Zi: 13 martie 2012

Dintre sute de catarge…

3 comments

Dintre sute de catarge

Care lasă malurile,

Câte oare le vor sparge

Vânturile, valurile?

*

Dintre pasări călătoare,

Ce străbat pământurile,

Câte-o să le-nece oare

Valurile, vânturile?

*

De-i goni fie norocul

Fie idealurile,

Te urmează în tot locul

Vânturile, valurile.

*

Ne-nţeles rămâne gândul

Ce-ţi străbate cânturile,

Zboară vecinic, îngânându-l

Valurile, vânturile.

***

Cum l-am putea considera: un poem despre condiția umană sau o…artă poetică?

Sau ambele deopotrivă?

Sute de catarge este o metonimie atât în ceea ce privește numeralul sute (care ar putea sugera mii sau milioane de destine), cât și catarge, indicând sugestia unei ambarcațiuni.

Sinonimia alegorică între vas/ barcă/ corabie și existența umană învăluită de valuri s-a făcut cu mult, foarte mult timp în urmă, și este un loc comun al literaturii române vechi, mai ales al scrierilor religioase.

Am analizat, în teza noastră doctorală, prezența acestui topos la Antim Ivireanul și la o serie de scriitori ai literaturii vechi, Varlaam, Dosoftei, Dimitrie Cantemir, de la care motivul s-a transmis literaturii prepașoptiste și pașoptiste.

Prin catarg Eminescu denumește o corabie, sugerând o altă imagine, a desfășurării pânzelor în vânt, care nu este însă numită, specificată în mod concret.

Suggérer, voilà le rêve. Numai că avea să o spună Mallarmé și, evident, nu este un ideal romantic.

Eminescu este un caz (atipic? – sunt cam multe în literatura română) de simbioză între arhaism și anticipație.

Vladimir Streinu îl considera sinteza întregului romantism european și elementul de legătură cu simbolismul.

Căutând însă mărturiile, în caietele lui, ale interesului pentru poezia/ literatura și filosofia moderne, s-a constatat că ele…nu prea există.

Așa încât a început un fel de turnir, o întrecere în a descoperi fundamentele modernității gândirii eminesciene.

Însă modernitatea lui Eminescu nu este același lucru cu identificarea surselor sau cu specificul lor.

E un viciu de logică pe care mulți critici nu l-au sesizat…

Altfel spus, nu trebuie să descoperi niște surse moderne, filosofice sau literare, pentru a susține caracterul modern al poeziei și prozei sale.

El făcea literatură modernă și genială din surse vechi și din producții romantice obscure (ultimele remarcate de G. Călinescu și, recent, de Mihai Zamfir).

Aceasta pentru că descoperea în ele, dincolo de estetica lor, mai mult sau mai puțin apreciabilă pentru un ochi critic modern sau postmodern, un fond de o mare intensitate a gândirii și viziunii.

Eminescu știa foarte bine în ce lume trăiește și scria pentru lumea lui. A și afirmat-o.

Poemul de față este una din dovezile că nu era ignorant față de tendințele poeziei contemporane, chiar dacă nu se arăta sedus de ea.

Spuneam că Eminescu nu face referire la pânze (deși în context – vom arăta de ce – ar fi părut mai logic), ci la catarg. Este cel mai probabil o sugestie axiologică.

Aceeași imagine o folosește și în Luceafărul: Ți-aș da pământul în bucăți / Să-l faci împărăție. // Îți dau catarg lângă catarg…

În iconografia creștinismului primar, catargul simboliza crucea.

Dintre sute de catarge ar putea însemna dintre sute/ mii/ milioane de oameni care-și poartă crucea în această lume. Ar putea fi o decriptare.

Sau: corăbiile pleacă din port/ de la mal cu catargul drept. Câte își vor frânge/ sparge ambițiile sau aspirațiile? Câte vor rămâne fidele crezurilor primare?

Vânturile, valurile (cu varianta inversată valurile, vânturile) este evident o aliterație…

Și nu este un detaliu minor și lipsit de semnificații, pentru că Eminescu acordă un fond sonor perfect coerent realității picturale.

Atât tabloul, cât și melodia versurilor care îl însoțește sunt dinamice.

Motricitatea neobosită și ritmică a valurilor și a vântului intensifică această senzație.

Mai mult decât atât, însăși dispoziția versurilor (în așteptarea pictopoeziei lui Apollinaire) sugerează această cadență a valurilor, dar nu numai…

De la imaginea ambarcațiunilor cu vele sugerate de profilarea catargelor, Eminescu ajunge la cea a păsărilor călătoare, care nu sunt altele decât…corăbiile din prima strofă, aflate însă într-un punct mai îndepărtat…din zarea pământului.

Motivul evaziunii, ca și tehnica introducerii vagului în receptarea senzațiilor, estomparea imaginii, reprezintă deopotrivă elemente simboliste anticipative în poemul eminescian.

Tabloul însuși, al acestui poem, este o pânză simbolistă, ca tehnică picturală, deși la noi nu se născuse încă simbolismul, dar, când se va naște, va fi pe urma…melancoliilor și a disperărilor eminesciene.

Asistăm, pe parcursul acestui poem, la metamorfoza catargelor înaripate cu pânze în păsări și a acestora în…gândul care, singurul, zboară vecinic.

Trupul corăbiei se topește încet, se estompează – de la început corporalitatea lui este ascetizată/ deconcretizată, este subțiată până la catarg (scheletul axiologic, coloana vertebrală a vasului) –, într-un final dispare pentru a nu mai rămâne decât…gândul ei.

Un alt poem, Ca o făclie, începe astfel: Prin tomuri prăfuite ce mesele-i încarcă / Edgar trece cu gândul prin veacuri ca-ntr-o barcă.

După exigențele realului, Dintre sute de catarge este un poem care măsoară destrămarea.

Există însă întotdeauna o dimensiune pe care declinul firesc al lucrurilor în această lume n-o poate antrena în avalanșa desfigurării și a descompunerii sale.

De-i goni fie norocul / Fie idealurile: sensul aparent al versului este unul eronat, fiindcă Eminescu folosește verbul a goni cu semnificația lui din literatura veche: a alerga după.

Așa, spre exemplu, Varlaam spunea într-o cazanie că omul cel bogat și avar „inima sa o lipi către avuție putredă și trecătoare. […] Goni umbra [a alergat după umbră]”[1].

Părerea lui Eminescu despre noroc o cunoaștem de asemenea din Luceafărul: îl vânează cei trăitori în cercul strâmt al egoismului, pe care el îi petrece (adică îi conduce la moarte, fiindcă a petrece înseamnă a muri în limba veche).

Idealurile sunt ale celor care au un alt țel decât fericirea imediată.

Am spus că putem numi acest poem și o artă poetică pentru că este și o reflecție asupra a ceea ce este nemuritor, a spiritului și a creației sale.

Vânturile și valurile concurează gândul vecinic, îl îngână, dar nu-l sufocă și nu-l scufundă.

Persistența spiritului flagelează, la rândul ei, moartea care, după Eminescu, e singura realitate a acestei lumi.

Dincolo însă de realitatea acestei lumi trecătoare, există o construcție de gând, o creație întru spirit, pe care n-o ruinează vânturile și valurile, deși ar vrea.

Cânturile sunt o muzică a spiritului, a vieții sufletului, pe care muzica de sirenă a lumii nu le poate opri în loc.

Iar gândul ascuns în ele e vecinic, chiar dacă lumea nu-l înțelege…vecinic.

[1] Varlaam, Cazania, Ed. Academiei RSR, București, 1966, p. 307.

Predică la Duminica a 3-a din Postul Mare [2012]

One comment

Iubiții mei,

Sfânta Cruce este semnul unei ascultări…dar al unei ascultări paradoxale.

Numai după ce Hristos moare, învie, Se înalță la ceruri…înțelegem, tot mai mult, ce fel de ascultare a fost acceptarea morții de către El…și ce a produs ea în umanitatea Lui.

Pentru că în Ortodoxie ascultarea e paradoxală și nu liniară. Căci ea include nu numai ajungerea la scopuri…ci și modul, mereu altul, de a ajunge la ele.

Postul, în sine, nu te face să ajungi la…simțirea harului…

Dar postul paradoxal…sau un anume post…postirea într-un anume fel…da…

La fel e și cu ascultarea: până la un anumit moment ascultarea e acceptare…Pentru că ea e și îndrăzneală…dar și acceptarea înjosirilor de tot felul.

Și această paradoxală ascultare…creează o stare interioară paradoxală…compusă din mai multe virtuți la un loc.

Ea naște altceva mai mare decât ea…și niciodată mai mic decât ea.

La prima impresie, dintr-o perspectivă telurică, Crucea Domnului…e un final jalnic…Adică Fiul lui Dumnezeu Se întrupează…și moare în mod lamentabil…în loc să distrugă pe oricine i-ar fi stat împotrivă.

Pentru că omul trupesc are nevoie de victorii fără profunzime, de sfârșituri cu totul și cu totul eroice…în care eroismul să nu pară penibil.

Însă Sfintele Icoane surprind latura neaccentuată de Dumnezeieștile Evanghelii: că ascultarea Fiului față de Tatăl sau grija iubitoare a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, a Treimii față de om…e de o sinceritate și de o profunzime cu consecințe incomensurabile.

Pe când participanții la Răstignire, în marea lor majoritate, Îl vedeau pe Iisus ca pe un sleit de puteri…cei Sfinți ai Lui vedeau în interiorul persoanei Lui victoria…Victoria umanității, ajutată de Dumnezeire, împotriva a tot ce nu înseamnă unire, iubire, frățietate, conlucrare.

Și privind din interiorul nostru Sfânta Icoană, cea atât de calmă și de plină de slavă, a Răstignirii Sale, să ne întrebăm, fără menajamente: ce relevanță are pentru noi ascultarea?

Ce a produs în noi ascultarea de Dumnezeu…și, totodată, ascultarea de părinții noștri, de bunicii noștri, de duhovnicul nostru, de episcopul nostru, de părintele nostru, de cel care ne educă?

Pentru că asceza…trebuie să aibă urmări sfinte.

Ascultarea trebuie să nască o floare și mai rară: experiența, înțelegerea, intimitatea cu Dumnezeu și cu oamenii.

Și așa cad frazele frumoase, perierile de cuvinte: când ceri probe!

După cum păcatele sunt…păcate…tot la fel și probele convertirii sunt fapte de mare noblețe și nu șarlatanii.

Ce ai făcut după ce te-ai schimbat dumnezeiește prin intermediul credinței?

Care sunt lucrurile pe care le-ai făcut nu de ochii lumii…ci din normalitatea noilor simțiri pe care Dumnezeu ți le înflorește în inimă?

Cum arată noutatea vieții tale…dacă trăiești ca fiu al Împărăției și nu ca unul dus de ape?

La Vecernia de aseară, Sfânta Cruce a fost desemnată ca lemnul prin care s-a deschis Raiul…pentru cei „ce voiesc să se curățească prin post și prin lacrimi” [Triod, ed. BOR 2000, p. 310-311].

Deci ca o cale ascetică spre Rai…

Pentru că, în principiu, toate greutățile și durerile vieții sunt modul nostru ascetic, crucific, prin care biruim, în interiorul nostru, tot ceea ce ne obturează creșterea, continuarea…

Și când ne luptăm cu noi înșine ca să ne învingem slăbiciunile, comoditatea, fricile, obsesiile, panicile nu facem altceva decât să trăim, pe măsura noastră, suferințele înaintării, adică ale renașterii prin crucificare.

Cu orice pas înainte, în domeniul îmblânzirii de sine…înaintăm în frumusețea Crucii.

„Dar cum să fie frumoasă Crucea, adică durerea?”. E o întrebare…din public…

Bineînțeles că nu durerea e frumoasă…ci consecințele suportării și neabdicării sub durere…sunt frumoase.

Iar dacă rezistența la frig, la căldură, la dureri, mușchii mari și câteva replici învățate pe de rost te fac un războinic bun de filme…rezistența la durerea interioară, la umilință, la nesimțire, la invidie, la orice patimă degradantă…te face un războinic duhovnicesc, un om al sfințeniei.

Însă toate acestea sunt pe bază de…probe…

Sfințenia ortodoxă e cea mai strictă dintre științele lumii: e pe bază de probe…de la cele mai empirice…până la cele mai raționale.

Ce simți, ce ai, ce îți trebuie, cine ești…sunt date observabile cu ochii inimii. Însă întremarea în viața duhovnicească, întărirea tuturor simțurilor se face prin teologie, prin experimentarea dogmelor și a învățăturilor Bisericii în mod practic.

Ce înseamnă comuniune între oameni, ce înseamnă relație cu Dumnezeu, cum arată rugăciunea sau dragostea, ce simți când slujești un Sfânt Maslu sau când bei Sfânta Agheasmă…toate acestea nu sunt vorbe…ci realități interioare, experiențe, pe care le dobândești dacă le practici.

Și atunci ce practicăm noi, dacă nu știm să spunem mare lucru despre viața ortodoxă?

Nu știm să ne exprimăm trăirile…sau nu vrem?

De unde atâta teamă…și atâta anomie în perspectivele noastre față de realitățile cotidiene?

Da, la mijlocul Postului Mare, Sfânta Cruce leagă asceza de teologie, pentru că experimentarea teologică a Crucii duce la înțelegerea ei.

Mai întâi citești prospectul…apoi iei medicamentele…ca să le cunoști efectele pe propria-ți piele.

Mai întâi trudești la înțelegerea teologiei, te zbați să înțelegi sensurile teologice ale surselor credinței…și pe măsura înțelegerii lor te nevoiești…Te implici într-un mod practic…într-o traducere faptică a credinței.

Însă teologia după ureche duce la…pietismul fără culoare religioasă sau la o habotnicie nedeprinsă cu delicatețea.

Și ce poate fi mai grețos, decât modul de a fi al unui ortodox care îmbină toate credințele, religiile, superstițiile, transformându-le într-o salată mexicană, care te face să-ți ia gura foc?

Dar, pe de altă parte, cât de credibil poate fi zelul tău pentru credință…dacă ajungi să faci gesturi neasociabile cu bunul simț, cu delicatețea, cu cumpătarea?

…Și nu te-ai fi pierdut în sentimente fără echilibru…și nici în gesturi de furie și de orgoliu, pe care le consideri drept „sentimente evlavioase”…dacă ai fi înțeles teologia Bisericii pe măsura ta…și în pași firești, normali, fără grabă…

Iar acolo unde se preferă în materie de credință…unde se învață doar anumite dogme, pasaje, citate, prevederi…unde se înțelege, în mod prostuț, că gândurile lui Dumnezeu sunt ca ale noastre…și că El cere de la noi…cam ce ne trece nouă prin cap…se observă goana după senzațional, frica în fața durerii, neștiința în fața realelor probleme dar, mai ales…inconsistența creativă.

Dacă, realmente, ai zidit o Biserică frumoasă din piatră…cum nu poți să naști în suflet atenția față de Dumnezeu?

Dacă ai scris cărți citindu-ți adâncul…cum de nu ai învățat nimic despre cât de delicat, de profund, de provocator e adâncul celorlalți?

Dacă asculți…cum de ne enervezi?

Dacă vezi…cum de ești așa obtuz?

Dacă totul e bine, dacă nu ne lipsește nimic…de ce ascundem murdăria sub preș?

Oare noi, tocmai noi n-am aflat, că orice murdărie ascunsă…e o rușine și mai mare?

Și mă reîntorc la bucuria Crucii…

Cum să te bucuri că alții suferă? Cum să te bucuri că ei mor…sub privirea nesimțită a multora?

Însă toată slujba acestei duminici, după cum ați auzit, vorbește despre închinarea cu bucurie în fața Crucii Domnului.

Da, cu bucurie!

Pentru că e o bucurie teologică, paradoxală…și nu bucuria de suprafață, văzută ca expresie a avuției.

Bucuria Crucii e victoria ascezei, a luptei cu patimile: vindecarea de ele și umplerea noastră de slava lui Dumnezeu.

Bucuria Crucii nu țâșnește în noi datorită suferinței…ci datorită suportării ei cu delicatețe de conștiință.

Și neabdicând sub povara greutăților și a ispitelor, ridicându-ne mereu din păcate, învățând mereu din bucuriile și tristețile noastre…devenim tot mai mult acaparați de bucurie, de o bucurie tot mai trainică, tot mai dispusă să înțeleagă și să povățuiască.

Dincolo de tot ceea ce spunem și facem…rămânem cu ceea ce simțim în noi…ca rezultate/ consecințe ale vieții noastre.

Acolo e bucuria Crucii!

Bucuria crucii e ascunsă în taina inimii noastre…și ea este adusă de împlinirea, după putere, a faptelor cerute nouă de Domnul.

A faptelor cerute de El de la noi…și nu a celor inventate de noi…sau puse de noi pe seama Lui.

Și El vrea lucruri simple, clare și precise de la noi…matematic trăite și experimentate…pentru ca noi să ne deschidem ca o gură avidă …care vrea să soarbă din apa Vieții.

Dar dacă „sorbirea din apa Vieții” rămâne numai o metaforă…și nu înseamnă simțirea harului și vederea lui Dumnezeu…atunci nu suntem oameni duhovnicești și nici nu cunoaștem teologie…ci doar citate.

Citatele teologice pot fi plagiate. Nu și experiența teologică!

Experiența teologică este un ocean de trăiri și de înțelegeri…pe care o porți cu tine…în tine…despre care scrii…dacă vrei…sau taci…și o înmulțești…

Însă tăcută sau mai puțin tăcută…experiența teologică nu e mai puțin reală…și nici mai mult înțeleasă.

N-o înțeleg toți…deși mulți îi pot citi depozițiile…ci numai cei care vor sau o întrupează deja.

De aceea am spus că e o știință, una divino-umană…teologia…pentru că e conexiunea internă dintre ce a considerat Dumnezeu că putem înțelege…și ceea ce am putut înțelege luminați de către El.

Dar înțelegerea, pentru noi, e factuală.

E un fapt…și nu un șir de fraze…

De aceea, despre o realitate teologică, pe care ai experimentat-o, poți să scrii trei fraze sau 3 cărți…fără să ai orgoliul că „ai spus tot ce se putea spune”.

Însă ceea ce spui e mană cerească pentru cei care au nevoie de ele…pentru că ele reprezintă o cunoaștere experimentală a vieții veșnice.

Și dacă am fi foarte serioși cu adevărurile experimentale…cu cele care sunt consecințe ale trăirii sfințeniei am încerca să armonizăm în noi tot felul de exprimări ale acestora din sursele Tradiției.

Orice Sfânt ar fi atunci un caz unic de cercetare…pentru că am fi avizi și atenți la noutățile experimentate personal…și la modul cum acestea se întâlnesc cu experiențele celorlalți Sfinți.

Pentru că duminica de față ne întoarce la asceza postului…adică la experimentarea eclesială, comunitar-liturgică, a teologiei.

Cum arată teologia metaniei, a slujbei, a statului împreună la slujbă, a coslujirii, a cointeresării noastre soteriologice învățăm postind și rugându-ne, slujind și ajutând, ieșind din carapacea egoismului și interesându-ne de nevoile tuturor.

Căci cum am putea să ridicăm ochii la Dumnezeu fără să îmbrățișăm lumea?

Și ce fel de lume dorim noi, dacă nu o dorim plină de slava lui Dumnezeu?

Pentru că Sfânta Cruce unește toate colțurile lumii, toate eforturile umanității pentru Dumnezeu pentru a ne oferi perspectiva unui întreg format din părți și ale unor părți care nu pot trăi decât și pentru întreg.

Fuga de lume, dezinteresul față de dramele ei, înseamnă abandonarea ei.

Neabandonarea lumii înseamnă tocmai contrariul: a nu mai spori și noi răul lumii, necazurile ei, urâtul din ea.

A fi după altă paradigmă, după alt exemplu, după exemplul Lui înseamnă a ajuta efectiv lumea.

De aceea Dumnezeiasca Biserică, la mijlocul postului, ne oferă o reflecție profundă asupra mântuirii: ea înseamnă asumarea a ceea ce ești și faci până la capăt…

Nu te uita la faptul că ești minimalizat…dacă faci binele!

Nu considera că binele e lipsit de valoare în fața unui puhoi de răutate!

Nu dezerta din binele care te ține în frumusețe…pentru că ajungi ca cei pentru care vrei să păcătuiești!

Pentru ca să nu ne fie greu din cauza amărăciunii postului, ne spune Sinaxarul zilei, ni s-a pus înainte „cinstita și de viață făcătoare Cruce, ca să ne îmbărbăteze, să ne sprijine, să ne aducă aminte de Patima Domnului nostru Iisus Hristos și să ne mângâie” [Idem, p. 317].

Să ne mângâie cu faptul…că El, mai înainte de toți, a suferit toate acestea pentru noi…iar noi mergem pe urmele Lui…pentru ca să ne bucurăm.

Pentru că dincolo (acesta e accentul zilei!) de toate eforturile noastre ascetice stă bucuria și nu o fatidică dezolare.

Toate trec, numai bucuria nu trece!

De aceea, pentru a fi în bucurie…trebuie să mizăm până la capăt, cu toate căderile noastre, pe postul care naște bucurie și nu instinctualitate. Amin.

The Treasure of Language [2]

Leave a comment

Then when dies an Orthodox…he does not enter in non-existence…but he sleeps. And for the sleeper we make „pomană”, namely: alms.

Only that the Romanian alms does not mean to take a meal with those of the house…but with whole community, with all those who loved and respected the sleeper.

The almsgiving (as and the Baptism or the Wedding) is in Romania a motive for the assembly of community.

At the village this thing is kept very strictly. But at the city (indebted to the communist mentality and, now, to the postmodern’s anomy) the traditional community’s moments are increasingly rare.

Who destroys community meetings? The tough response: poverty. Because people think at their own good…in the detriment of the community.

But this mode of seeing things is unsuccessful on long-term. And the protests from January, February and March 2012 from Romania have shown the fact that…only together we are strong.

In Bucharest/ București, Cluj-Napoca, Arad, Timișoara, in smaller towns or larger, Romanians protested at minus 20 degrees Celsius…but they protest and now, when heated outside.

Why? Because they were lied and humiliated of Power’s politicians. Poverty has increased…and, also, and injustices.

People need confidence and jobs.

Romania needs people to represent it with dignity.

And this need of dignity, right and truth are virtues taught in the Orthodox Church.

Human dignity is that the son of God after grace. To make right…means to meet the man and his belongings. And the truth…is that is getting away from us a false image of ourselves.

The Treasure of Language [1]

Leave a comment

The Romanian language is a language heavy to translate: because it has many specific forms, dialectal. But with all this weight, Romanian language is a language very spacious…a theological and poetic language, in that can be expressed subtle things.

And I prefer Romanian language for to write precisely because is a language that sets, with much rigor, depths of reality.

For Romanians „dor” means longing. But a longing that hopes in reviewing. Is word about an active expectation.

„Mi-e dor de tine!”, namely: „I miss you!”, means not „I’m quiet with the fact that I know you afar”…but, on the contrary: „I’m able to do anything for to have you near me”.

Because the Romanian longing does not leave things for later…but seeks optimal solutions.

With other words, for Romanians the longing is an interior state as a blaze, which makes that the things to precipitate.

But this overwhelming state does not mean and a lack of coherence. For this longing knows to approach the goal through much sincerity and not through dissimulations by dozen.

Of where such sincerity in the womb of Romanian language? From religious language…

Because Romanian language is a language preserved and cadenced in the Church, in the Orthodox Church, of two thousand years.

And almost all the basic words are found in service books…the motive for that, things and realities, are imprinted liturgical.

God is the Lord of all things visible and invisible because He is their Creator. The earth is our home…and the sky is not considered as something far but as a covering, as something protector.

From here the intimacy and the tenderness that Romanians have towards beings and objects.

Who kills a dog…or who beats without pity the horse from the yard…are considered: „oameni fără inimă” (people without heart).

Namely: they not have Christian heart for animals. They do not behave naturally with other creatures of God.

Mercy is a gift. But a gift generous, too generous…And at every Saint Liturgy, world’s most important Gifts are Gifts of God. He Himself, as holy food and drink, is the Gift.

And Orthodox Christians call gifts…only those received from God and from His Saints. Motive for which gifts are appreciated and desired.

A 61-a zi pentru România

One comment

Ce s-a petrecut în București, România și în întreaga lume în cadrul protestelor…pentru România în ultimele 60 de zile: prima zi (13 ianuarie 2012), a doua zi, a treia zi, a patra zi, a cincia zi, a șasea zi, a șaptea zi, a opta zi, a noua zi, a zecea zi, a 11-a, a 12-a zi, a 13-a, a 14-a, a 15-a zi, a 16-a zi, a 17-a zi, a 18-a zi, a 19-a zi, a 20-a zi, a 21-a zi, a 22-a zi, a 23-a zi, a 24-a zi, a 25-a zi, a 26-a zi, a 27-a zi, a 28-a zi, a 29-a zi, a 30-a zi, a 31-a zi, a 32-a zi, a 33-a zi, a 34-a zi, a 35-a zi, a 36-a zi, a 37-a zi, a 38-a zi, a 39-a zi, a 40-a zi, a 41-a zi, a 42-a zi, a 43-a zi, a 44-a zi, a 45-a zi, a 46-a zi, a 47-a zi, a 48-a zi, a 49-a zi, a 50-a zi, a 51-a zi, a 52-a zi, a 53-a zi, a 54-a zi, a 55-a zi, a 56-a zi, a 57-a, a 58-a, a 59-a zi, a 60-a zi.

  • Iulia Militaru (Jurnalul Național): „Vocea noastră, a tuturor celor care am îngheţat atâtea săptămâni în stradă, e auzită şi ne-o dovedesc nenumăratele amenzi (nejustificate legal, de altfel) pe care le-am primit pe parcursul acestei perioade. De aceea, dincolo de orice „înţelegere tacită”, ceea ce ar trebui să conteze este cum aud ceilalţi această voce şi ce înţeleg din mesajul pe care tinerii din Piaţă încearcă să-l transmită”.
  • Idem: „Astfel, ascultând toate aceste lucruri şi privind înapoi la cele două luni de frig şi lupte cu jandarmii, îţi dai seama că s-a reuşit să se creeze, în mod intenţionat şi pentru perturbarea oricărui mesaj, două realităţi paralele: una, promovată şi susţinută de cei mai mulţi, a unei revoluţii a sărăciei şi a neputinţei de schimbare; alta, tăcută şi neînţeleasă, a unei mişcări pentru reconstruirea ce­tă­ţea­nului – un cetăţean puternic, a cărui voce să conteze şi să impună, nu doar să ceară; un cetăţean care să îşi dea seama că nu este doar o ştampilă într-o secţie de votare, o dată la patru ani”.
  • Declarațiile protestatarului Ionuț Șandru căruia o fumigenă a Jandarmeriei i-a afectat în mod masiv piciorul în ianuarie 2012. La protestele din București. Însă după ce și-a pierdut cunoștința…jandarmii l-au lovit cu picioarele…„Loviturile au încetat doar în momentul în care camerele de luat vederi au început să filmeze. Avocatul meu a obţinut unele înregistrări în care se observă clar cum unul dintre jandarmi, văzând unde s-a ajuns, le spune celorlalţi să înceteze. O persoană, cea care va fi şi martor în proces, a vrut să mă ajute să mă ridic, dar a fost împiedicată de un jandarm. Orice aş fi făcut eu, să zicem că aş fi avut un comportament nepotrivit, cu ce drept au tras ei în mine? Nu ai dreptul să faci aşa ceva. Puteam să fiu mort, să-mi tragă în burtă sau mai ştiu io unde sau să îmi secţioneze artera femurală şi eram terminat”.
  • Greșeală în recensământul de la Crângu (Teleorman): 74 de țigani au fost declarați unguri. Aici nu a fost „cu intenție”…Dar acolo unde astfel de „greșeli statistice” se petrec curent…nu sunt ele atentate necorectate la adresa nației române?
  • Adrian Năstase: „cred ca umilinta suprema a fost ca Traian Basescu a fost nevoit sa recunoasca, dupa toti acesti ani, cine a fost cel mai bun prim ministru”.
  • Idem: „Regele Mihai il cam umileste pe Traian Basescu prin faptul ca exista, prin actele si gesturile sale istorice, care il forteaza pe Traian Basescu sa creeze alternative regale, ceea ce, pentru el, este o mare umilinta”.
  • Idem: „Jurnalistii de la Antene l-au umilit extraordinar pe Traian Basescu, dar nu prin acuzatiile si dezvaluirile normale pe care le fac, ci prin aceea ca, pentru a la contracara mesajul, Traian Basescu este nevoit sa apeleze la prietenii de la CNA, chiar sa mareasca numarul lor, sa afle ca au fost amenintati cu moartea sau chiar sa introduca in strategia de siguranta nationala presa, cu totul, ca amenintare la adresa sigurantei nationale a Romaniei”.
  • Idem: Dar „romanii care aleg sa plece din tara si care, prin comportamentul si deciziile lor, il fac pe presedinte sa se simt profund umilit – mai ales ca este nevoit sa le explice unor nerecunoscatori cum disponibilizarile, taierile si greutatile sunt doar un sut in fund pentru a avansa, pentru a progresa, pentru a reusi in alte societati, cu salarii mai mari…”.
  • Idem: „Sigur ca exista solutii electorale iar eu sugerez ca “iesirea din umilinta” a presedintelui (ca sa folosesc un stil de exprimare de tip prezidential) sa se faca democratic, rapid si fara dureri”.
  • Valentin Nicolau: „În timp ce norodul s-a prins că Băsescu este o hahaleră travestită în costum de preşedinte, el continuă să creadă în propria-i cacealma, spunându-şi grav sieşi „preşedintele”. A rămas printre puţinii români care vorbesc serios adresându-i-se lui Traian Băsescu cu apelativul de „preşedinte””.
  • Alegerile locale în România vor avea loc pe data de 10 iunie 2012…și organizarea lor va costa statul român aproape o sută de milioane de lei.
  • Lucian Avramescu (Jurnalul Național): „Băsescu îl vrea castrat, îl vrea clona lui Boc şi nu sunt semne că Ungureanu ar scoate vreun suspin de împotrivire. Îl ştiu pe Răzvan şi trecerea lui sub papucul băsist m-a mâhnit. Mi-a povestit o dată, când nu era spion, cum a ajuns el, licean ieşean premiant şi câştigător de olimpiadă pe ţară, supleant la UTC. Nicu Ceauşescu se săturase de „tâmpiţi cu dosare bune” şi ordonase să fie promovaţi şefi de promoţie. Şi uite aşa s-a pomenit ales. Chestia cu nomenclatura nu se lipeşte în cazul lui. De ce îşi lasă lipit numele pe carâmbul lui Băsescu? Aici mi-e greu să pricep. Poţi fi inteligent, dar depinde şi ce faci cu mintea ta!”.
  • Sunt + 10 grade la Celsius la București. 17. 27.
  • Jurnalul Național, cameră web, 17. 39:

  • Premierul Ungureanu e pentru prima dată la Antena 3. Interviu cu Mihai Gâdea. Vrea să adopte Legea Sănătății în mod prioritar. 21. 49./ premierul încearcă să fie „prieten” cu noi…împotriva noastră. Însă tonul său calm…nu scoate sărăcia din România…și nici corupția…și nici nesimțirea reală a Puterii actuale./ Gâdea îl întreabă dacă e „premier captiv”. 22. 03./ Vrea mai mult timp…ca să acționeze. 22. 05./ vrea să crească consumul. 22. 25./ Ungureanu nu acceptă că a fost ales premier…din cauza protestelor din stradă. 22. 33./ „oftatul nu e sarcastic” 22. 36/ vrea să readucă „un minimum de optimism”…în următoarele 8 luni de zile 22. 38/ a fost o discuție sterilă…și plină de truisme. Nu poți să îndrepți cu vorbe…ceea ce extermini zilnic./
  • Crișan Andreescu (Dece News): „Guvernul a stabilit începerea campaniei electorale pentru alegerile locale pe 11 mai 2012, iar înscrierea candidaților să fie încheiată la 1 mai. Costurile totale estimate pentru pregătirea, organizarea şi desfăşurarea alegerilor sunt de 99,864 milioane de lei”.