Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 17 martie, 2012

Despre omul Împărăției [1]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Despre omul Împărăției

***

Pe 4 mai 2012

se împlinesc 7 ani de la adormirea

Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu.

 ***

  Scrierile complete ale

   Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu

   şi viaţa sa,

     comentate

  de către

    ucenicul şi fiul său întru Domnul,

     Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

 Vol. 10 

      ***

Al 10-lea volum al Operelor sale complete e volumul pe care l-a scris…în noi…și în amintirea noastră.

Pe care l-a scris cu har…și cu multă dragoste. Cu multă candoare și atenție…față de viața duhovnicească care îmbobocea în noi.

Iar rândurile pe care ni le-am notat…deși atât de puține…au amprenta lui…Au frumusețea și simplitatea lui. Pentru că Fericitul Ilie ne-a amprentat cu frumusețea sa dumnezeiască ca pe niște fii iubiți.

Însemnările le redăm în forma în care au fost făcute, cu foarte puține retușuri.

Și le-am pus la un loc…și pe ale mele și…pe ale doamnei preotese…pentru ca să se completeze reciproc…și să ofere o imagine și mai clară despre Fericitul Ilie și prezența sa inegalabilă în viața noastră.

 ***

Sunt ucenicul care te iubește

Însemnări din 29 iulie 1999

Totul a început într-o seară, într-o seară din vara lui 1995…

Prin profesoara mea de Biologie, doamna Cosac, scumpa și materna mea profesoară de la Seminar, am ajuns să îl cunosc pe Fericitul Ilie[1].

Ea mi-a dat adresa…și mi-a spus să îl contactez într-o anume zi…pentru că el mă așteaptă

Aveam 17 ani…

Eram nerăbdător să îl cunosc…și de aceea aveam o teamă plină de bucurie în inima mea…

Când am ajuns la nr. 93, pe strada Griviței[2], atunci mi-am dat seama de starea mea: de teama și de bucuria pe care le trăiam…

Eram înfometat de nou. Eram înfometat să cunosc, să simt, să trăiesc măreția vieții…

Nu știu cum am reușit să-l strig.

Când am ajuns la poartă am conștientizat faptul că n-aveam curajul să plec dar nici să-l strig.

L-am strigat totuși…

Mai mult m-am bâlbâit.

Poarta de lemn (pe atunci, mai apoi de fier) îmi dădea ocazia să-l văd.

Iar când a ieșit și l-am văzut…s-a petrecut o mare minune! Prima minune…mai înainte de a-mi spune vreun cuvânt…

Căci pentru o clipă, în locul lui…sau ieșind din el…am văzut o coloană, un stâlp de lumină dumnezeiască, care unea cerul cu pământul…pământul cu cerul…

Și, în mod fundamental, am înțeles că el este cel lângă care trebuie să rămân…pentru că impactul acelei vedenii a fost zguduitor și definitiv.

Înainte de a-mi spune vreun cuvânt…am înțeles că îi voi fi rob, ucenic, fiu ascultător al său…pentru că Dumnezeu îmi confirmase viața lui.

Și când Dumnezeu confirmă extatic, dumnezeiește pe cineva…atunci o face pentru ca să nu existe niciun dubiu…și cuvintele lui să se imprime cu totul în inima ta.

Figura sa era maiestuoasă!…

Mi-a cucerit inima și mi-a înălțat mintea numai privindu-l.

Mi-a deschis poarta și mi-a strâns mâna. Iar eu nici nu mai știu ce am spus/ ce am putut să spun…

Mi-a strâns mâna cu o autoritate care mi-a intrat în sânge. Pentru că am înțeles, deodată, că trebuie să fiu atent, serios, grav, solemn, punctual la orice întâlnire și întrebare pe care i-o pun.

A schimbat cu mine câteva vorbe…la poartă…apoi s-a dus în casă…și s-a înapoiat cu un curs de filosofie tipărit. Era pregătit pentru mine…

Mi-a spus să îl citesc…și apoi vom vorbi pe marginea lui.

Am plecat la gazda unde locuiam plin de entuziasm, pe de o parte, datorită vedeniei trăite…iar, pe de altă parte, pentru că întâlnisem un astfel de om atât de aproape de mine.

Am citit cartea cu nesaț. Nu știam cum s-o termin mai repede ca să pot să i-o restitui. Mi-am luat notițe, mi-am pus întrebări, am  făcut comentarii pe marginea celor citite.

Atunci i-am cunoscut scrisul, acel scris tremurat dar, paradoxal, lizibil, pe care am încercat mai apoi să îl descifrez de pe orice crâmpei de foaie.

A doua întâlnire a noastră s-a petrecut în apartamentul domnișoarei Green, fiica lui, din blocul T 6. Stam pe două scaune, la masa lui de lucru. Ne proteja o veioză…și de jur împrejur pereții de cărți, așa cum i-am numit și îi voi numi întotdeauna.

Ne-am dat seama că avem un obicei comun: stăm cu un picior sub fund uneori, atunci când suntem așezați pe un scaun. Și o trăsătură de caracter: că ne place să ne destăinuim cu multă gravitate…ca în fața lui Dumnezeu.

Dar lucrul esențial pe care l-am înțeles amândoi (și s-a dus orice discuție, în amănunt, despre cursul de filosofie) e acela că…ne cunoaștem din totdeauna.

Că Dumnezeu lucrase în noi toate condițiile de întâlnire și de înțelegere reciprocă.

Ne-am făcut confesiuni fără nicio jenă. Și asta până aproape de 12 noaptea, vreo 4-5 ore în continuu.

El, un om bătrân, de 76 de ani, trecut prin toate durerile și necazurile…și răsărind, în ciuda acestora, în Împărăția lui Dumnezeu…iar eu un adolescent, pe cale să împlinesc 18 ani, care aveam nevoie de experiențe determinante și de o îndrumare specială în viață.

Era primul om din viața mea care nu ținuse cont de diferența de vârstă dintre noi. Și care nu și-a pus deloc problema că n-am să-l înțeleg.

De aceea diferențele de vârstă, de experiență și de caracter dintre noi doi au fost motive pentru o tot mai mare înțelegere reciprocă și nu de îndepărtare a unuia față de altul.

Am considerat a fi o dovadă de supremă noblețe această dimensiune pedagogică și duhovnicească a relației noastre: că el și-a asumat continuu diferențele dintre noi și a vrut să particip la modul în care el își sfințea viața.

Fapt pentru care nu a instituit nicio barieră între mine și el…ci doar una de fațadă, un mod protocolar de a ne afișa în public, atunci când eram împreună cu familia sa…sau împreună cu alții…și unde eu mă comportam cu o anume „distanță” seculară.

Însă distanța era un modus vivendi care ne proteja relația de duhovnicie dintre noi de ochii neînțelegători, din afară…

Eu tăceam și el îmi vorbea.

Răspundeam când eram întrebat. Răspunsuri la obiect și nespus de sincere.

Tot sufletul meu era în palmele lui…pentru că știa ce cred, ce simt, ce vreau…ochii curați ai inimii lui neavând taine în ceea ce mă privește.

Pe fiecare zi am înțeles cu vârf și îndesat vederea lui duhovnicească, sfântă, înțelegerea lui plină de cumpănire…și vederea lui înainte.

Eram elev seminarist, în anii terminali. Eram prea puțin cultivat, pentru că nu îmi permiteam să îmi cumpăr cărți. Generozitatea bunicului meu, care mă ținea la studii, o răsplăteam cu seriozitatea la învățătură și cu cumințenie.

Însă ei, bunicii mei, nu puteau să mă facă să zbor, adică să devin eu însumi, pentru că nu aveau cultura și pregătirea teoretică de care eu eram avid.

Mă simțeam singur și străin în acel oraș fluvial, în Turnu Măgurele, unde îmi făceam studiile seminariale.

Nu aveam oameni în vârstă care să mă bage în seamă…deși mi-aș fi dorit.

Pentru că eu căutam experiența lor, cultura lor, lucruri care să mă facă să mă descopăr, să mă înțeleg…să ajung la mine

Doamna Cosac mă ocrotise…atât la liceu, ca profesor…cât și în afara orelor. Ea fiind singura dintre profesorii mei care a făcut acest gest esențial pentru mine, acela de a-mi deschide ușa apartamentului său pentru ca să-i epuizez…biblioteca.

Acesta a fost motivul pentru care m-a trimis la Fericitul Ilie: la un moment dat nu a mai avut cărți care…să mă intereseze.

Citisem tot ce era bun pentru mine din biblioteca ei…și când și-a dat seama că nu mai vreau nimic…mi-a spus: „Ai să te înțelegi bine cu dumnealui!”. A avut mare dreptate…

Prin ea a lucrat Dumnezeu această întâlnire…fără de care nu aș fi ajuns niciodată să mă scufund în mine însumi…

La Fericitul Ilie aveam ore de vizită. Anumite ore…pe care el le convenea cu mine.

Erau orele mele de sărbătoare, adevărate praznice ale comuniunii și ale împărtășirii de experiență dumnezeiască.

Luam cărți de la el, le mâncam, le mestecam bine și le repuneam pe rafturi. Pe unele mi le dădea el și îmi spunea să mă concentrez pe ele…pe altele mi le alegeam eu…și îmi luam notițe din toate.

Într-o zi și-a dat seama că nu mai are Coranul în bibliotecă. Alături de o altă carte…Le căutase și nu le mai găsise…sau uitase cui i le împrumutase…și ajunsese la concluzia că…sunt la mine.

Atunci a fost primul moment în relația mea cu el…când am simțit că mi se deschisese pământul sub picioare…și că o să cad în hău.

Mi-am păstrat însă calmul…cărțile nu erau la mine, nu eu le împrumutasem, pentru că eu i-am restituit cărțile de fiecare dată, la termenul stabilit…și i-am vorbit cu sinceritate, spunându-i că nu știu unde sunt

Deși dârdâiam de emoție…i-am răspuns calm

S-a uitat în ochii mei…și m-a crezut…

Din acel moment am decis să îmi notez, într-un carnețel al său, ceea ce împrumut…pentru ca să știe sigur unde sunt…și când i le restitui.

Situația asta a durat un timp relativ scurt…până într-o zi, când mi-a spus, cu regret pentru acea zi…dar și cu simțire paternală: „Tu ești unul din familie. Nu mai e nevoie!…”.

Și nu a mai fost nevoie de notarea cărților…pentru că, deopotrivă, am împrumutat și i-am cumpărat și dăruit cărți în tot restul vieții, din momentul când am intrat la facultate.

El a fost sincer cu mine. Prea sincer

A fost tot ce nu avem eu și tot ce nu crezusem să am vreodată.

Am învățat de la el simplitatea, simțul atent pentru muncă, eroismul sufletesc și demnitatea în fața încercărilor de tot felul, simțul viu pentru creația mare

M-a introdus în viața mistică a Ortodoxiei, devenind Părintele meu duhovnicesc. În viețile marilor scriitori și artiști ai lumii.

M-a făcut parte la istoria lui…și la istoria poporului român, pe care el o înțelegea cu o profunzime firească, plină de duioșie.

Profilul lui moral, înălțimea sfântă a vieții lui mi-a luminat viața.

Și cu toate că am învățat enorm de multe de la Fericitul Ilie, el nu mi-a impus nimic niciodată.

Mă simțeam liber și în același timp îmbrățișat și această îmbrățișare a lui ținea loc de întreaga lume.

Lângă el eram în liniștea cea mai adâncă. În liniștea în care cuvintele nu mai aveau preț…pentru că el exprima realități care nu puteau fi cuprinse de cuvinte.

Îmi vorbea…și din el iradia lumina dumnezeiască. Iradia bogăția, căldura, curăția, sfințenia, frumusețea, gingășia, fecioria Împărăției lui Dumnezeu.

Subtilități și fragilități de gândire și de simțire…pe care nu le-am putut descrie niciodată pe măsura lor…

El era curat!

Și am trăit din curăția lui…ca din aerul pădurii.

Îi dărdâiau mâinile…și asta antrena tot trupul…din cauza bolii Parkinson[3]. Dar mintea îi era limpede, clară, activă, însuflețită.

El surâdea, glumea și râdea și la 80 de ani ca un copil matur…adică curat, nevinovat…deși pușcăriile și torturile pe care le suportase voiseră să-l stâlcească, să-l reducă la tăcere…

Mâncam amândoi uneori…iar mie îmi era rușine că sunt sănătos. De aceea încercam să mănânc în ritmul lui…să trag de timp…pentru ca să nu simtă că a rămas în urmă…

Din paharul din care bea îi cădea și pe jos…Dar n-am avut niciodată sentimentul urâției în gesturile lui, pentru că el era natural în tot ceea ce făcea. Era om frumos

Și văzând cum i se prelinge pe mână sau pe piept conținutul din pahar sau din cană…te simțeai în largul tău…și nu la o masă cu un ceremonial constrângător.

Înainte să-l văd, să merg la el…mă pregăteam interior în mod atent. Mă adunam în mine…pentru că nu doream să îl deranjez cu starea mea interioară.

Treceam printr-o asceză riguroasă și minuțioasă. Rugăciune tainică, liniștire interioară, cuviință, o voce bună și care să apese pe cuvintele cheie.

Însă, cu toate pregătirile mele, de multe ori i-am produs anumite stări neplăcute.

Într-o zi, când a citit dintr-o carte a mea de aforisme…mi-a spus că l-a înspăimântat răceala mea.

Într-o altă zi i-am spus: „Simt un anume titanism în opera matale”…Fața i s-a înnorat…Nu i-a plăcut remarca mea…sau nu s-a așteptat să fac această remarcă…

Și am socotit-o drept cea mai mare gafă…lucrul pe care nu trebuia să îl fac…

Pentru că simțea nevoia unei sincope, a unui pui de somn, datorită slăbiciunii firii sale celei foarte ostenite, după masă…în timp ce vorbea cu mine…îl vedeam ațipind

Era vorba de o jumătate de minut…sau de două-trei minute…

Ațipea stând pe scaun…sau pe pat…în poziția în care vorbeam…și privegherile acelea mă linișteau foarte mult…dar mă și înspăimântau.

Stam lângă un mort frumos

Sau ele, acele clipe, mă pregăteau pentru despărțirea de el…pentru inevitabila despărțire

Se trezea deodată…continuând discuția de acolo de unde o lăsase…sau îl trezeam eu…

Totul se petrecea…ca și când ațipirea nu avusese loc…

Reîncepeau discuțiile, întrebările mele…Îl puneam din nou la muncă, la eforturi de sinteză, de rememorare…în postura de a se confesa

Bineînțeles că mă îndurera oboseala lui…Îmi părea rău, nespus de rău, că trebuia să îl obosesc în așa hal cu tot ceea ce îl întrebam

Însă trebuia să aflu. Să am toate puse la punct. Trebuia să îmi iau notițe în gând și pe foaie cu tot ceea ce îmi spunea…pentru că nu ar mai fi existat altcineva care să  mi le explice.

În fața unui pahar („două degete cu vin”, expresia lui) tăiat cu sifon sau a unui ceai aparte, cum numai doamna Floarea știa să facă…sau a unei cafele negre…vorbeam despre teologie, filosofie, literatură, istorie, politică, economie…despre viață în general și în special…

Despre viață și despre oameni. Despre cum trebuie să treci prin viață în mod demn…și să nu consideri că diletantismul sau mânjirea sufletului sunt soluții existențiale.

Despre cum să mergi pe calea cea strâmtă…și cu multe chinuri, dar care duce la Viață, duce la comuniunea veșnică cu Dumnezeul nostru treimic.

Îmi notam lucrurile…Mi le notam și în mine. Mă lăsam amprentat profund, cu multă dragoste de persoana și de cuvintele și de faptele sale pline de mărinimie pedagogică.

Însă cum să ții ritmul unui fluviu de gândire, care îți făcea mintea blească de lumina dumnezeiască și de adevăruri sfinte?

Cum să alerg după el…când el era viteza luminii?

Și cum să notezi atât de multe vederi extatice, atât de multe detalii mistice, când tu nu ai avut niciodată experiența lor, când tu nu ai fost până acolo până unde Dumnezeu l-a urcat pe el?

Nu știam niciodată unde mă va duce. Ce îmi va spune azi. De ce ne-am întâlnit azi. Însă mă ducea întotdeauna la Dumnezeu, la sentimentul înalt de iubire și de jertfă creștină…îmi destăinuia noi minuni din viața lui…noi ispite, noi păcate, noi lucruri de îndreptat în mine…îmi deschidea noi trape spre experiență.

La 18 ani am dorit să public 3 cărți: una a lui, alta a mea și alta a Dorei, a doamnei preotese.

Adrian B., de la Corabia, pe care îl socoteam „prieten”, îmi promisese că mi le va publica. Nu știam că e doar „un șarlatan”, ca mulți alții…de dinainte și de după el…pe care i-am întâlnit…

Ne-am zbătut, am pus manuscrisele la punct în timp record. Pe atunci nu aveam computere…

Doamna preoteasă le-a bătut la mașină pe ale noastre două…iar Fericitului Ilie i-a cules și bătut manuscrisul o doamnă, tot la mașina de scris…

Le-am corectat…eram bucuroși…m-am dus cu ele la Corabia…și nu le-am mai văzut niciodată…

Și pentru că Fericitul Ilie avusese toată încrederea în mine…iar eu fusesem înșelat cu multă bădărănie de „pretenarul Adrian”…nu mi-am iertat niciodată dandanaua pe care i-am făcut-o…aceea de a-i crea iluzii

Era un sacrilegiu la adresa cărții sale de revelații dumnezeiești.

Eu aveam copie după cartea mea…dar Nika Dora, viitoarea mea soție, nu mai avea un duplicat la carte…pierzând astfel primele încercări literare ale ei.

Manuscrisul pierdut al Fericitului Ilie era mai mare decât cel apărut în cartea albă. Însă mai apoi am înțeles…că nu pierduserăm nimic…pentru că toată substanța cărții avea copii manuscriptice.

Cele două cărți, cea albă și cea galbenă, pe care Fericitul Ilie le-a publicat în timpul vieții sale au costat cam 10 milioane de lei, fără amabilități și telefoane.

Mie mi se promisese tipărirea la editura Pamir din Piatra Neamț. Nici până astăzi nu știu dacă editura a existat într-adevăr…

Însă odată cu nesimțirea lui Adrian am aflat că există și oameni care îți fură oul de sub cloșcă dându-ți-se drept „prieteni”…dar și că Fericitul Ilie dorește, cu nesaț, ca eu să mă ocup de postumitatea operei sale…lucru care m-a bucurat foarte mult.

Cartea albă a Fericitului Ilie a apărut la Pitești iar cea galbenă la București. Însă ambele ediții sunt monumente de neprofesionalism…mai ales cea de la București.

Niște cărți care au așteptat prea mult, peste 30 de ani de zile…Și aceste cărți, cu un astfel de mesaj dumnezeiesc…care dezleagă multe necunoscute…au fost tratate cu maximum de dezinteres de edituri.

Fiind prost editate pe de o parte…au stat luni întregi în rafturi, pe de altă parte, pentru că nu s-au vândut.

Bineînțeles nimeni nu a vorbit despre ele…nimeni nu l-a cunoscut pe autor…și de aceea impactul lor a fost aproape zero.

Nu s-a vândut niciun exemplar la Pitești și la Alexandria. Mi-a spus Fericitul Ilie…Iar în București (am uitat să mă duc la librăria Anastasia…poate aș găsi-o acolo) n-am văzut la vedere niciun exemplar.

Dar S.C. Microhart SRL, care a avut nesimțirea să editeze cartea galbenă aproape ilizibil, a luat aproape 3 milioane pentru o tipărire ultrairesponsabilă.

Vroiam…și vreau să îl bucur pe Fericitul Ilie cu editarea operei sale. Vream să fie liniștit și împăcat în această privință. Dar se pare că încă nu se poate…acest lucru.

Însă în gândirea prealuminată și înaltă a Fericitului Ilie, care nu înțelegea cât de joasă e puterea de înțelegere a contemporanilor săi…el credea că cele două cărți publicate în timpul vieții sale spun totul oricui…fără ca cineva să le comenteze, să le prezinte…

„Sfinții Evangheliști au scris puțin. E de ajuns astea două. Cine înțelege, înțelege” îmi repeta el la începutul uceniciei mele.

A trebuit să îi explic ani la rând…că ceea ce el a scris e prea greu pentru foarte multă lume…și că ele au nevoie de multe comentarii, de ample prezentări…și tot neînțelese vor rămâne.

De curând am primit de la el Teurgia, în manuscris. Al 3-lea volum…

Și cred că Fericitul Ilie a scris mult mai multe cărți…dar așteaptă un timp pentru acest lucru. Pentru a mi le arăta și dărui[4].

Nu vreau să îl forțez. El știe mai bine decât mine ce trebuie să se petreacă cu sfintele sale însemnări.

Cine este el pentru mine? Un om care nu va muri…chiar dacă va muri. Pentru mine el e de pe acum un om viu…și va fi viu în Împărăția lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu îl umple din destul de viața Lui.


[1]În manuscrisul însemnărilor de față…este Maestru…și pe acesta i l-am citit în vara lui 1999…sub bolta de viță din curte…

Numai după adormirea sa, prin luminarea lui Dumnezeu, am început să mă raportez la el cu denumirea de…Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu.

Așa că vom scrie cartea…raportându-ne la persoana sa cu raportarea de acum…și nu de atunci

[2] În Turnu Măgurele, județul Teleorman.

[4] Intuiția mea de atunci s-a dovedit corectă…pentru că mai apoi Fericitul Ilie mi-a dăruit întregul conținut al volumelor ediției de față.

Praedicationes (vol. 2), p. 141-145

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 Praedicationes

vol. 2

***

***

Paginile 2-12; 12-18; 18-24; 24-30; 30-37; 38-48, 49-55, 56-62, 63-69, 69-73, 73-81, 82-86, 86-91, 91-97, 97-100, 101-114, 114-120, 120-126, 126-132, 132-136, 136-141.

***

Și, la versetul al 19-lea, Domnul îi pune pe oameni să se analictine…să se așeze pe iarbă…adică într-un mod smerit

Și aici se naște întrebarea: de ce le plac orășenilor mergerile în natură? Tocmai pentru că se întâlnesc cu viața, cu fundamentul ei…al existenței.

Iar atunci când stai jos, pe iarbă…simți natura, simți viața…simți sub tine iarba, gâzele…mirosuri, nu?…toate frumoase, naturale

Și atunci îți dai seama că omul de la țară trăiește între gâze și între iarbă…între ierburi frumoase și mirosuri frumoase…și nu știe cât de fericit e…Sau ar trebui să fie pentru tot ce are în jurul lui…

Iar pentru ca să îți dai seama de fericirea rurală…trebuie să te muți la oraș, să stai între betoane, să miroși numai miasme de veceuri…și de lucruri aruncate alandala pe stradă, prin parcuri…

Atunci îți dai seama, când nu o mai ai, ce înseamnă să lupți pentru o viață ecologică

Atunci înțelegi ce înseamnă viața teo-ecologică…adică o lume văzută din perspectivă creștină și unde lumea, omul, tot ce facem sunt centrate în Dumnezeu.

Căci viața noastră trebuie să cuprindă un comportament adecvat atât față de animale cât și față de plante. Față de păsări…

Așa cum spunea la un moment dat Sfântul Siluan Athonitul[1]…Vorbea despre prostia de a rupe niște crengi din brad…sau florile…când nu ai niciun chef să le păstrezi.

A rupe o floare numai pentru ca să o miroși…și apoi să o arunci e un gest prostesc

Mai bine le lași acolo unde sunt, le miroși frumos…și pleci mulțumitor mai departe…și plin de bucurie, pentru că Dumnezeu a făcut atâtea minuni minuțioase

De la bobul de orez și până la creierul uman, de la cum arată o scoică, un melc, un taur…sau o balenă…toate sunt lucrurile lui Dumnezeu, poartă amprenta Lui…care ne umple de minunare.

Căci peste tot se vede măreția mâinii lui Dumnezeu…Care a creat toate după marea Sa înțelepciune și iubire de oameni.

Fiindcă toate sunt conforme cu modul de viețuire al oamenilor. Clima și alimentele, formele de relief și adaptarea noastră la ceea ce vedem ne fac să înțelegem că pământul e casa noastră, că ea e darul lui Dumnezeu și că aici e un loc de creștere duhovnicească spre Împărăția Lui.

Deci: s-au așezat pe iarbă!…

Pe acest hortos…de unde am zis că vine horticultură

Și lavon tus pente artus/ luând cele cinci pâini (de la acest pente…avem noi pentagramă: adică o stea cu cinci colțuri) che tus dio ihtias/ și cei doi pești, anavlepsas/ a privit (căci anavlepo înseamnă a privi în sus)…unde?…is ton uranon/ întru cer…

Privind întru cer…Domnul evloghisen/ a binecuvântat…

Și aici avem același gest evloghistic, de binecuvântare ca la Sfânta Liturghie…și ca la toate slujbele Bisericii, unde episcopii și preoții binecuvintează întru Domnul lucrurile, veșmintele, obiectele, mâncărurile aduse…

Și El a privit în cer…adică către Tatăl și către Duhul…sau ne-a învățat pe noi să ne uităm la Treime și să cerem ajutorul Prea Sfintei Treimi în tot ceea ce facem…mai ales în actele liturgice, care nu pot fi concepute decât ca împreună-lucrări sfinte făcute cu Dumnezeu.

El a binecuvântat ca Dumnezeu…che clasas/ și a frânt…De la clao, care înseamnă a frânge

Și ce a frânt…edochen tis Matites tus artus/ a dat Ucenicilor pâinile…frânturile din pâine…i de Matite tis ohlis/ iar Ucenicii [le-au dat] mulțumilor.

Și matitis…nu Matiz, mașina…înseamnă ucenic, discipol.

Ucenicii au primit mâncarea înmulțită de la Domnul, această masă minunată, și ei au dat-o mulțimilor…

Iar unii Sfinți Părinți punând această problemă: de ce Ucenicii au dat mâncarea mulțimii…au spus: pentru ca ei să se încredințeze de marea minune. Pentru că prin mâinile lor ea trecea…spre mulțimi…

Și mica masă, mica mâncare…devine inepuizabilă!…

Ea ajunge pentru toată lumea…

Iar ohlisul de aici, mulțimile de aici, după cum vom vedea în ultimul verset…erau mulțimi serioase

Nu erau doar vreo 5, 10, 15 următori ai Domnului…

Deci aici se petrec câteva lucruri importante…Căci Domnul poruncește mulțimii să se așeze pe iarbă, și astfel să aibă contact cu smerenia…cu starea naturală, confortabilă…să aibă de-a face cu  naturalețea.

Să se așeze…pentru ca să mănânce cu toată inima

Și prin asta să se facă discrepanța vizuală între El și Ucenici…și între El și ei…pentru ca fiecare să vadă cum se înmulțesc pâinile și peștii…sub ochii lor…

Și stând jos…văd cu toții coerența acestei minuni.

Și după ce oamenii se așază pe iarbă, Domnul ia pâinile și peștii, mulțumește pentru ele…căci asta înseamnă privește în cer…le binecuvintează…bineînțeles învățând ca noi întotdeauna să binecuvântăm și să mulțumim pentru ceea ce ne-a dat Dumnezeu…

Deci să privim ustensilele, cum vorbeam anterior, ca pe elemente care se umplu de prezența noastră…

Și numai după acestea toate Domnul frânge și înmulțește mâncarea. Și ceea ce înmulțește…trece prin mâinile Ucenicilor ca să ajungă la mulțimi…

Iar minunea preaminunată este aceasta: che efagon pantes che ehortastisan/ și au mâncat toți și s-au săturat!

Au mâncat până la sațietate…

Iar în versetul acesta, al 20-lea, expresia au mâncat și s-au săturat…credem că este un moto extraordinar de bun pentru ceea ce ar trebui să însemne predica și vorbirea duhovnicească.

Căci la întrebarea cât ar trebui noi să predicăm în Biserică sau cât ar trebui să vorbim cu ei despre lucruri teologice…răspunsul ar fi: până când se umplu de cunoaștere, de bucurie și de sațietate duhovnicească.

Până nu mai pot…mai mult…

Să vorbești cu oamenii și să-i hrănești cu bunătatea, cu curăția, cu umilința și cu frumusețea ta…Și cu bunul tău simț…Și cu înțelepciunea ta…

Să le vorbești într-atât de mult încât oamenii să înțeleagă că sunt plini…că sunt cu burta sufletului împăcați…că s-au îngrășat prin cuvintele pe care li le-ai spus.

Și să le dai și de mâncare, de băut, câte un dar…dacă ai, dacă îți permiți…după ce le dai masa cuvântului.

Pentru că trebuie să îmbinăm cuvintele predicii noastre cu amabilitatea și solicitudinea față de diverse cereri.

Căci cuvântul înțelept, frumos, cu bun simț…cu curtoazia frumoasă a frățietății se derulează, de la sine, spre statul la masă și la vorbă…

Pentru că îl poți oameni cu ceea ce ai…în inimă și în casă…

Și sărac…sau mai nesărac…omul trebuie să plece de la tine mulțumit. Să vadă bun simț, respect…că a găsit în tine un partener de discuție pe măsura sa…și că l-ai ospătat și cu hrana bunătății inimii tale…care e tot de la Dumnezeu…

Deci trebuie să-i săturăm pe prietenii noștri, pe ucenicii noștri, pe enoriașii noștri, pe oamenii pe care îi conducem în Mănăstire sau în eparhie…și cu cuvinte dumnezeiești dar și cu ceea ce dorim să le dăruim…pentru ca să plece, cu toții, de la noi ca niște oameni veseli cu inima.

Iar dacă omul nu pleacă de la tine vesel…dar a venit la tine cu inima deschisă…dacă nu pleacă vesel…atunci întâlnirea a fost ratată pe jumătate.


[1] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Siluan_Athonitul.

A 65-a zi pentru România

Ce s-a petrecut în București, România și în întreaga lume în cadrul protestelor…pentru România în ultimele 64 de zile: prima zi (13 ianuarie 2012), a doua zi, a treia zi, a patra zi, a cincia zi, a șasea zi, a șaptea zi, a opta zi, a noua zi, a zecea zi, a 11-a, a 12-a zi, a 13-a, a 14-a, a 15-a zi, a 16-a zi, a 17-a zi, a 18-a zi, a 19-a zi, a 20-a zi, a 21-a zi, a 22-a zi, a 23-a zi, a 24-a zi, a 25-a zi, a 26-a zi, a 27-a zi, a 28-a zi, a 29-a zi, a 30-a zi, a 31-a zi, a 32-a zi, a 33-a zi, a 34-a zi, a 35-a zi, a 36-a zi, a 37-a zi, a 38-a zi, a 39-a zi, a 40-a zi, a 41-a zi, a 42-a zi, a 43-a zi, a 44-a zi, a 45-a zi, a 46-a zi, a 47-a zi, a 48-a zi, a 49-a zi, a 50-a zi, a 51-a zi, a 52-a zi, a 53-a zi, a 54-a zi, a 55-a zi, a 56-a zi, a 57-a, a 58-a, a 59-a zi, a 60-a zi, a 61-a zi, a 62-a zi, a 63-a zi, a 64-a zi.

  • Valentin Nicolau (Cotidianul): „În aceste vremuri de restrişte, cea mai înfocată patrioată din România este UDMR. Mai mult, este cea care se îngrijeşte nu doar de pădurile, cultura, sănătatea şi undele radio româneşti, se îngrijeşte de unitatea naţională! Asta, pentru că, în condiţiile în care PDL era dispus să-i dea orice, UDMR a cerut doar o biată universitate de medicină, cu predare în limba maghiară. Ar fi putut obţine Munţii Carpaţi şi i-ar fi primit cu bonus – munţii Dobrogei, că-s mai vechi. Ar fi putut cere apa Mureşului şi-ar fi primit şi Dunărea, cu deltă cu tot. Crivăţul de-l cerea, se căpătuia şi cu briza mării. Chiar şi o clonă a Mioriţei, acum de Paşti. Orice, râul, ramul…”.
  • Sunt +16 grade Celsius la București. 13. 00.
  • Protestul anti-Patapievici (Adevărul): „“Îi reproşăm lui Patapievici că a călcat în picioare istoria României. Nu există vreo persoană care să-i urască atât pe români şi valorile noastre ca Patapievici”, a declarat profesoara Viorica Bălteanu, inițiatoarea protestului. Horia Roman Patapievici s-a oprit în fața celor care îl contestă și a intrat în dialog cu ei. Pentru că se aștepta la acest protest, Patapievici a venit pregătit cu textul din carte care se referă la Eminescu, pe care l-a citit manifestanților”.
  • Idem: „După ce a primit titlul de Doctor Honoris Causa, Horia Roman Patapievici a vorbit celor prezenți în Aula Magna despre Eminescu, dar și despre „călduroasa” primire din fața universității. „Am vrut să intru în dialog cu ei. Am văzut un mesaj cu <jos mafia>, iar alături de Băsescu și Ceaușescu se afla și numele meu. Singurul lucru reconfortant a fost că era și numele lui Mircea Mihăieș. Despre cei care au protestat aș spune că nu înțeleg nimic. Nu înțeleg nimic pentru că nu citesc. Am elucidat chestiunea Eminescu, am venit cu articolul în care eu spuneam tocmai contrariul a ce mi se atribuie. Nu am putut să conving pe nimeni. <Omul recent> a fost interpretat ca un manifest împotriva lui Dumnezeu. Ea se încheie cu cuvântul <nihil sine Deo>…Nimic fără Dumnezeu. Prin urmare ce poți să spui unor oameni care duc răstălmăcirea până acolo încât îți pun în gură lucruri contrare cu ce ai spus tu”, a spus Patapievici”.
  • Jurnalul Național, cameră web, 19. 05:

  • Mirabela Tiron (Ziarul Financiar): „Cele mai mari patru edituri de pe piaţa locală, Polirom, grupul All, Humanitas şi Curtea Veche, au finalizat anul trecut cu afaceri totale de 13 milioane de euro, nivel puţin sub cel din anul anterior. Cererea pentru cartea de pe rafturile librăriilor nu a fost în creştere, dar în schimb s-a remarcat un interes mai mare pentru cărţile la promoţii vândute online şi pentru cele în format digital, potrivit editurilor”.
  • Idem: „Atenţia pe care editurile au acordat-o internetului a făcut ca între 6% şi 40% din vânzările de carte să fie acum aduse de comenzile online”.

The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian [53]

Here, parts 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52.

Our greek font.

***

But Symeon goes far with the string like endless of his confessions and presents his reception, of the one who is filled with holiness, by those who have nothing to do with holiness:

„And if they hear about someone that fought in lawful manner in the commandments of God, that he has been humbled with heart and with thoughts, that he was purged from all kinds of passions and he proclaimed to all the great things of God [ta. megalei/a tou/ Qeou/] – namely how God made ​​them for him, according to His non-lying promises and how, then when he spoke to the benefit of those who heard him, he said that he was able to see the light of God and God in light of the glory [kathxiw,qh fw/j ivdei/n Qeou/ kai. Qeo.n evn fwti. do,xhj], and how he knew in conscious face in himself the quotidian coming and the work of the Holy Ghost [th.n evpifoi,thsin kai. evne,rgeian tou/ `Agi,ou Pneu,matoj] and he has done Saint in the Holy Ghost [ [[Agioj evn  `Agi,w| Pneu,mati ge,gonen] – immediately, as some rabid dogs [ku,nej lussw/tej] they bark against him and rush to eat him, if is with possible, the one who says these”[1].

The road to holiness begins with true faith, with the whole process of cleaning the passions and with personal revelations of the light and of the divine mysteries from part of God.

The ferociousness of his opponents contrasts totally with his complete entrusting on own holiness, given by the presence of light in his being.

In measure in that Symeon would be talking without probations guaranteed to him by God, without distinction which brings the light in us, his opponents would have been legitimate to challenge, but without to transform in some dogs ready to tear a man who speaks to them in peaceful mode.

But then when Symon gives details, when he brings  guarantees over guarantees about the wonders of Gods mercy to himself, his opponents were fighting not only with Symeon, but, in the first row, with God, Who makes all those promised by Him in those who purify their life by passions.

The fight of theological’s opponents of Simeon’s was a struggle with the Holy Ghost, namely with One by whom Symeon spoke.

And in Hymns we find the identification of salvation with the holiness.

In the Hymn 34, into an apologetic context, Symeon  said: „Who would have called Saint [ever] if he not would be imparted by the Holy Ghost?” [h; ti,j evklh,qh [Agioj mh. metascw.n  vAgi,ou Pneu,matoj;][2].

And as Symeon called impartation by the Holy Ghost the ecstatic sight, the Saint is the seer of God, he is one who feels in him the grace of God.

In the Hymn 42, our Father is more direct in the equalization of salvation with holiness.

Speaking of the exclusion of some from the impartation of Holy Mysteries, Symeon switches our attention from what happens with those who not see now the Sacraments, in the Church, at the eschatological plan of the Kingdom of God: „and now sinners are shut out from the Church and are off with all to impart, or, better said, those who are not Saints are deprived even and of the sight the divine [th/j tw/n qei,wn qe,aj avposterou/ntai oi` mh. pe,lontej  [Agioi].

How does, alas!, they will unite then with the too-undefiled  body of God and they shall be members of Christ [I Cor. 6, 15] defiled? There is not such thing, brothers, and will not ever happen!

And those who are separated from the divine body, ie the Church, and the choir elected, where they will go? Tell! In what kingdom, in which place they hope to dwell? Tell me!

For the Paradise and the bosom of Abraham [Lk. 16, 22] and any place of rest is surely of the saved [tw/n sw|zome,nwn]. And the saved are, with safety, all Saints, according as gives witness and teaches whole Divine Scripture [oi` de. sw|zo,menoi, eivsin  [Agioi pa,ntwj pa,ntej, w`j pa/sa Qei,a marturei/ Grafh. kai. evkdida,skei].

For even if there are many (dwelling-places) [Jn. 14, 2], they are but one, ie inside the pantry wedding [tou/ numfw/noj] [Mt. 22, 10].

For as how is a sky and in it the stars are distinguished between them in the honor and glory [I Cor. 15, 41], so is one bridal chamber and a single Kingdom, for the Heaven, the Holy City and every place of rest are only God[3].

In the passage quoted now sees very clear, how the existence in the Church requires a holy life, for that you to be proper the Holy of God, the Holy Communion and holiness is for the saved. And although they differ between them as degree of holiness, they live with all in the same Kingdom.

The Kingdom of God does not presuppose a uniformity of holiness, for that the holiness keeps the person and its uniqueness.

The uniqueness of the relation of the Saint with God means the personal degree of holiness, which God receives such how it is,  as long as is a together-work with Him.

Our Father speaks about salvation as holiness but he does not indicate standards to achieve for to be proper to the Kingdom.


[1] SC 129, The Ethical Discourses, IX, 359-370, p. 246 / Ică jr. 1, p. 317.

[2] SC 174, Hymns, XXXIV, 96-97, p. 434 / Ică jr. 3, p. 205.

[3] SC 196, Hymns, XLII, 151-171, p. 48-50 / Idem, p. 231-232.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén