Praedicationes (vol. 2), p. 2-12

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 Praedicationes

vol. 2

***

Predică la Duminica a 7-a după Paști. Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic [325 d. Hr.]. In. 17, 1-13

Iubiții mei[1],

Hristos S-a înălțat!…

Și mă bucur că putem face, împreună cu dumneavoastră, exegeza capitolului al 17-lea de la Sfântul Ioan.

În întregime…

Sperăm să avem timp astăzi pentru acest lucru.

Deci nu numai până la versetul al 13-lea…cât ar fi Sfânta Evanghelie de astăzi…și pe care o găsiți în articolul de față, la nivel online…în predica de anul trecut[2].

Astăzi încercăm să parcurgem întreg capitolul al 17-lea…care reprezintă cuvântul de despărțire al Domnului de Sfinții Apostoli și rugăciunea Sa către Tatăl.

17. 1[3]. Tafta elalisen Iisus che eparas tus oftalmus Aftu is ton uranon ipen

[După ce] Iisus a grăit/ a spus acestea, Și-a înălțat ochii Lui întru cer [și] a spus:

Pater, eliliten i ora·

Părinte, a venit ceasul, ora, clipa!…

Doxason Su ton Iion

Preaslăvește/ glorifică pe Fiul Tău…

ina o Iios doxasi Se

ca și Fiul Tău să Te preamărească pe Tine.

Deci Domnul a înălțat ochii Săi în cer…cu sensul că atât fizic cât și cu toată inima și ființa Sa era către Tatăl. Adică atât după dumnezeirea cât și după umanitatea Sa…

Și ne-a învățat și pe noi faptul, că rugăciunea trebuie să fie o pironire a privirii noastre interioare către Dumnezeu, fără ca prin aceasta să ne imaginăm pe Dumnezeu într-un anume fel…

Observam astăzi la Părintele Stephen Freeman[4]…la Părintele Ștefan Americanul, după cum îi spunem noi…cum a dat un citat din Sfântul Ioan Scărarul…în care se vorbea despre concentrarea la rugăciune…de care se tem foarte mult dracii…

Și această ridicare/ concentrare a inimii, a ochilor către Dumnezeu este expresia faptului că noi suntem cu totul în rugăciune. Sau este exprimarea faptului că noi suntem pe de-a-ntregul în actul…în actul rugăciunii…

Și, iată!, că Fiul Îi spune Tatălui…lui Dumnezeu Tatăl…că a venit ceasul…a venit ceasul în iconomia mântuirii…ceasul răstignirii Sale.

Adică ceasul…în care Fiul Cel preaiubitor și ascultător față de Tatăl…merge să Se răstignească. Și răstignirea Sa e o preamărire a Lui…

El trebuie să treacă prin moarte…pentru a se umple întregul Său trup, întreaga Sa umanitate, de slava dumnezeirii Sale.

Și prin aceasta să fie preamărit Tatăl întru Fiul…Pentru că Tatăl este preamărit prin ascultarea Fiului față de El.

Și Fiul merge până la capăt pentru noi…pentru mântuirea noastră și, în același timp, El este împlinitorul voii Tatălui.

17. 2. Catos edocas Aftu exusian

După cum Tu I-ai dat Lui putere/ stăpânire/ autoritate…

E un cuvânt foarte important exusian în mentalitatea ortodoxă…Și aceasta în sensul că puterea dumnezeiască a Preoției o primim prin hirotonie.

Că exusian, această putere de a ierta păcatele, de a boteza, de a împărtăși pe credincioși este un dar dumnezeiesc.

Dumnezeu este Cel care, prin părinții episcopi, nouă, preoților, ne dă puterea de a dezlega de păcate…Putere care este venită de la Hristos…și nu este a episcopilor…a preoților.

Ci noi, cu toții, primim de la Hristos, noi, toată ierarhia bisericească…puterea dumnezeiască de a sluji în treapta noastră de episcop, preot sau diacon…

pasis sarcos

[peste] tot trupul…

Și sarcos înseamnă trup în limba greacă…

ina pan O dedocas Aftu dosi aftis zoin eonion

ca El să dea zoin eonion, viață veșnică, tuturor acelora pe care i-ai dat Lui.

Tatăl I-a dat Fiului stăpânire peste tot trupul…referindu-se aici, desigur, la stăpânirea pe care Fiul a primit-o ca om…Căci, ca Dumnezeu, Fiul este deopotrivă stăpânitor al tuturor, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Iar aici trupul are semnificația de tot omul muritor. Căci Hristos e Stăpânitorul tuturor.

Și dacă e Stăpânitorul tuturor tocmai de aceea e Chirios, este Domnul nostru.

Și este Domn pentru că a primit și ca om stăpânire peste tot trupul, peste toată suflarea, peste toată umanitatea…pentru ca să poată să dea viață veșnică tuturor…

Zoin eonion…zoi fiind viață…și eonios înseamnă veșnic.

Și El dă viață veșnică tuturor acelora pe care Tatăl I-a dat Fiului…

Și pe cine poate să dea Tatăl Fiului?

Și aici nu e vorba despre predestinare…ci e vorba despre orice credincios al Bisericii, care, de la Tatăl, prin întărirea Tatălui, prin Fiul, întru Duhul Sfânt a primit a se boteza, a primit a crede…și a intrat sub stăpânirea lui Hristos, a Domnului întregii creații, Care este și Capul Bisericii.

Și astfel, fiecare dintre noi am devenit mădulare ale lui Hristos, fiind uniți ființial, cu trupul și cu duhul nostru, cu Domnul nostru.

Și în măsura în care viața noastră este ardentă…în măsura în care ardem de dorul de a ne curăți și mai mult de patimi și de a fi cu Dumnezeu…cu atât mai mult ne conștientizăm, bineînțeles, starea noastră de a fi mădulare, de a fi părți componente ale trupului Bisericii, ale Trupului lui Hristos.

17. 3. afti de estin i eonios zoi

Și aceasta, afti, este viața veșnică

ina ghinoscosin

ca să Te cunoască

Ghinosco înseamnă a cunoaște în limba greacă. A Te cunoaște în sensul de a avea o comuniune cu Tine, o împărtășire reală cu Tine.

Adică: să nu Te cunoască de la distanță…ci din apropiere de Tine. Și, mai mult decât atât, chiar din interiorul nostru…să-L cunoaștem…

Pe cine?

ina ghinoscosin Se ton monon alitinon Teon

ca să Te cunoască pe Tine…Pe cine? Pe singurul, monon, Dumnezeu adevărat…

che On apestilas Iisun Hriston.

…și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis.

…De la apostello vine Apostol, care înseamnă trimis, mandatat…Cel care este mesagerul Cuiva. Și Apostolul e cel care poartă învățătura, mărturia Cuiva.

Și Cel pe Care L-a trimis Tatăl este Iisun Hriston, este Iisus Hristos

Și aici Domnul atinge o problemă foarte importantă pentru viața teologică…Pentru că viața veșnicăviața…e cunoaștere.

Și după cum observăm aici, în versetul al 3-lea, viațaviața veșnică nu este doar o problemă de viitor, una pur futurologică, nu e o problemă pe care să o pasăm în perioada de după moartea noastră…ci ea e o problemă care atinge ontologia noastră actuală.

Ea atinge ontologia noastră, starea noastră de a fi în Biserică.

Pentru că viața veșnică înseamnă cunoașterea faptului că există un singur Tată și un singur Hristos și, implicit, după cum aflăm în alte părți ale Scripturii, un singur Sfânt Duh.

viața veșnică înseamnă tocmai comuniunea cu Dumnezeu, umplerea de harul Treimii, de slava Dumnezeului nostru, Care este treime de persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.

Și că viața veșnică este o experiență, o cunoaștere dumnezeiască…

Și noi intrăm în comuniune cu Dumnezeu prin această umplere a noastră de har. Și această comuniune a noastră cu Treimea se face în Biserică, ca membrii reali ai Bisericii.

Căci Biserica Sa e Trupul mistic, tainic, adânc, duhovnicesc al lui Hristos.

Așa că viața veșnică, pentru creștinii ortodocși, este o realitate experiabilă. Este o realitate pe care o respirăm din momentul în care ne botezăm.

Și când ne spovedim, când ne împărtășim, când suntem mirunși, când facem o sfeștanie/ o sfințire a casei, când ne rugăm în Biserică, când participăm la Dumnezeiasca Liturghie…la orice slujbă…noi trăim din plin viața veșnică

Acesta e marele paradox al vieții ortodoxe: că, pe de o parte, noi experiem viața lumească, viața terestră, dar, în același timp, experiem și viața veșnică, fără să despărțim  viața pământească de viața veșnică.

Și aceasta, pentru că slava lui Dumnezeu cuprinde tot pământul…Ea nu iradiază numai în Biserică…ci în toată lumea și ea este cea care ține lumea în existență.

Dumnezeu, Pantocratorul, ține toată lumea și sfințește pe tot omul care vine în lume, cum spune tot Sfântul Ioan Evanghelistul.

Și astfel, prezența lui Dumnezeu în creație, prin slava Sa, ne face și trebuie să ne facă să ne gândim…că în tot locul, așa cum spune Scriptura, noi putem să ne închinăm lui Dumnezeu…și putem să I ne rugăm și să facem fapte proprii unor fii ai lui Dumnezeu.

Adică trebuie să arătăm o viață duhovnicească…o viață cu amprentă duhovnicească…în tot locul…nu numai în Biserică.

Căci nu trebuie să trăim această sciziune în viața noastră…prin care acasă sau la Biserică să ne arătăm cumva…iar în „lume”, în mergerea noastră la teatru, la film, la locul de muncă…să părem cu totul altcineva.

Iar dacă trăim în comuniune cu Dumnezeu în orice clipă…și acasă, și la serviciu, și la Biserică ar trebui să avem aceeași deschidere interioară…

De ce? Pentru că, peste tot, noi experiem viața veșnică a lui Dumnezeu.

Cum suntem noi cu Dumnezeu? Cum arată viața noastră cu Dumnezeu?

Și viața cu Dumnezeu este extrem de frumoasă și extrem de adâncă…Pentru că Dumnezeu ne ghidează, ne luminează mintea, prin iradierea harului Său…asupra a ceea ce trebuie să facem, ne învață pe cine să ajutăm, ce carte trebuie să citim, cum trebuie să ne comportăm într-un anume fel…

Când trebuie să facem metanii, când trebuie să adormim, când trebuie și ce trebuie să facem în anumite situații…

Cum trebuie să ne pocăim, atunci când noi greșim ceva anume…

Și toate aceste lucruri înseamnă să trăiești în viața veșnică! Pentru că trăiești împreună cu Dumnezeu. Și dacă trăiești împreună cu Dumnezeu în fiecare clipă, atunci nu se mai pune problema singurătății noastre, nu se mai pune problema că nu știm ce să facem într-un anumit context…

Dacă Dumnezeu este cu noi…de ce nu-L întrebăm ce să facem într-un anumit moment? Dacă El este cu noi!

Însă vidul acesta interior…în viața noastră…a celor care, deși ar trebui să fim cu Dumnezeu nu-L cam simțim, ne face să ne comportăm schizoid. Ne face să ne comportăm cu două fețe

În ființa noastră noi ne știm depărtarea de Dumnezeu dar, în societate, afișăm o față frumoasă, zâmbitoare…dar care arată un zâmbet stricat

Și aceasta, din cauză că fundamentul fericirii noastre nu este viața cu Dumnezeu.

Iar viața cu Dumnezeu, după cum spune acest verset, înseamnă tocmai aceea de a-L cunoaște pe Dumnezeu din iubirea pe care o ai pentru El. Să-L cunoști din împlinirea pe care o ai în cadrul împlinirii poruncilor Sale. Din ascultarea pe care o ai față de modul cum El te mlădiază, îți mlădiază mintea, inima, temperamentul tău.

El te învață ce să faci într-o anumită privință, într-un anumit segment al timpului tău personal, al vieții tale…

17. 4.  Ego Se edoxasa

Eu Te-am preaslăvit pe Tine

epi tis ghis

pe pământ…adică în viața Mea pământească…până acum, până la Cruce

to ergon

[iar] lucrul,

o dedocas Mi ina piiso

pe care Mi l-ai dat Mie ca să-l fac,

teliosas

l-am săvârșit!

Iar pieo înseamnă a face…Și nu m-ar mira faptul dacă a se împuia al nostru ar veni de aici. Nu am cercetat însă cazul…Acum m-am gândit la acest lucru.

Deci: lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac pe pământ…și Eu Te-am ascultat pe Tine…

După cum spune tot Sfântul Ioan Evanghelistul, că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, nu?, încât Fiul vine și ascultă față de Tatăl…și împlinește lucrul mântuirii, iconomia Sa cu lumea…care e o preamărire a lui Dumnezeu.

Și e o preamărire a lui Dumnezeu, pentru că în fiecare lucru, Domnul și Dumnezeul nostru a făcut toate fără de păcat, fiind ascultător întru toate Tatălui și ca om, nu numai ca Fiu al Său, după dumnezeirea Sa.

Fiul întrupat al Tatălui L-a preamărit pe Tatăl pe pământ prin împlinirea poruncilor Sale și prin vestirea tainelor dumnezeiești.

Lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, deci, l-am săvârșit…

Și Fiul a săvârșit toată lucrarea iconomiei într-o deplină ascultare…mai presus de orice cugetare a noastră.

O ascultare și o iubire și o dăruire către Tatăl pe care nu ni le putem nici măcar imagina

17. 5. Che nin doxason Me Si

Și acum…nin, care e adverbul acum în limba greacă veche…slăvește-Mă/ preaslăvește-Mă pe Mine Tu,

Pater,

Părinte,

para Seaftu

la Tine Însuți,

ti doxi i ihon pro tu ton cosmon ine para Si

cu slava pe care am avut-o la Tine [mai] înainte de a fi lumea.

Cu slava pe care am avut-o și o am la Tine.

Dar oamenii, făcându-Mă om…în iconomia mânturii nu am putut să le arăt toată slava Mea. Asta însemna să îi omor pe toți, dacă le arătam slava Mea…dacă o făceam prea evidentă

Însă Fiul cere ca slava Lui să inunde umanitatea Sa. Slava proprie și comună Treimii, cu alte cuvinte, să fie și a trupului pe care l-a asumat

Și acum, când este Dumnezeu și om, Îl roagă pe Tatăl să Îl umple prin Cruce…prin Răstignirea, prin Moartea și Învierea Sa din morți…să-L umple de slava care Îi este firească.

Căci slava Treimii, lumina necreată este veșnică și comună persoanelor dumnezeiești. Ea este realitate ființială, constitutivă a lui Dumnezeu.

Fiindcă slava Treimii nu este ceva adjuvant, adăugat sau ceva separat de Treime, ci slava Dumnezeirii țâșnește din ființa celor trei persoane dumnezeiești.

Din ființa una a celor trei persoane

Căci toate trei strălucesc, iradiază slava dumnezeiască mai presus de orice frumusețe și închipuire umană

Deci Fiul cere…de la Tatăl…ca să-L umple (prin Patima și prin Moartea și prin Învierea Sa)…să-L umple, cu totul…umanitatea Sa…să o umple de slava Sa proprie.

Și aici observăm ce înseamnă ascultare…Învățăm de la cine trebuie să învățăm ce înseamnă delicatețea, profunzimea rugăciunii.

Căci Tatăl e prezentat de Fiul ca fiind în centrul atenției Sale în rugăciune. Fiul e Cel care Îl preamărește pe Tatăl. El, în fața Tatălui, Își arată toată ascultarea…dragostea…și frumusețea Sa sufletească și dumnezeiască…

Și prin aceasta Domnul ne învață pe noi, ca atunci când venim la Dumnezeu să venim mai întâi cu această mare deschidere către preamărirea lui Dumnezeu.

Adică să nu venim, prima dată, cu durerile noastre, cu păcatele noastre…ci mai întâi să venim cu ceea ce înseamnă frumusețea noastră cea mai adâncă…în fața lui Dumnezeu.

Să ne exprimăm în cuvinte frumoase, elegante, de adâncă simțire…de adâncă iubire, de adâncă fidelitate față de Dumnezeu…

Și, bineînțeles, prin ele să ne manifestăm cele mai adânci sentimente…Cea mai adâncă și fiască supunere și virtute a noastră.

Rugăciunea, cu adevărat, e o operă de mare frumusețe. Ea este o poezie a sufletului nostru. Rugăciunea este o exprimare adâncă a firii noastre…oricât de simplă ar fi ea.

Și aceasta, pentru că arată că ne facem cu totul transparenți…Ne punem în fața lui Dumnezeu…ne întindem ființa în fața slavei Sale…așteptând de la Dumnezeu tot ceea ce înseamnă frumusețea noastră.

Căci frumusețea noastră este umplerea noastră de slava lui Dumnezeu.

17. 6. Efanerosa

Efanerosa, de la faneroo…de unde vine și epifanie, adică am văzut prin arătare

Căci am cunoscut Treimea prin venirea Fiului. Fiul, venind la Botez, ne-a arătat pe Tatăl și pe Duhul…

Și aici e vorba de verbul care arată manifestarea/ revelarea.

Efanerosa

Am arătat

Su to onoma tis antropis

Am arătat…și aceasta e foarte important…Su to onoma…numele Tău…adică cine ești Tu…până acum, la Cruce, Ucenicilor Mei și oamenilor…cărora le-am făcut bine…pe care i-am vindecat…

Deci: le-am arătat numele Tău oamenilor

Care oameni?

us edocas Mi ec tu cosmu

Acelora pe care Mi i-ai dat Mie…ec tu cosmu…din lume…din mijlocul lumii…

Adică am arătat numele Tău, slava Ta, realitatea Treimii…și dragostea și comuniunea dintre persoanele treimice…am arătat-o…cui?…Sfinților Apostoli.

Le-am arătat-o lor, celor pe care Mi i-ai dat din lume.

Și aceasta nu înseamnă că Apostolii erau altceva decât oameni…ci ei au devenit oameni cu un alt fel de comportament, cu un alt fel de viață decât lumea…văzută în sensul de oameni păcătoși, de păcătoși notorii.

Aici, Apostolii sunt indicați ca fiind din lume…căci Tatăl i-a dat Fiului pe Apostolii Săi…dar ei au devenit alții…pentru că i-a scos dintr-o viață păcătoasă, comodă, indiferentă…

I-a scos din viața departe de Dumnezeu…și i-a adus spre comuniunea cu El…spre o comuniune…spre o apropiere specială, enormă, dumnezeiască, copleșitoare cu Sine.

Si isan cami aftus edocas

Si isan…ai Tăi erau…și ce-ai făcut cu ei? Și Mi i-ai dat Mie…

che ton logon Su tetirican

și cuvântul Tău…tetirican fiind de la tireo…l-au ținut/ l-au păzit…l-au ascultat…

Deci Mi i-ai dat pe ai Tăi…pe oamenii Tăi…drept Apostoli…Pe ei Mi i-ai făcut apropiați Mie…și cuvântul Tău ei l-au ascultat…

Ei Mi-au urmat Mie…văzându-mă ca pe Fiul Tău, ca pe Trimisul Tău în lume, ca pe Mesagerul Tău…ca pe Fiul Tău întrupat.


[1] Predică creată pe data de 7 iunie 2008, în format audio, în două file. Prima filă: 50. 34 minute…iar a doua filă: 57. 45 minute. Aici am transcris podcasturile audio…cu retușurile de rigoare…

[2] Din 2007.

[3] Textul grecesc e GNT, cf. BW 7, cu majusculări ortodoxe făcute în text.

[4] Blogul său e acesta: http://fatherstephen.wordpress.com/.

5 comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *