Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Dintre sute de catarge…

Dintre sute de catarge

Care lasă malurile,

Câte oare le vor sparge

Vânturile, valurile?

*

Dintre pasări călătoare,

Ce străbat pământurile,

Câte-o să le-nece oare

Valurile, vânturile?

*

De-i goni fie norocul

Fie idealurile,

Te urmează în tot locul

Vânturile, valurile.

*

Ne-nţeles rămâne gândul

Ce-ţi străbate cânturile,

Zboară vecinic, îngânându-l

Valurile, vânturile.

***

Cum l-am putea considera: un poem despre condiția umană sau o…artă poetică?

Sau ambele deopotrivă?

Sute de catarge este o metonimie atât în ceea ce privește numeralul sute (care ar putea sugera mii sau milioane de destine), cât și catarge, indicând sugestia unei ambarcațiuni.

Sinonimia alegorică între vas/ barcă/ corabie și existența umană învăluită de valuri s-a făcut cu mult, foarte mult timp în urmă, și este un loc comun al literaturii române vechi, mai ales al scrierilor religioase.

Am analizat, în teza noastră doctorală, prezența acestui topos la Antim Ivireanul și la o serie de scriitori ai literaturii vechi, Varlaam, Dosoftei, Dimitrie Cantemir, de la care motivul s-a transmis literaturii prepașoptiste și pașoptiste.

Prin catarg Eminescu denumește o corabie, sugerând o altă imagine, a desfășurării pânzelor în vânt, care nu este însă numită, specificată în mod concret.

Suggérer, voilà le rêve. Numai că avea să o spună Mallarmé și, evident, nu este un ideal romantic.

Eminescu este un caz (atipic? – sunt cam multe în literatura română) de simbioză între arhaism și anticipație.

Vladimir Streinu îl considera sinteza întregului romantism european și elementul de legătură cu simbolismul.

Căutând însă mărturiile, în caietele lui, ale interesului pentru poezia/ literatura și filosofia moderne, s-a constatat că ele…nu prea există.

Așa încât a început un fel de turnir, o întrecere în a descoperi fundamentele modernității gândirii eminesciene.

Însă modernitatea lui Eminescu nu este același lucru cu identificarea surselor sau cu specificul lor.

E un viciu de logică pe care mulți critici nu l-au sesizat…

Altfel spus, nu trebuie să descoperi niște surse moderne, filosofice sau literare, pentru a susține caracterul modern al poeziei și prozei sale.

El făcea literatură modernă și genială din surse vechi și din producții romantice obscure (ultimele remarcate de G. Călinescu și, recent, de Mihai Zamfir).

Aceasta pentru că descoperea în ele, dincolo de estetica lor, mai mult sau mai puțin apreciabilă pentru un ochi critic modern sau postmodern, un fond de o mare intensitate a gândirii și viziunii.

Eminescu știa foarte bine în ce lume trăiește și scria pentru lumea lui. A și afirmat-o.

Poemul de față este una din dovezile că nu era ignorant față de tendințele poeziei contemporane, chiar dacă nu se arăta sedus de ea.

Spuneam că Eminescu nu face referire la pânze (deși în context – vom arăta de ce – ar fi părut mai logic), ci la catarg. Este cel mai probabil o sugestie axiologică.

Aceeași imagine o folosește și în Luceafărul: Ți-aș da pământul în bucăți / Să-l faci împărăție. // Îți dau catarg lângă catarg

În iconografia creștinismului primar, catargul simboliza crucea.

Dintre sute de catarge ar putea însemna dintre sute/ mii/ milioane de oameni care-și poartă crucea în această lume. Ar putea fi o decriptare.

Sau: corăbiile pleacă din port/ de la mal cu catargul drept. Câte își vor frânge/ sparge ambițiile sau aspirațiile? Câte vor rămâne fidele crezurilor primare?

Vânturile, valurile (cu varianta inversată valurile, vânturile) este evident o aliterație…

Și nu este un detaliu minor și lipsit de semnificații, pentru că Eminescu acordă un fond sonor perfect coerent realității picturale.

Atât tabloul, cât și melodia versurilor care îl însoțește sunt dinamice.

Motricitatea neobosită și ritmică a valurilor și a vântului intensifică această senzație.

Mai mult decât atât, însăși dispoziția versurilor (în așteptarea pictopoeziei lui Apollinaire) sugerează această cadență a valurilor, dar nu numai…

De la imaginea ambarcațiunilor cu vele sugerate de profilarea catargelor, Eminescu ajunge la cea a păsărilor călătoare, care nu sunt altele decât…corăbiile din prima strofă, aflate însă într-un punct mai îndepărtat…din zarea pământului.

Motivul evaziunii, ca și tehnica introducerii vagului în receptarea senzațiilor, estomparea imaginii, reprezintă deopotrivă elemente simboliste anticipative în poemul eminescian.

Tabloul însuși, al acestui poem, este o pânză simbolistă, ca tehnică picturală, deși la noi nu se născuse încă simbolismul, dar, când se va naște, va fi pe urma…melancoliilor și a disperărilor eminesciene.

Asistăm, pe parcursul acestui poem, la metamorfoza catargelor înaripate cu pânze în păsări și a acestora în…gândul care, singurul, zboară vecinic.

Trupul corăbiei se topește încet, se estompează – de la început corporalitatea lui este ascetizată/ deconcretizată, este subțiată până la catarg (scheletul axiologic, coloana vertebrală a vasului) –, într-un final dispare pentru a nu mai rămâne decât…gândul ei.

Un alt poem, Ca o făclie, începe astfel: Prin tomuri prăfuite ce mesele-i încarcă / Edgar trece cu gândul prin veacuri ca-ntr-o barcă.

După exigențele realului, Dintre sute de catarge este un poem care măsoară destrămarea.

Există însă întotdeauna o dimensiune pe care declinul firesc al lucrurilor în această lume n-o poate antrena în avalanșa desfigurării și a descompunerii sale.

De-i goni fie norocul / Fie idealurile: sensul aparent al versului este unul eronat, fiindcă Eminescu folosește verbul a goni cu semnificația lui din literatura veche: a alerga după.

Așa, spre exemplu, Varlaam spunea într-o cazanie că omul cel bogat și avar „inima sa o lipi către avuție putredă și trecătoare. […] Goni umbra [a alergat după umbră]”[1].

Părerea lui Eminescu despre noroc o cunoaștem de asemenea din Luceafărul: îl vânează cei trăitori în cercul strâmt al egoismului, pe care el îi petrece (adică îi conduce la moarte, fiindcă a petrece înseamnă a muri în limba veche).

Idealurile sunt ale celor care au un alt țel decât fericirea imediată.

Am spus că putem numi acest poem și o artă poetică pentru că este și o reflecție asupra a ceea ce este nemuritor, a spiritului și a creației sale.

Vânturile și valurile concurează gândul vecinic, îl îngână, dar nu-l sufocă și nu-l scufundă.

Persistența spiritului flagelează, la rândul ei, moartea care, după Eminescu, e singura realitate a acestei lumi.

Dincolo însă de realitatea acestei lumi trecătoare, există o construcție de gând, o creație întru spirit, pe care n-o ruinează vânturile și valurile, deși ar vrea.

Cânturile sunt o muzică a spiritului, a vieții sufletului, pe care muzica de sirenă a lumii nu le poate opri în loc.

Iar gândul ascuns în ele e vecinic, chiar dacă lumea nu-l înțelege…vecinic.


[1] Varlaam, Cazania, Ed. Academiei RSR, București, 1966, p. 307.

Did you like this? Share it:

Previous

Predică la Duminica a 3-a din Postul Mare [2012]

Next

A 62-a zi pentru România

1 Comment

  1. Nicu

    Motivul prinicipal al poeziei e fortuna labilis sau soarta schimbatoare, daca nu gresesc. Si cu aceasta ocazie vreu sa dau un exemplu care tine de soarta schimbatoare. Recent am descoperit un nou hobby: pariuri online, pe langa cel al jocurilor de noroc pe care il aveam mai demult. De ce schimbatoare? Pentru ca te duci uneori aproape lefter si iesi cel mai fericit om.

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén