Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Despre omul Împărăției

***

Partea întâi.

***

Pentru mine el va fi viu întotdeauna, ca și acum și îmi va asculta rugăciunile din cer și îmi va vedea nedumeririle…ajutându-mi în toate.

Pentru că El stă lângă Dumnezeu încă de acum. Și eu mă rog mereu ca Bunul Dumnezeu să-l așeze lângă Sfinții Lui, pentru ca să fiu și mai aproape de el.

Mi-a spus într-o zi: „Nu mi-e teamă că mor. Mi-e milă de soție și de fată. Eu mă duc la Domnul”. Da, asta simt și văd și eu: se duce pe fiecare zi la Domnul, pentru că se desparte tot mai mult de înțelesurile lumii noastre…și se scufundă în oceanul de slavă al Împărăției lui Dumnezeu.

Mintea lui, simțurile, trupul lui sunt pline de slava lui Dumnezeu…de aceea fiecare clipă aici, pe pământ, e o tot mai profundă intrare în ritmurile vieții veșnice.

Îl cred în crezurile sale. El a avut întotdeauna dreptate. Dacă mi-a spus ceva despre mine sau despre o problemă anume, mi-a spus lucruri pe care le-a trăit efectiv. Mi-a spus lucruri adânc reflectate, în care crede.

El nu m-a învățat să speculez pe teme teologice sau să afirm lucruri pe care nu le cunosc în mod detaliat ci să cred, să nădăjduiesc în Dumnezeu, să Îl iubesc smerit și cu bucurie pe Dumnezeu.

Reprezentați-vă în minte silueta unui bătrân de 80 de ani, care a făcut 12 ani și jumătate de temniță grea degeaba sau, mai bine zis, pentru a satisface mofturile ideologiei comuniste, cu boli multiple și cu urme de glonț în trupul lui din al doilea război mondial, care stă în genunchi pe tot timpul unei slujbe!

În genunchi…cu față senină dar sobră, adânc adâncită în rugăciune.

Nimic nu-l perturba…

Mă uitam la el și mă simțeam mic, umil…pentru că eu nu aveam forța și răbdarea lui…

Eu, cu 60 de ani mai tânăr ca el, nu puteam să stau nici un sfert de slujbă nemișcat și cu atenția încordată.

Însă el rămânea pironit locului…în timp ce mintea lui era coborâtă în inimă și văzătoare de Dumnezeu.

Iar cei din jurul lui…nu știau mărețiile din acest om Sfânt și bineplăcut lui Dumnezeu.

Un anonim pentru mulți…dar prieten al Stăpânului…și al Sfinților Lui.

Orice împărtășire a lui cu Sfintele Taine era ceva tainic și plenar. Era o bucurie pe care nu mi-o pot imagina…dar pe care o simțeam, așa, de departe…pentru că se pregătea pentru ea…și o păstra în ființa lui ca pe un parfum dumnezeiesc.

Chipul său tânăr, din tinerețe, de pe coperta cărții albe, m-a făcut de nu știu câte ori să plâng. Să plâng dulce…Și de fiecare dată numai vederea lui mă face să simt dulceața harului îl el, cea care mă inundă și pe mine…ca soarele pe cele din spațiu și de pe pământ.

Și de aceea el, el pentru mine, e dincolo de cuvinte…pentru că tot ce mă învață prin simpla sa prezență întrece discursivitatea. De fapt o suspendă

Nu avem împreună însă nicio fotografie…pentru că nu dorea să fie fotografiat. Doar când a adormit, la înmormântare, am chemat o fotografă din oraș…și ne-a făcut câteva fotografii…

Nu pe gustul meu…dar singurele

După cum am pierdut și glasul lui unic…pentru că nu am îndrăznit să aducem un reportofon să îl înregistrăm. Dacă știam că nu vrea fotografii…am dedus că nu vrea nici să fie înregistrat. Însă acum îmi pare nespus de rău

Doar opera sa manuscriptică și câteva haine ne alină inima…și vederea ochilor…dar și mirosul. Pentru că caietele și hainele sale au păstrat amprenta sa, mirosul lor…aidoma unui mir vărsat.

Cuvintele sale mă tulbură, îmi umplu inima de un cutremur de emoții, de o explozie de simțiri sfinte.

Versul său: „Eu te-am iubit lumina mea din cer” e o mărturisire sfâșietor de profundă, pentru că este expresia dragostei lui copleșitoare pentru înălțimi dumnezeiești care ne depășesc înțelegerea.

Iar dacă Dumnezeu, prin harul Său, îți dă ție, cititorule al operei sale, bucuria și durerea de a înțelege versurile revelațiilor sale înseamnă că și tu ești chemat de El la experiența simțirilor de taină ale sfințeniei.

De aceea nu te da înapoi…ci acceptă să mergi pe calea iubirii lui Dumnezeu, în care El îți arată minuni peste minuni în drumul curățirii tale de patimi.

Pentru că, iubitule, nicio descoperire sfântă, dăruită de Dumnezeu unui Sfânt, nu vine din degenerescență psihică sau nu e o iluzie mentală sau o posesie satanică ci o ridicare a lui, prin slava lui Dumnezeu, la vederi dumnezeiești și sfinte.

Și numai un om secătuit de har și fără experiență teologică și duhovnicească poate să hulească, fără mustrare de conștiință, experiențele sfințeniei, adică ceea ce face Dumnezeu cu Sfinții Săi când îi curățește de toate cele rele și îi face ai Săi.

Au fost mulți care s-au smintit de cuvintele Fericitului Ilie sau au fost reticenți. Și asta din prea puțină cunoaștere teologică și experiență sfântă. Pentru că nu poți să înțelegi ceea ce te depășește cu totul

Pentru a-l înțelege pe el trebuie să îi cunoști pe marii Teologi și Mistici ai Ortodoxiei, să ai o viață îmbunătățită, o minte clară, o inimă iubitoare și deschisă, o voință responsabilă, una care să judece totul în ansamblu și să străvadă persoana din cuvintele și faptele ei.

Dar dacă ești bont la înțelegere, dacă nu te vezi nici pe tine, cum să îl vezi pe altul? Și cum să vezi și să înțelegi un asemenea colos al sfințeniei, ca Fericitul Ilie, dacă tu nu te afli pe calea despătimirii, dacă tu nu ești plin de același har și de același entuziasm sfânt pentru curățirea de patimi ca el?

Viața și opera lui sunt de o profunzime lirică, filosofică și mistică excepționale în ciuda ciocanului care le-a distrus. Anii de detenție și apoi seceta intelectuală comunistă au sfărâmat parcursul firesc al dezvoltării sale creative.

Evenimentele istorice exterioare lui l-au forțat să treacă de la scrisul pe foaie…la scrisul în el însuși.

Ce ar fi fost Fericitul Ilie într-un context normal, cu oameni de știință și de teologie alături, cu trăitori profunzi în jurul lui?

Ce ar fi făcut el într-o lume liberă, cu atâtea potențe și cu atâta dorință de împlinire creațională?

Însă, pe de altă parte, întreaga sa luptă a rugăciunii neîncetate, încununată cu atâtea revelații mistice, a fost lupta lui pentru libertate, luptă in extremis, acolo, în pușcăriile comuniste, unde se dorea întemnițarea sufletelor în primul rând…și nu a trupurilor.

Și a dovedit, și prin persoana sa, că nimeni nu ne poate ține captivi dacă Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne elibereze interior.

El a pledat pentru o cunoaștere totalizatoare a lumii. Pe a nu ne cantona în spațiile înguste ale unor ideologii.

Și și-a dorit mereu să fie ORA: adică Ortodox, Român, Artist. Și cred că a reușit…împotriva tuturor celor ce i-au stat împotrivă.

Fericitul Ilie mi-a mărturisit adesea că simte, mai ales acum, la bătrânețe, cât de mult a fost privat de masa de scris. Că e neîmplinit în ceea ce privește scrisul…și cititul…deși a scris și citit enorm

Când tocmai se liniștise, se căsătorise…a fost întemnițat de comuniști. Avea planuri de creație, mari planuri…

Înfometat, îmbolnăvit, pus pe lista exterminării fizice și morale…și unde rugăciunea, doar rugăciunea, i-a adus iluminarea și îndumnezeirea ființei sale.

Ieșind în 1964 din închisoare…a găsit o Românie devastată de comunism, umilită, pusă pe butuci…în care el era considerat un paria…și pus la munci umile.

Nu avea voie să comunice cu „foști pușcăriași”, securiștii îl urmăreau întotdeauna când pleca din Turnu Măgurele…și câte doi, cu tura, făcuseră de pază în fața casei lui…cât timp el fusese întemnițat.

Îl loc de masă, hârtie și cerneală…în pușcărie el nu avusese decât propria sa minte. Memora, păstra, ca un computer atent…tot ce înțelegea și primea prin descoperire de la Dumnezeu.

De aceea când a ieșit din pușcărie nu a vrut să vorbească despre chinuri, umilințe, blestemății din închisoare…ci despre cele revelate lui, despre cum s-a curățit acolo…nu despre cum doreau aceia să-l înnegrească la inimă.

Iar când au apărut primele mărturii în foaie ale foștilor deținuți politici și când a văzut că mulți scriau cu resentimente despre ce au trăit – în bună parte normale – a fost decepționat de depozițiile lor…pentru că el se aștepta ca să fie mai mulți aceia, care vor mărturisi partea pozitivă a închisorilor, adică cum s-au spiritualizat ei acolo.

Și, cu obstinație bună, rare au fost dățile când mi-a mărturisit ce i-au făcut, cum l-au umilit torționarii lui…

Pentru că a vrut să îmi predea nu gunoiul caracterial, nu umilința abjectă, nu actele inumane la adresa lui și ale tuturor celorlalți…ci repercusiunile acestor torturi fizice și sufletești trăite în harul lui Dumnezeu. Cum a schimbat răul în bine în ființa lui…cum s-a făcut frumos întru harul lui Dumnezeu…

Și acum, din ce în ce mai mult, văd că a procedat corect în această privință…

Pentru că e nevoie nu de lamentații sterile, nu de lupta fadă cu trecutul…ci de mărturia rezistenței și a lucrării duhovnicești interioare din trecut și prezent.

Căci contează cel mai mult cine suntem acum, cum ne-am creat interior…și nu prin ce am trecut

Fără doar și poate: chinurile închisorii și ale urmăririi pas cu pas de organele de anchetă au fost multe și grele. Dar contează cum te-ai salvat din aceste chingi, cum ai respirat, în slava lui Dumnezeu, aerul libertății duhovnicești.

Nu a avut masa de scris la îndemână…decât după vârsta de 50 de ani.

Imaginați-vă ce ar mai fi fost Shakespeare sau Beethoven sau Sfântul Simeon Noul Teolog, dacă ar fi trebuit să scrie și să creeze doar în 30% din timpul pe care l-au avut pentru creație.

De aceea opera Fericitului Ilie e ca o catedrală imensă din care a fost lăsat să ridice doar un perete. Însă din acest singur perete intuim ce ar fi putut să fie…dacă era lăsat să-și construiască întreaga catedrală, adică să se împlinească și ca scriitor și ca om duhovnicesc, în condiții de libertate, de la un capăt la altul al vieții, fără umilințele pe care le-a îndurat.

Însă acele umilințe l-au învățat lucruri profunde.

Mai ales cum să suporți și să ai de-a face cu oameni cu diverse caractere și care au experiențe de diferite grade.

Cum să suporți impostura…când impostorii nu-și dau seama de gradul de penibil în care se foiesc.

Dar, mai ales, a învățat gustul trist al singurătății și al minimalizării.

Singur…pentru că nu avea cine să-l înțeleagă.

Singurătate iscată nu de lipsa oamenilor…pentru că a trăit în oraș, a avut serviciu, a lucrat cu oameni…ci de gradul scăzut de intelectualitate și de duhovnicie al celor din jur.

Ce să mai spunem de minimalizare? O minimalizare idioată din partea politrucilor zilei…dar și a concetățenilor, a rudelor sale…care nu au înțeles nimic din lucrurile dumnezeiești pățite de el.

Însă ideologia ateistă, bineînțeles, nu avea nimic de-a face cu teologia mistică pe care Fericitul Ilie o întrupa atât de mult și de coerent.

După cum nici neștiința noastră parohială în materie de teologie și de experiență ascetică nu e mai puțin oribilă, așa că nu s-a simțit îmbrățișat nici de Biserica al cărei mădular viu și sfânt era.

Însă el a compus și a memorat poemele sale mistice în pușcărie…și primul caiet cu însemnări, de după eliberare, a căzut în mâinile Securității…și pierdut a fost…

A rescris lucrurile…

Le-a rescris și pe unele le-a uitat, din păcate…

Însă s-a luptat mereu pentru memoria noastră…adică pentru cei care le avem acum la îndemână.

Pentru că el a înțeles faptul că experiențele sale mistice nu sunt numai pentru el…ci fac parte din patrimoniul Tradiției Bisericii, fapt pentru care mi le-a și dăruit spre publicare.

A uitat să scrie multe…și a renunțat la faptul de a mai scrie unele lucruri. Nu ne-a lăsat un jurnal…ci doar însemnări disparate. Iar dacă ar fi ținut un jurnal…cred că am fi înțeles și mai aplicat dramele și bucuriile vieții sale. Însă nu l-a ținut…pentru că a vrut să se uite tot răul și urâtul pe care le-a trăit și le-a întâlnit în viață…

Faptul că a lucrat cu versuri cu rimă și cadență, pentru a reține poemele, a avut o logică fină și adâncă. A avut nevoie de strofe pentru a-și ține mintea unitară…și cu ritm bucuros.

Versul liber și reflecția sclipitoare sunt bune pentru caiet…pentru atunci când scrii pe foaie. La masa de scris căutăm nuanțe, rolul virgulei, importanța punctului, a segmentării frazei.

Poezia strofică reține sentimentele ca un recipient parfumul, tocmai de aceea a avut nevoie de rigoarea interioară a rimei.

Poemele sale sunt pline de bunătatea și de prospețimea harului dumnezeiesc. Ai nevoie de minte lină ca să simți atât cruditatea apoftegmatică a versurilor sale cât și candoarea plină de sfială a simțămintelor sale.

Și ca să te apropii de poemele sale…trebuie să știi cu cine ai de-a face, să îl cunoști pe omul care le-a scris…și să înțelegi că ele nu sunt doar poeme…ci poeme în care sunt criptate descoperiri dumnezeiești de mare anvergură.

Sunt versuri adânc șlefuite…în zeci de zile. Sunt argint lămurit în foc…în focul repetiției zilnice. Pe de o parte sute, apoi mii de rugăciuni ale lui Iisus…iar, pe de altă parte, eforturi de memorare uluitoare…a sute de versuri.

Iar pușcăria nu era spațiu de reflecție și nici Mănăstire…ci groapa de gunoi a ideologiei comuniste. Locul unde erau aruncate „rebuturile” umane, care nu se calau pe linia „viitorului luminos” al reformării României.

De unde atâta energie fizică și mentală, pentru o astfel de grandioasă creație interioară, când mesele la pușcărie erau lături pentru porci și nu mâncare pentru oameni?

De unde atâta curaj și atâta determinare interioară la un tânăr…încât să urce, din treaptă în treaptă, drumul curățirii de patimi, până la vederi dumnezeiești…și la starea în lumina dumnezeiască zile în șir?

Fericitul Ilie nu a făcut Facultatea de Teologie…El a făcut româno-engleză, înainte…și după ce s-a întors de pe font.

Era profesor de liceu…nu teolog. Nu avea habar despre pericolele duhovnicești care apar în drumul curățirii de patimi.

De aceea dracii și Îngerii, despătimirea și vederile mistice au fost pentru el realități cu care s-a întâlnit prima dată pe viu…și apoi în cărți.

După ce a ieșit din pușcărie…și, în mod determinant, după revoluție, el a citit și a înțelesdrumul său spre lumină…a fost traversat și de alți Sfinți înaintea lui.

Și se bucura de fiecare dată când găsea câte un pasaj într-o carte…care îi confirma faptul că are experiențe comune cu vreun Sfânt sau scriitor sau artist…Și îmi vorbea despre ele cu bucurie, cu o bucurie ingenuă, de parcă ar fi descoperit ceva absolut nou.

Did you like this? Share it: