Zi: 17 martie 2012

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Despre omul Împărăției

***

†

Pe 4 mai 2012

se împlinesc 7 ani de la adormirea

Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu.

 ***

  Scrierile complete ale

   Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu

   şi viaţa sa,

     comentate

  de către

    ucenicul şi fiul său întru Domnul,

     Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

 Vol. 10 

      ***

Al 10-lea volum al Operelor sale complete e volumul pe care l-a scris…în noi…și în amintirea noastră.

Pe care l-a scris cu har…și cu multă dragoste. Cu multă candoare și atenție…față de viața duhovnicească care îmbobocea în noi.

Iar rândurile pe care ni le-am notat…deși atât de puține…au amprenta lui…Au frumusețea și simplitatea lui. Pentru că Fericitul Ilie ne-a amprentat cu frumusețea sa dumnezeiască ca pe niște fii iubiți.

Însemnările le redăm în forma în care au fost făcute, cu foarte puține retușuri.

Și le-am pus la un loc…și pe ale mele și…pe ale doamnei preotese…pentru ca să se completeze reciproc…și să ofere o imagine și mai clară despre Fericitul Ilie și prezența sa inegalabilă în viața noastră.

 ***

Sunt ucenicul care te iubește

Însemnări din 29 iulie 1999

Totul a început într-o seară, într-o seară din vara lui 1995…

Prin profesoara mea de Biologie, doamna Cosac, scumpa și materna mea profesoară de la Seminar, am ajuns să îl cunosc pe Fericitul Ilie[1].

Ea mi-a dat adresa…și mi-a spus să îl contactez într-o anume zi…pentru că el mă așteaptă…

Aveam 17 ani…

Eram nerăbdător să îl cunosc…și de aceea aveam o teamă plină de bucurie în inima mea…

Când am ajuns la nr. 93, pe strada Griviței[2], atunci mi-am dat seama de starea mea: de teama și de bucuria pe care le trăiam…

Eram înfometat de nou. Eram înfometat să cunosc, să simt, să trăiesc măreția vieții…

Nu știu cum am reușit să-l strig.

Când am ajuns la poartă am conștientizat faptul că n-aveam curajul să plec dar nici să-l strig.

L-am strigat totuși…

Mai mult m-am bâlbâit.

Poarta de lemn (pe atunci, mai apoi de fier) îmi dădea ocazia să-l văd.

Iar când a ieșit și l-am văzut…s-a petrecut o mare minune! Prima minune…mai înainte de a-mi spune vreun cuvânt…

Căci pentru o clipă, în locul lui…sau ieșind din el…am văzut o coloană, un stâlp de lumină dumnezeiască, care unea cerul cu pământul…pământul cu cerul…

Și, în mod fundamental, am înțeles că el este cel lângă care trebuie să rămân…pentru că impactul acelei vedenii a fost zguduitor și definitiv.

Înainte de a-mi spune vreun cuvânt…am înțeles că îi voi fi rob, ucenic, fiu ascultător al său…pentru că Dumnezeu îmi confirmase viața lui.

Și când Dumnezeu confirmă extatic, dumnezeiește pe cineva…atunci o face pentru ca să nu existe niciun dubiu…și cuvintele lui să se imprime cu totul în inima ta.

Figura sa era maiestuoasă!…

Mi-a cucerit inima și mi-a înălțat mintea numai privindu-l.

Mi-a deschis poarta și mi-a strâns mâna. Iar eu nici nu mai știu ce am spus/ ce am putut să spun…

Mi-a strâns mâna cu o autoritate care mi-a intrat în sânge. Pentru că am înțeles, deodată, că trebuie să fiu atent, serios, grav, solemn, punctual la orice întâlnire și întrebare pe care i-o pun.

A schimbat cu mine câteva vorbe…la poartă…apoi s-a dus în casă…și s-a înapoiat cu un curs de filosofie tipărit. Era pregătit pentru mine…

Mi-a spus să îl citesc…și apoi vom vorbi pe marginea lui.

Am plecat la gazda unde locuiam plin de entuziasm, pe de o parte, datorită vedeniei trăite…iar, pe de altă parte, pentru că întâlnisem un astfel de om atât de aproape de mine.

Am citit cartea cu nesaț. Nu știam cum s-o termin mai repede ca să pot să i-o restitui. Mi-am luat notițe, mi-am pus întrebări, am  făcut comentarii pe marginea celor citite.

Atunci i-am cunoscut scrisul, acel scris tremurat dar, paradoxal, lizibil, pe care am încercat mai apoi să îl descifrez de pe orice crâmpei de foaie.

A doua întâlnire a noastră s-a petrecut în apartamentul domnișoarei Green, fiica lui, din blocul T 6. Stam pe două scaune, la masa lui de lucru. Ne proteja o veioză…și de jur împrejur pereții de cărți, așa cum i-am numit și îi voi numi întotdeauna.

Ne-am dat seama că avem un obicei comun: stăm cu un picior sub fund uneori, atunci când suntem așezați pe un scaun. Și o trăsătură de caracter: că ne place să ne destăinuim cu multă gravitate…ca în fața lui Dumnezeu.

Dar lucrul esențial pe care l-am înțeles amândoi (și s-a dus orice discuție, în amănunt, despre cursul de filosofie) e acela că…ne cunoaștem din totdeauna.

Că Dumnezeu lucrase în noi toate condițiile de întâlnire și de înțelegere reciprocă.

Ne-am făcut confesiuni fără nicio jenă. Și asta până aproape de 12 noaptea, vreo 4-5 ore în continuu.

El, un om bătrân, de 76 de ani, trecut prin toate durerile și necazurile…și răsărind, în ciuda acestora, în Împărăția lui Dumnezeu…iar eu un adolescent, pe cale să împlinesc 18 ani, care aveam nevoie de experiențe determinante și de o îndrumare specială în viață.

Era primul om din viața mea care nu ținuse cont de diferența de vârstă dintre noi. Și care nu și-a pus deloc problema că n-am să-l înțeleg.

De aceea diferențele de vârstă, de experiență și de caracter dintre noi doi au fost motive pentru o tot mai mare înțelegere reciprocă și nu de îndepărtare a unuia față de altul.

Am considerat a fi o dovadă de supremă noblețe această dimensiune pedagogică și duhovnicească a relației noastre: că el și-a asumat continuu diferențele dintre noi și a vrut să particip la modul în care el își sfințea viața.

Fapt pentru care nu a instituit nicio barieră între mine și el…ci doar una de fațadă, un mod protocolar de a ne afișa în public, atunci când eram împreună cu familia sa…sau împreună cu alții…și unde eu mă comportam cu o anume „distanță” seculară.

Însă distanța era un modus vivendi care ne proteja relația de duhovnicie dintre noi de ochii neînțelegători, din afară…

Eu tăceam și el îmi vorbea.

Răspundeam când eram întrebat. Răspunsuri la obiect și nespus de sincere.

Tot sufletul meu era în palmele lui…pentru că știa ce cred, ce simt, ce vreau…ochii curați ai inimii lui neavând taine în ceea ce mă privește.

Pe fiecare zi am înțeles cu vârf și îndesat vederea lui duhovnicească, sfântă, înțelegerea lui plină de cumpănire…și vederea lui înainte.

Eram elev seminarist, în anii terminali. Eram prea puțin cultivat, pentru că nu îmi permiteam să îmi cumpăr cărți. Generozitatea bunicului meu, care mă ținea la studii, o răsplăteam cu seriozitatea la învățătură și cu cumințenie.

Însă ei, bunicii mei, nu puteau să mă facă să zbor, adică să devin eu însumi, pentru că nu aveau cultura și pregătirea teoretică de care eu eram avid.

Mă simțeam singur și străin în acel oraș fluvial, în Turnu Măgurele, unde îmi făceam studiile seminariale.

Nu aveam oameni în vârstă care să mă bage în seamă…deși mi-aș fi dorit.

Pentru că eu căutam experiența lor, cultura lor, lucruri care să mă facă să mă descopăr, să mă înțeleg…să ajung la mine…

Doamna Cosac mă ocrotise…atât la liceu, ca profesor…cât și în afara orelor. Ea fiind singura dintre profesorii mei care a făcut acest gest esențial pentru mine, acela de a-mi deschide ușa apartamentului său pentru ca să-i epuizez…biblioteca.

Acesta a fost motivul pentru care m-a trimis la Fericitul Ilie: la un moment dat nu a mai avut cărți care…să mă intereseze.

Citisem tot ce era bun pentru mine din biblioteca ei…și când și-a dat seama că nu mai vreau nimic…mi-a spus: „Ai să te înțelegi bine cu dumnealui!”. A avut mare dreptate…

Prin ea a lucrat Dumnezeu această întâlnire…fără de care nu aș fi ajuns niciodată să mă scufund în mine însumi…

La Fericitul Ilie aveam ore de vizită. Anumite ore…pe care el le convenea cu mine.

Erau orele mele de sărbătoare, adevărate praznice ale comuniunii și ale împărtășirii de experiență dumnezeiască.

Luam cărți de la el, le mâncam, le mestecam bine și le repuneam pe rafturi. Pe unele mi le dădea el și îmi spunea să mă concentrez pe ele…pe altele mi le alegeam eu…și îmi luam notițe din toate.

Într-o zi și-a dat seama că nu mai are Coranul în bibliotecă. Alături de o altă carte…Le căutase și nu le mai găsise…sau uitase cui i le împrumutase…și ajunsese la concluzia că…sunt la mine.

Atunci a fost primul moment în relația mea cu el…când am simțit că mi se deschisese pământul sub picioare…și că o să cad în hău.

Mi-am păstrat însă calmul…cărțile nu erau la mine, nu eu le împrumutasem, pentru că eu i-am restituit cărțile de fiecare dată, la termenul stabilit…și i-am vorbit cu sinceritate, spunându-i că nu știu unde sunt…

Deși dârdâiam de emoție…i-am răspuns calm…

S-a uitat în ochii mei…și m-a crezut…

Din acel moment am decis să îmi notez, într-un carnețel al său, ceea ce împrumut…pentru ca să știe sigur unde sunt…și când i le restitui.

Situația asta a durat un timp relativ scurt…până într-o zi, când mi-a spus, cu regret pentru acea zi…dar și cu simțire paternală: „Tu ești unul din familie. Nu mai e nevoie!…”.

Și nu a mai fost nevoie de notarea cărților…pentru că, deopotrivă, am împrumutat și i-am cumpărat și dăruit cărți în tot restul vieții, din momentul când am intrat la facultate.

El a fost sincer cu mine. Prea sincer…

A fost tot ce nu avem eu și tot ce nu crezusem să am vreodată.

Am învățat de la el simplitatea, simțul atent pentru muncă, eroismul sufletesc și demnitatea în fața încercărilor de tot felul, simțul viu pentru creația mare…

M-a introdus în viața mistică a Ortodoxiei, devenind Părintele meu duhovnicesc. În viețile marilor scriitori și artiști ai lumii.

M-a făcut parte la istoria lui…și la istoria poporului român, pe care el o înțelegea cu o profunzime firească, plină de duioșie.

Profilul lui moral, înălțimea sfântă a vieții lui mi-a luminat viața.

Și cu toate că am învățat enorm de multe de la Fericitul Ilie, el nu mi-a impus nimic niciodată.

Mă simțeam liber și în același timp îmbrățișat și această îmbrățișare a lui ținea loc de întreaga lume.

Lângă el eram în liniștea cea mai adâncă. În liniștea în care cuvintele nu mai aveau preț…pentru că el exprima realități care nu puteau fi cuprinse de cuvinte.

Îmi vorbea…și din el iradia lumina dumnezeiască. Iradia bogăția, căldura, curăția, sfințenia, frumusețea, gingășia, fecioria Împărăției lui Dumnezeu.

Subtilități și fragilități de gândire și de simțire…pe care nu le-am putut descrie niciodată pe măsura lor…

El era curat!

Și am trăit din curăția lui…ca din aerul pădurii.

Îi dărdâiau mâinile…și asta antrena tot trupul…din cauza bolii Parkinson[3]. Dar mintea îi era limpede, clară, activă, însuflețită.

El surâdea, glumea și râdea și la 80 de ani ca un copil matur…adică curat, nevinovat…deși pușcăriile și torturile pe care le suportase voiseră să-l stâlcească, să-l reducă la tăcere…

Mâncam amândoi uneori…iar mie îmi era rușine că sunt sănătos. De aceea încercam să mănânc în ritmul lui…să trag de timp…pentru ca să nu simtă că a rămas în urmă…

Din paharul din care bea îi cădea și pe jos…Dar n-am avut niciodată sentimentul urâției în gesturile lui, pentru că el era natural în tot ceea ce făcea. Era om frumos…

Și văzând cum i se prelinge pe mână sau pe piept conținutul din pahar sau din cană…te simțeai în largul tău…și nu la o masă cu un ceremonial constrângător.

Înainte să-l văd, să merg la el…mă pregăteam interior în mod atent. Mă adunam în mine…pentru că nu doream să îl deranjez cu starea mea interioară.

Treceam printr-o asceză riguroasă și minuțioasă. Rugăciune tainică, liniștire interioară, cuviință, o voce bună și care să apese pe cuvintele cheie.

Însă, cu toate pregătirile mele, de multe ori i-am produs anumite stări neplăcute.

Într-o zi, când a citit dintr-o carte a mea de aforisme…mi-a spus că l-a înspăimântat răceala mea.

Într-o altă zi i-am spus: „Simt un anume titanism în opera matale”…Fața i s-a înnorat…Nu i-a plăcut remarca mea…sau nu s-a așteptat să fac această remarcă…

Și am socotit-o drept cea mai mare gafă…lucrul pe care nu trebuia să îl fac…

Pentru că simțea nevoia unei sincope, a unui pui de somn, datorită slăbiciunii firii sale celei foarte ostenite, după masă…în timp ce vorbea cu mine…îl vedeam ațipind…

Era vorba de o jumătate de minut…sau de două-trei minute…

Ațipea stând pe scaun…sau pe pat…în poziția în care vorbeam…și privegherile acelea mă linișteau foarte mult…dar mă și înspăimântau.

Stam lângă un mort frumos…

Sau ele, acele clipe, mă pregăteau pentru despărțirea de el…pentru inevitabila despărțire…

Se trezea deodată…continuând discuția de acolo de unde o lăsase…sau îl trezeam eu…

Totul se petrecea…ca și când ațipirea nu avusese loc…

Reîncepeau discuțiile, întrebările mele…Îl puneam din nou la muncă, la eforturi de sinteză, de rememorare…în postura de a se confesa…

Bineînțeles că mă îndurera oboseala lui…Îmi părea rău, nespus de rău, că trebuia să îl obosesc în așa hal cu tot ceea ce îl întrebam…

Însă trebuia să aflu. Să am toate puse la punct. Trebuia să îmi iau notițe în gând și pe foaie cu tot ceea ce îmi spunea…pentru că nu ar mai fi existat altcineva care să  mi le explice.

În fața unui pahar („două degete cu vin”, expresia lui) tăiat cu sifon sau a unui ceai aparte, cum numai doamna Floarea știa să facă…sau a unei cafele negre…vorbeam despre teologie, filosofie, literatură, istorie, politică, economie…despre viață în general și în special…

Despre viață și despre oameni. Despre cum trebuie să treci prin viață în mod demn…și să nu consideri că diletantismul sau mânjirea sufletului sunt soluții existențiale.

Despre cum să mergi pe calea cea strâmtă…și cu multe chinuri, dar care duce la Viață, duce la comuniunea veșnică cu Dumnezeul nostru treimic.

Îmi notam lucrurile…Mi le notam și în mine. Mă lăsam amprentat profund, cu multă dragoste de persoana și de cuvintele și de faptele sale pline de mărinimie pedagogică.

Însă cum să ții ritmul unui fluviu de gândire, care îți făcea mintea blească de lumina dumnezeiască și de adevăruri sfinte?

Cum să alerg după el…când el era viteza luminii?

Și cum să notezi atât de multe vederi extatice, atât de multe detalii mistice, când tu nu ai avut niciodată experiența lor, când tu nu ai fost până acolo până unde Dumnezeu l-a urcat pe el?

Nu știam niciodată unde mă va duce. Ce îmi va spune azi. De ce ne-am întâlnit azi. Însă mă ducea întotdeauna la Dumnezeu, la sentimentul înalt de iubire și de jertfă creștină…îmi destăinuia noi minuni din viața lui…noi ispite, noi păcate, noi lucruri de îndreptat în mine…îmi deschidea noi trape spre experiență.

La 18 ani am dorit să public 3 cărți: una a lui, alta a mea și alta a Dorei, a doamnei preotese.

Adrian B., de la Corabia, pe care îl socoteam „prieten”, îmi promisese că mi le va publica. Nu știam că e doar „un șarlatan”, ca mulți alții…de dinainte și de după el…pe care i-am întâlnit…

Ne-am zbătut, am pus manuscrisele la punct în timp record. Pe atunci nu aveam computere…

Doamna preoteasă le-a bătut la mașină pe ale noastre două…iar Fericitului Ilie i-a cules și bătut manuscrisul o doamnă, tot la mașina de scris…

Le-am corectat…eram bucuroși…m-am dus cu ele la Corabia…și nu le-am mai văzut niciodată…

Și pentru că Fericitul Ilie avusese toată încrederea în mine…iar eu fusesem înșelat cu multă bădărănie de „pretenarul Adrian”…nu mi-am iertat niciodată dandanaua pe care i-am făcut-o…aceea de a-i crea iluzii…

Era un sacrilegiu la adresa cărții sale de revelații dumnezeiești.

Eu aveam copie după cartea mea…dar Nika Dora, viitoarea mea soție, nu mai avea un duplicat la carte…pierzând astfel primele încercări literare ale ei.

Manuscrisul pierdut al Fericitului Ilie era mai mare decât cel apărut în cartea albă. Însă mai apoi am înțeles…că nu pierduserăm nimic…pentru că toată substanța cărții avea copii manuscriptice.

Cele două cărți, cea albă și cea galbenă, pe care Fericitul Ilie le-a publicat în timpul vieții sale au costat cam 10 milioane de lei, fără amabilități și telefoane.

Mie mi se promisese tipărirea la editura Pamir din Piatra Neamț. Nici până astăzi nu știu dacă editura a existat într-adevăr…

Însă odată cu nesimțirea lui Adrian am aflat că există și oameni care îți fură oul de sub cloșcă dându-ți-se drept „prieteni”…dar și că Fericitul Ilie dorește, cu nesaț, ca eu să mă ocup de postumitatea operei sale…lucru care m-a bucurat foarte mult.

Cartea albă a Fericitului Ilie a apărut la Pitești iar cea galbenă la București. Însă ambele ediții sunt monumente de neprofesionalism…mai ales cea de la București.

Niște cărți care au așteptat prea mult, peste 30 de ani de zile…Și aceste cărți, cu un astfel de mesaj dumnezeiesc…care dezleagă multe necunoscute…au fost tratate cu maximum de dezinteres de edituri.

Fiind prost editate pe de o parte…au stat luni întregi în rafturi, pe de altă parte, pentru că nu s-au vândut.

Bineînțeles nimeni nu a vorbit despre ele…nimeni nu l-a cunoscut pe autor…și de aceea impactul lor a fost aproape zero.

Nu s-a vândut niciun exemplar la Pitești și la Alexandria. Mi-a spus Fericitul Ilie…Iar în București (am uitat să mă duc la librăria Anastasia…poate aș găsi-o acolo) n-am văzut la vedere niciun exemplar.

Dar S.C. Microhart SRL, care a avut nesimțirea să editeze cartea galbenă aproape ilizibil, a luat aproape 3 milioane pentru o tipărire ultrairesponsabilă.

Vroiam…și vreau să îl bucur pe Fericitul Ilie cu editarea operei sale. Vream să fie liniștit și împăcat în această privință. Dar se pare că încă nu se poate…acest lucru.

Însă în gândirea prealuminată și înaltă a Fericitului Ilie, care nu înțelegea cât de joasă e puterea de înțelegere a contemporanilor săi…el credea că cele două cărți publicate în timpul vieții sale spun totul oricui…fără ca cineva să le comenteze, să le prezinte…

„Sfinții Evangheliști au scris puțin. E de ajuns astea două. Cine înțelege, înțelege” îmi repeta el la începutul uceniciei mele.

A trebuit să îi explic ani la rând…că ceea ce el a scris e prea greu pentru foarte multă lume…și că ele au nevoie de multe comentarii, de ample prezentări…și tot neînțelese vor rămâne.

De curând am primit de la el Teurgia, în manuscris. Al 3-lea volum…

Și cred că Fericitul Ilie a scris mult mai multe cărți…dar așteaptă un timp pentru acest lucru. Pentru a mi le arăta și dărui[4].

Nu vreau să îl forțez. El știe mai bine decât mine ce trebuie să se petreacă cu sfintele sale însemnări.

Cine este el pentru mine? Un om care nu va muri…chiar dacă va muri. Pentru mine el e de pe acum un om viu…și va fi viu în Împărăția lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu îl umple din destul de viața Lui.

---