Iubiții mei,

Sfânta Cruce este semnul unei ascultări…dar al unei ascultări paradoxale.

Numai după ce Hristos moare, învie, Se înalță la ceruri…înțelegem, tot mai mult, ce fel de ascultare a fost acceptarea morții de către El…și ce a produs ea în umanitatea Lui.

Pentru că în Ortodoxie ascultarea e paradoxală și nu liniară. Căci ea include nu numai ajungerea la scopuri…ci și modul, mereu altul, de a ajunge la ele.

Postul, în sine, nu te face să ajungi la…simțirea harului…

Dar postul paradoxal…sau un anume post…postirea într-un anume fel…da…

La fel e și cu ascultarea: până la un anumit moment ascultarea e acceptare…Pentru că ea e și îndrăzneală…dar și acceptarea înjosirilor de tot felul.

Și această paradoxală ascultare…creează o stare interioară paradoxală…compusă din mai multe virtuți la un loc.

Ea naște altceva mai mare decât ea…și niciodată mai mic decât ea.

La prima impresie, dintr-o perspectivă telurică, Crucea Domnului…e un final jalnic…Adică Fiul lui Dumnezeu Se întrupează…și moare în mod lamentabil…în loc să distrugă pe oricine i-ar fi stat împotrivă.

Pentru că omul trupesc are nevoie de victorii fără profunzime, de sfârșituri cu totul și cu totul eroice…în care eroismul să nu pară penibil.

Însă Sfintele Icoane surprind latura neaccentuată de Dumnezeieștile Evanghelii: că ascultarea Fiului față de Tatăl sau grija iubitoare a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, a Treimii față de om…e de o sinceritate și de o profunzime cu consecințe incomensurabile.

Pe când participanții la Răstignire, în marea lor majoritate, Îl vedeau pe Iisus ca pe un sleit de puteri…cei Sfinți ai Lui vedeau în interiorul persoanei Lui victoria…Victoria umanității, ajutată de Dumnezeire, împotriva a tot ce nu înseamnă unire, iubire, frățietate, conlucrare.

Și privind din interiorul nostru Sfânta Icoană, cea atât de calmă și de plină de slavă, a Răstignirii Sale, să ne întrebăm, fără menajamente: ce relevanță are pentru noi ascultarea?

Ce a produs în noi ascultarea de Dumnezeu…și, totodată, ascultarea de părinții noștri, de bunicii noștri, de duhovnicul nostru, de episcopul nostru, de părintele nostru, de cel care ne educă?

Pentru că asceza…trebuie să aibă urmări sfinte.

Ascultarea trebuie să nască o floare și mai rară: experiența, înțelegerea, intimitatea cu Dumnezeu și cu oamenii.

Și așa cad frazele frumoase, perierile de cuvinte: când ceri probe!

După cum păcatele sunt…păcate…tot la fel și probele convertirii sunt fapte de mare noblețe și nu șarlatanii.

Ce ai făcut după ce te-ai schimbat dumnezeiește prin intermediul credinței?

Care sunt lucrurile pe care le-ai făcut nu de ochii lumii…ci din normalitatea noilor simțiri pe care Dumnezeu ți le înflorește în inimă?

Cum arată noutatea vieții tale…dacă trăiești ca fiu al Împărăției și nu ca unul dus de ape?

La Vecernia de aseară, Sfânta Cruce a fost desemnată ca lemnul prin care s-a deschis Raiul…pentru cei „ce voiesc să se curățească prin post și prin lacrimi” [Triod, ed. BOR 2000, p. 310-311].

Deci ca o cale ascetică spre Rai

Pentru că, în principiu, toate greutățile și durerile vieții sunt modul nostru ascetic, crucific, prin care biruim, în interiorul nostru, tot ceea ce ne obturează creșterea, continuarea…

Și când ne luptăm cu noi înșine ca să ne învingem slăbiciunile, comoditatea, fricile, obsesiile, panicile nu facem altceva decât să trăim, pe măsura noastră, suferințele înaintării, adică ale renașterii prin crucificare.

Cu orice pas înainte, în domeniul îmblânzirii de sine…înaintăm în frumusețea Crucii.

„Dar cum să fie frumoasă Crucea, adică durerea?”. E o întrebare…din public

Bineînțeles că nu durerea e frumoasă…ci consecințele suportării și neabdicării sub durere…sunt frumoase.

Iar dacă rezistența la frig, la căldură, la dureri, mușchii mari și câteva replici învățate pe de rost te fac un războinic bun de filme…rezistența la durerea interioară, la umilință, la nesimțire, la invidie, la orice patimă degradantă…te face un războinic duhovnicesc, un om al sfințeniei.

Însă toate acestea sunt pe bază de…probe

Sfințenia ortodoxă e cea mai strictă dintre științele lumii: e pe bază de probe…de la cele mai empirice…până la cele mai raționale.

Ce simți, ce ai, ce îți trebuie, cine ești…sunt date observabile cu ochii inimii. Însă întremarea în viața duhovnicească, întărirea tuturor simțurilor se face prin teologie, prin experimentarea dogmelor și a învățăturilor Bisericii în mod practic.

Ce înseamnă comuniune între oameni, ce înseamnă relație cu Dumnezeu, cum arată rugăciunea sau dragostea, ce simți când slujești un Sfânt Maslu sau când bei Sfânta Agheasmă…toate acestea nu sunt vorbe…ci realități interioare, experiențe, pe care le dobândești dacă le practici.

Și atunci ce practicăm noi, dacă nu știm să spunem mare lucru despre viața ortodoxă?

Nu știm să ne exprimăm trăirile…sau nu vrem?

De unde atâta teamă…și atâta anomie în perspectivele noastre față de realitățile cotidiene?

Da, la mijlocul Postului Mare, Sfânta Cruce leagă asceza de teologie, pentru că experimentarea teologică a Crucii duce la înțelegerea ei.

Mai întâi citești prospectul…apoi iei medicamentele…ca să le cunoști efectele pe propria-ți piele.

Mai întâi trudești la înțelegerea teologiei, te zbați să înțelegi sensurile teologice ale surselor credinței…și pe măsura înțelegerii lor te nevoiești…Te implici într-un mod practic…într-o traducere faptică a credinței.

Însă teologia după ureche duce la…pietismul fără culoare religioasă sau la o habotnicie nedeprinsă cu delicatețea.

Și ce poate fi mai grețos, decât modul de a fi al unui ortodox care îmbină toate credințele, religiile, superstițiile, transformându-le într-o salată mexicană, care te face să-ți ia gura foc?

Dar, pe de altă parte, cât de credibil poate fi zelul tău pentru credință…dacă ajungi să faci gesturi neasociabile cu bunul simț, cu delicatețea, cu cumpătarea?

…Și nu te-ai fi pierdut în sentimente fără echilibru…și nici în gesturi de furie și de orgoliu, pe care le consideri drept „sentimente evlavioase”…dacă ai fi înțeles teologia Bisericii pe măsura ta…și în pași firești, normali, fără grabă…

Iar acolo unde se preferă în materie de credință…unde se învață doar anumite dogme, pasaje, citate, prevederi…unde se înțelege, în mod prostuț, că gândurile lui Dumnezeu sunt ca ale noastre…și că El cere de la noi…cam ce ne trece nouă prin cap…se observă goana după senzațional, frica în fața durerii, neștiința în fața realelor probleme dar, mai ales…inconsistența creativă.

Dacă, realmente, ai zidit o Biserică frumoasă din piatră…cum nu poți să naști în suflet atenția față de Dumnezeu?

Dacă ai scris cărți citindu-ți adâncul…cum de nu ai învățat nimic despre cât de delicat, de profund, de provocator e adâncul celorlalți?

Dacă asculți…cum de ne enervezi?

Dacă vezi…cum de ești așa obtuz?

Dacă totul e bine, dacă nu ne lipsește nimic…de ce ascundem murdăria sub preș?

Oare noi, tocmai noi n-am aflat, că orice murdărie ascunsă…e o rușine și mai mare?

Și mă reîntorc la bucuria Crucii…

Cum să te bucuri că alții suferă? Cum să te bucuri că ei mor…sub privirea nesimțită a multora?

Însă toată slujba acestei duminici, după cum ați auzit, vorbește despre închinarea cu bucurie în fața Crucii Domnului.

Da, cu bucurie!

Pentru că e o bucurie teologică, paradoxală…și nu bucuria de suprafață, văzută ca expresie a avuției.

Bucuria Crucii e victoria ascezei, a luptei cu patimile: vindecarea de ele și umplerea noastră de slava lui Dumnezeu.

Bucuria Crucii nu țâșnește în noi datorită suferinței…ci datorită suportării ei cu delicatețe de conștiință.

Și neabdicând sub povara greutăților și a ispitelor, ridicându-ne mereu din păcate, învățând mereu din bucuriile și tristețile noastre…devenim tot mai mult acaparați de bucurie, de o bucurie tot mai trainică, tot mai dispusă să înțeleagă și să povățuiască.

Dincolo de tot ceea ce spunem și facem…rămânem cu ceea ce simțim în noi…ca rezultate/ consecințe ale vieții noastre.

Acolo e bucuria Crucii!

Bucuria crucii e ascunsă în taina inimii noastre…și ea este adusă de împlinirea, după putere, a faptelor cerute nouă de Domnul.

A faptelor cerute de El de la noi…și nu a celor inventate de noi…sau puse de noi pe seama Lui.

Și El vrea lucruri simple, clare și precise de la noi…matematic trăite și experimentate…pentru ca noi să ne deschidem ca o gură avidă …care vrea să soarbă din apa Vieții.

Dar dacă „sorbirea din apa Vieții” rămâne numai o metaforă…și nu înseamnă simțirea harului și vederea lui Dumnezeu…atunci nu suntem oameni duhovnicești și nici nu cunoaștem teologie…ci doar citate.

Citatele teologice pot fi plagiate. Nu și experiența teologică!

Experiența teologică este un ocean de trăiri și de înțelegeri…pe care o porți cu tine…în tine…despre care scrii…dacă vrei…sau taci…și o înmulțești

Însă tăcută sau mai puțin tăcută…experiența teologică nu e mai puțin reală…și nici mai mult înțeleasă.

N-o înțeleg toți…deși mulți îi pot citi depozițiile…ci numai cei care vor sau o întrupează deja.

De aceea am spus că e o știință, una divino-umană…teologia…pentru că e conexiunea internă dintre ce a considerat Dumnezeu că putem înțelege…și ceea ce am putut înțelege luminați de către El.

Dar înțelegerea, pentru noi, e factuală.

E un fapt…și nu un șir de fraze

De aceea, despre o realitate teologică, pe care ai experimentat-o, poți să scrii trei fraze sau 3 cărți…fără să ai orgoliul că „ai spus tot ce se putea spune”.

Însă ceea ce spui e mană cerească pentru cei care au nevoie de ele…pentru că ele reprezintă o cunoaștere experimentală a vieții veșnice.

Și dacă am fi foarte serioși cu adevărurile experimentale…cu cele care sunt consecințe ale trăirii sfințeniei am încerca să armonizăm în noi tot felul de exprimări ale acestora din sursele Tradiției.

Orice Sfânt ar fi atunci un caz unic de cercetare…pentru că am fi avizi și atenți la noutățile experimentate personal…și la modul cum acestea se întâlnesc cu experiențele celorlalți Sfinți.

Pentru că duminica de față ne întoarce la asceza postului…adică la experimentarea eclesială, comunitar-liturgică, a teologiei.

Cum arată teologia metaniei, a slujbei, a statului împreună la slujbă, a coslujirii, a cointeresării noastre soteriologice învățăm postind și rugându-ne, slujind și ajutând, ieșind din carapacea egoismului și interesându-ne de nevoile tuturor.

Căci cum am putea să ridicăm ochii la Dumnezeu fără să îmbrățișăm lumea?

Și ce fel de lume dorim noi, dacă nu o dorim plină de slava lui Dumnezeu?

Pentru că Sfânta Cruce unește toate colțurile lumii, toate eforturile umanității pentru Dumnezeu pentru a ne oferi perspectiva unui întreg format din părți și ale unor părți care nu pot trăi decât și pentru întreg.

Fuga de lume, dezinteresul față de dramele ei, înseamnă abandonarea ei.

Neabandonarea lumii înseamnă tocmai contrariul: a nu mai spori și noi răul lumii, necazurile ei, urâtul din ea.

A fi după altă paradigmă, după alt exemplu, după exemplul Lui înseamnă a ajuta efectiv lumea.

De aceea Dumnezeiasca Biserică, la mijlocul postului, ne oferă o reflecție profundă asupra mântuirii: ea înseamnă asumarea a ceea ce ești și faci până la capăt…

Nu te uita la faptul că ești minimalizat…dacă faci binele!

Nu considera că binele e lipsit de valoare în fața unui puhoi de răutate!

Nu dezerta din binele care te ține în frumusețe…pentru că ajungi ca cei pentru care vrei să păcătuiești!

Pentru ca să nu ne fie greu din cauza amărăciunii postului, ne spune Sinaxarul zilei, ni s-a pus înainte „cinstita și de viață făcătoare Cruce, ca să ne îmbărbăteze, să ne sprijine, să ne aducă aminte de Patima Domnului nostru Iisus Hristos și să ne mângâie” [Idem, p. 317].

Să ne mângâie cu faptul…că El, mai înainte de toți, a suferit toate acestea pentru noi…iar noi mergem pe urmele Lui…pentru ca să ne bucurăm.

Pentru că dincolo (acesta e accentul zilei!) de toate eforturile noastre ascetice stă bucuria și nu o fatidică dezolare.

Toate trec, numai bucuria nu trece!

De aceea, pentru a fi în bucurie…trebuie să mizăm până la capăt, cu toate căderile noastre, pe postul care naște bucurie și nu instinctualitate. Amin.

Did you like this? Share it: