur verde…
Dar părăsind cămara ce minţile îmi pierde,
Tot rodul vrăjitoarei cu lacăt îl încui.

 

Deși noi așteptăm primăvara, poemul ne reamintește…parfumul toamnei. Senzația principală nu este însă de ordin olfactiv, deși nu trebuie să ignorăm nici subtextul înmiresmării…persistente/ indelebile, a cărei indicare în două rânduri este suficientă: mireasma poamelor și pere cu flăcări de parfum.

Cămara de fructe este însă…peștera sau insula comorilor în primul rând, unde stau pere de-aur, pepeni ca smaragde cu miezul de rubin și alte…lămpi de aur verde.

Este un spațiu edenic, în care roadele stau toate ca pe ruguri, într-un gest și o atitudine de ofrandă permanentă, și spre care drumul este presărat cu făclii și lumini ale acelorași poame (de jar, lampioane, lămpi), care se-aprind pe rând și luminează arzând în umbră.

Vraja este indescriptibilă…

Roadele sunt, în același timp, lampioanele care presară calea către raiul oprit, jertfa și fumul jertfei sau înmiresmarea nealterării, cât și nestematele/ bogăția  acestui spațiu tainic, încuiat, paradisiac.

Atât parfumul, cât și culorile…ard.

E o sinestezie…incandescentă.

Poamele strălucesc în intensități diferite: ca nestemate (smaralde, rubine, aur roșu, aur verde), ca jarul, ca flăcări, ca lampioane și lămpi și ca soarele de vară.

Toate aceste lumini sunt distincte, deși strălucesc în interiorul unei singure lumini copleșitoare și deși…ard în umbră.

Pentru că lumina care se aprinde…pe care ele o aprind…este în interiorul copilului.

Lumina este cea mai importantă în acest peisaj…care părea o peșteră platonică (umbroasă) și devine o explozie edenică de rodire, de foc, mireasmă și culoare, o îmbătare de senzații și de parfumuri.

Concertul de lumini și sugestia transcendenței transfiguratoare a luminii prin materie, prin culoare și prin miros, nu sunt efecte întâmplătoare în articularea semnificațiilor.

Pillat nu este însă numai un poet al senzației sau al sentimentului, ci și unul livresc, în mod asumat și explicit confesat într-un alt ciclu de poeme (Bătrânii), în care evocă tradiția poetică românească începând de la Dosoftei. (Într-un alt poem, Elegie în fața mării, dintr-un volum ulterior, îl evocă și pe Cantemir și Istoria ieroglifică, în mod neașteptat și nebănuit probabil de mulți, prin versul: Sămânța vântului pe brazda apei).

Așa încât cred că putem bănui intenția și asumarea unor simboluri profunde.

În primul rând, pentru un poem al toamnei, este interesant că nu aurul orbitor și parfumul livezilor, nici arama pădurilor fac obiectul acestui tablou, ci ascensiunea spre paradis se face printr-un pasaj tainic, prin coborârea (am putea zice inițiatică) în pivnița cu comori care era…cămara bunicilor. Numai că această peșteră umbroasă se transformă într-o insulă paradisiacă, cum am spus.

Este drumul (nelipsit de sugestii evanghelice) al celui smerit (Trezind în taina mare a poamelor, smerit, / Mireasma şi răcoarea şi umbra lor uitată), care deschide raiul oprit trecând prin moarte și prin infern.

Roadele toamnei sunt lumini risipite parcă pentru a deschide tocmai…drumul spre o altă lume. Un drum presărat nu cu cenușa din basmul fraților Grimm, ci cu nestemate, pentru a regăsi calea înapoi spre Rai.

Raiul oprit și închis omului căzut, pe care îl deschide cheia ruginie a reîntoarcerii la copilărie, la inocență adică.

Pietrele prețioase sunt specifice descrierilor profetice din Apocalipsa, ale Cetății Ierusalimului etern. Dar și viziunilor extatice cuprinzând același tip de relatări în hagiografii.

Semnificațiile pur parnasiene sunt transgresate și în cazul acestui poet, ca și la Eminescu sau Macedonski.

Coborârea în pivniță/ peșteră/ infern precum și căutarea/descoperirea insulei edenice sunt locuri comune ale cărților populare și ale nuvelelor lui Eminescu și Eliade.

Se poate înainta și spre o altă interpretare, a expunerii poamelor ca într-un bazar oriental, care etalează o combinație de rafinament natural și artistic; un bazar levantin ambivalent, conturând deopotrivă chemarea paradisului și ispita infernului – sau, mai bine zis, momentul în care conștiința copilului înțelege că are de ales între două căi.

Este vremea în care copilul descoperă că lumina poate răsări din umbră și că strălucirea exterioară presupune o manoperă lăuntrică, deopotrivă a reflecției și a contemplației.

Ieșind afară din cămară, copilul încuie rodul vrăjitoarei, pentru că…inițierea este întotdeauna o cale personală unică.

Înțelegerile tainice nu pot fi descuiate și altora decât în măsura în care străbat și ei un drum propriu.

Vraja nu poate fi dezvăluită, nici contemplația și vederea lăuntrice. Sau cel puțin pentru o vreme…

Vederea roadelor naște un rod interior, încuiat el însuși în cămara inimii.