Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea a doua) [vol. 14 de poeme, 1999] [9]
Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a…
***
La cheremul mofturilor
Când nu mă mai așteptam aproape deloc
și după ce ani întregi o dorisem,
se întoarse roata, cu dinții în sus,
și mă anunță, anodin, chiar hilar,
că mă primește în vestibulul ei.
Îmi venea să plâng…
chiar să mă îndrăgostesc…
Nu-mi venea să dau crezare urechilor,
nici măcar sunetelor,
care, vorba aia,
îți intră în urechi…și se transformă
în știrile de la ora 5.
Îmi spuse pe un ton discret,
că trebuie să Düğün organizasyon vin într-o anume zi…
când putem fi singuri pe planetă.
Și ce să facem, Doamne, singuri?!…
Se pare că femeilor li se urăște
când stau singure
și, mai ales,
când nu mai sunt iubite cu patimă,
cu dor nebun.
Eu sunt poet
și sunt nebun numai de dor.
De dor nebun, adică prea bun…
pentru cei care se uită la mine
ca trestia în baltă.
Poeții știu să iubească…
și femeile știu asta prea bine,
că sunt sătule până Düğün fotoğrafçısı în gât
de guralivi cu burți de bere
și de râgâitori pasivi.
Noi,
poeții, facem lucruri atât de cugetate,
încât par necugetate.
Par așa, spontane,
diafane,
crud de frumoase…
Și acest…aceste lucruri (că noi facem
multe lucruri) plac femeilor.
Dar ce să facem, Doamne, singuri?!!!…
Să citim?!…
Ar fi prea multe
de citit…Mult prea multe…
Și dacă citim nu mai putem să bem cafea…
Dar ea vrea să vorbească cu mine…
multe lucruri…
unele dintre ele frivol de
gingașe…
sau chiar poznașe…
încât nici nu știu dacă e bine să detaliez…
sau doar să maschez aparențele…
Are dreptate! Cu mine
chiar se poate vorbi…
o noapte și-o zi,
o viață de-o zi!…
Se poate vorbi,
profund și pe-ndelete,
de la mărunțișuri și până la lucruri catastrofale.
Dar ce să-i spun, Doamne, eu?!!!!…
Aș putea să-i spun cât sunt de singur
și cât mă urgisește viața.
Aș putea să-i spun cât de rău mă simt când nu sunt înțeles
și cât de mult aș dori, da,
cât de mult…ca cineva să fie duios cu mine,
să mă strângă în brațe, să mă sărute…
și apoi, apoi să nu mă vândă,
să nu mă uite,
să nu mă contrazică,
să nu mă oftice atât de mult
încât să vreau să îi dau papucii în grabă…
Aș putea să-i spun că…
vreau să călătoresc, că vreau să văd
cele mai frumoase lucruri ale lumii,
că vreau să știu de unde și până unde
fericirea se mănâncă…
și de unde și până unde doar se…contemplă…
Dar poate că îi voi părea plictisitor…
Un bărbat atât de frumos, cu idealuri atât de mari,
care nu e bădăran,
care nu e mitocan…
nu flutură vorbe…și doar atât…
poate părea plictisitor
pentru o femeie…
mai ales când e bâtă la sensibilitate.
Poate că va începe să caște…
și să vrea să doarmă,
așa, cu buza umflată…
Dar, nu, ea m-a chemat…la ea!…
Și dacă m-a chemat…înseamnă că
are nevoie de mine…nu doar
o nevoie de-o clipă…
un fel de duș fierbinte…
Poate că vrea să-mi spună viața ei,
să mi-o depene pe toată…
Să-mi spună dezamăgirile ei lungi,
zemoase,
insomniile ei,
când s-a enervat ultima oară…
și din greșeală fatală…și-a rupt până și o unghie…
sau până și o unghie și-a rupt…
De fapt mie…chiar îmi place să o ascult pe această femeie!…
Pentru că ea e când serioasă, când dusă cu pluta,
ba virgină, ba curvă sadea,
îți întoarce cuvintele cu susul în jos când e enervată…
și când nu e…este de-o nepăsare vecină cu cimitirul Bellu…
Da, mi-e chiar mi se face greață câteodată…
de cât îmi place această femeie…
Cândva îi scrisesem o nuvelă.
Dar mi s-a părut prea frumoasă ca să i-o dau…
și am ars-o.
Un gest, desigur…intempestiv…
Arta nu are timp…chiar dacă s-a făcut
în condiții și din motive…uitabile…
Am ars-o…pentru că nu am vrut să-i cunoască și alții frumusețea.
Pentru că eram sigur, că într-un gest tâmp sau cu un zâmbet de mocasin…
ea ar fi arătat-o prietenei ei,
prostăloaicei ălia
sau la cine știe ce fost…sau viitor…
ca pe un act de bravadă.
Dar scrierea mea era numai între mine și ea…
și nu între mine…și întregul univers de intelectuali subnutriți.
I-am păstrat frumusețea secretă…
Și am multe astfel de frumuseți,
secrete și reci…unele foarte fierbinți…
pe care le țin departe…încă…de ochii avizi și blegomani
ai cititorilor neavizați.
O, da, îmi va dezvălui, în brațele mele, durerea ei…
Am s-o cred…
Eu cred pe oricine mă minte…cu maximum de fascinație…
Ea îmi va spune ce înseamnă dor…ce înseamnă tristețe…
ce înseamnă ipocrizie feminină…
Va fi un torent de confesiuni,
atât de ipocrite pe cât de inodore,
atât de tulburătoare pe cât de inexistente…
Și eu o voi asculta…îndelung…
îndelung…și îi voi da senzația că vreau să o ajut…bineînțeles
după cum și ea, tocmai ea…de ce nu?…mă ajută…sau vrea să mă ajute…
să mă scufund și mai mult…în ura de mine însumi…
că uneori pot să mă pretez…atât de
scandalos…la lucruri pe care nu știu cum să le mai uit…
Îi voi asculta suspinele.
I le voi măsura cu centimetrul…
Le voi asculta în inima mea…
Și ce voi face, Doamne, după aceea?!!!!…
Că eu m-am gândit numai la vorbe, la vorbe…
dar femeile nu te lasă niciodată doar la acest stadiu…
Ele vor, în neștire, lucruri și mai controversate…
lucruri și mai dizgrațioase…
încât și vorbele ți se împut…dacă nu fugi…
dacă nu alergi…
dacă nu scapi…
Bineînțeles eu iubesc…ea mă…
Și ce voi face, Doamne, când îmi voi da seama că nu e așa?!!!!…
Pingback: Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea a doua) [vol. 14 de poeme, 1999] [10] | Teologie pentru azi
Pingback: Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea a doua) [vol. 14 de poeme, 1999] [11] | Teologie pentru azi