Predică la Duminica a 4-a din Postul Mare [2012]

Iubiții mei,

într-un mod minunat, astăzi s-a îmbinat praznicul Buneivestiri cu Duminica a 4-a din Postul Mare, închinată Sfântului Ioan Scărarul din Sinai…de aceea avem două Evanghelii: a praznicului e Mt. 5, 1-12, adică Fericirile, parte componentă a Predicii de pe munte…iar a duminicii e Mc. 9, 17-32, cea în care Domnul vindecă un tânăr demonizat.

Și de aceea avem o prăznuire complexă.

Pentru că trebuie să vorbim despre începutul mântuirii noastre…prin acceptarea Stăpânei de a naște pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, despre fericiri ca despre conținutul virtuos al vieții creștine, despre teologie și asceză în persoana Sfântului Ioan Scărarul…dar și despre vindecarea de demonizare și despre deparazitarea de orice ideologizare a vieții noastre.

„Astăzi este începutul mântuirii noastre și arătarea tainei celei din veac” ne spune troparul Buneivestiri.

Pentru că astăzi retrăim bucuria Prea Curatei Stăpâne și a întregii umanități la aflarea veștii că Dumnezeu S-a milostivit de creația Sa și că El, Fiul lui Dumnezeu, vrea să Se facă și Fiul Fecioarei.

Astăzi așadar umanitatea află o veste paradoxală: aceea că Dumnezeu vrea să Se intimizeze cu creația Sa până la a Se întrupa, până la a-Și asuma umanitatea și a Se face om, Dumnezeu și om.

Veste străină, neobișnuită…

Pentru că Dumnezeu era văzut ca Cel de deasupra…și nu ca Cel de printre noi…

Iar dacă nu înțelegem venirea Lui la noi…și modul eclesial în care El este mereu cu noi și ne conduce, și ni Se dă spre mâncare și spre băutură, și ne întărește prin fiecare lucrare divino-umană a Bisericii…ne întoarcem la aceeași stare de distanțare față de El ca mai înainte…pentru că nu dorim ca El să Se sălășluiască în noi, prin har, după cum, în mod ființial, S-a sălășluit în pântecele Fecioarei.

Pentru că bucuria acestui astăzi eclesial e bucuria că Îl simțim pe El în noi, împărățind peste viața noastră, ca Domn și Stăpân al vieții noastre.

Adică participăm efectiv la bucuria Stăpânei noastre…pentru că și noi, cei care ne nevoim întru faptele dreptei credințe, ne împărtășim de simțirea și de purtarea lui Hristos, Cel răstignit și înviat pentru viața și mântuirea lumii, Care e Domnul și Fratele nostru în același timp.

E copărtaș cu noi la umanitate, pentru ca să ne facă copărtași cu El, prin har, la împărtășirea de slava lui Dumnezeu.

Căci de aceea astăzi e începutul mântuirii noastre: pentru că astăzi noi ne umplem de măreția slavei lui Hristos, Care Se face om ca noi, afară de păcat, pentru ca pe noi, confrații Săi, să ne facă fii ai Tatălui ceresc prin înfiere.

Și Sfântul Arhanghel Gavriil vine în Nazaret, la Sfânta Fecioară, și o întâmpină cu cuvintele bucuriei. Tocmai de aceea cuvintele lui: „Bucură-te, cea plină de har [Here, cheharitomeni]! Domnul este cu tine [O Chirios meta su]! Binecuvântată ești tu între femei [Evloghimeni su en ghinexin] [Lc. 1, 28, cf. GOC]”, cuvinte de bucurie…rimează cu Fericirile de pe munte.

Iar Fericirile de la Mt. 5, cele nouă, nu sunt niște promisiuni de viitor…ci niște realități interioare ale prezentului…însăși conținutul vieții noastre duhovnicești de acum…când devenim oameni ai Împărăției lui Dumnezeu.

Și așa cum Prea Curata Stăpână era plină de har aici, pe pământ…pentru ca să fie astfel pentru toți vecii…la fel suntem chemați și noi de Domnul: să fim plini de har aici, oameni integri ai Împărăției Sale, oameni care să avem amprentele slavei Sale și ale bunătății și sfințeniei Sale.

Fiindcă sărăcia duhului [Mt. 5, 3] înseamnă smerenie și umilință în fața Domnului. Adică să nu credem despre noi mai mult decât suntem și facem.

Să fim săraci, cu alte cuvinte, de închipuirea de sine.

Să fim săraci de înfumurare.

Să nu ne credem veșnici și nemuritori…și, mai ales, să nu credem că putem să facem ceva bun…ignorând relația de mare profunzime cu Sine și cu semenii noștri.

Iar dacă ne vedem păcatele…cum să nu ne plângem decadența [Mt. 5, 4]?

Și din plânsul pentru mojicia noastră…vine mângâierea inimii, vine consolarea duhovnicească a lui Dumnezeu…care e umplere a noastră de slava Sa.

Iar plânsul conștiinței pocăite și smerite…naște blândețe în inimă [Mt. 5. 5].

Iar cel care dorește ca oamenii să se umple de bunătatea lui Dumnezeu, dorește cu râvnă, cu flămânzire, ca dreptatea lui Dumnezeu să fie dreptatea noastră, adică sfințenia Lui să fie starea noastră interioară [Mt. 5, 6].

Dreptatea inimii e milostivă [Mt. 5, 7].

Niciodată cel cu adevărat drept nu e un căpcăun, nu e un torționar, nu e un tăietor de capete…ci un om cu simțiri maternale. E un om cu o inimă de mamă pentru cel aflat în nevoie, în durere, în neștiință…

Și milostivirea curățește ochii inimii, alături de rugăciune, și ne face văzători de Dumnezeu [Mt. 5, 8].

Nu văzători închipuiți…ci reali!

Și care cresc, din vederea lui Dumnezeu, în și mai mari dorințe de curățire și de sfințenie, de întrajutorare și de milostivire.

Și cine dorește pacea pe pământ, ca și în cer, mai mult decât văzătorii de Dumnezeu, decât cei care au văzut cum arată Împărăția lui Dumnezeu? [Mt. 5, 9].

Și cine sunt cei plini de dor pentru Domnul, fără numai cei plini de vederi sfinte și de fapte bune, încât se lasă omorâți toată ziua pentru Domnul slavei? [Mt. 5, 10].

Da, de aceea sunt fericiți cei care suferă toate din cauza iubirii pentru Domnul [Mt. 5, 11]: pentru că atunci, chiar atunci…în mijlocul suferinței și al nefericirii…ei nu sunt singuri…ei nu sunt părăsiți de El…ci se bucură tainic, în mod negrăit…de Cel care poartă împreună cu ei greul crucii…

Însă bucuria e teologică și ascetică…ne spune, în mod apăsat, viața Sfântului Ioan Scărarul.

Bucuria vine din curăție și din cunoașterea lui Dumnezeu și nu din păcate, nu din răutate, nu din avariție, nu din delăsare, nu din visări erotice.

Căci a doua cântare din Triod, de la Vecernia de aseară, închinată Sfântului Ioan, ne spune: „Părinte Ioane mărite, curățindu-ți sufletul cu izvoarele lacrimilor, și cu stările cele de toată noaptea înduplecând pe Dumnezeu, te-ai înălțat spre dragostea și spre frumusețea Lui, Fericite; întru care după vrednicie te desfătezi acum, neîncetat bucurându-te cu cei ce s-au nevoit împreună cu tine, Cuvioase, de Dumnezeu cugetătorule” [Triod, ed. BOR 2000, p. 373].

Adică adăstând/ rămânând/ fiind mereu în fapte bune și în cugetare teologică…trăiești ortodox…și te umpli de frumusețe.

Iar dacă nu ești frumos la cuget, dacă nu ești înțelept la minte, dacă nu ești mare trăitor sau teolog…nu trebuie să acuzi pe nimeni de neîmplinirea ta interioară…pentru că, după cum vedem, suntem…ceea ce vrem să fim…și nimic mai mult…

Creșterea noastră intelectuală și duhovnicească e pe măsura eforturilor personale.

Împlinirea noastră creștină e pe măsura sincerității dragostei noastre.

Cum dar credem că putem să Îl mințim pe Dumnezeu, considerând că prin trei metanii…și cinci lei…devenim ca Sfinții nevoințelor extraordinare de odinioară?

Cum dar așteptăm marea cu sarea de la El…și de la noi nu cerem mai nimic?

Însă invidia și bădărănia noastră sunt pe măsura lenii noastre.

Cu cât suntem mai leneși și mai neproductivi cu atât dorim mai mult respect nemeritat. Și pe cât vedem că suntem mai colțuroși și impudici în actele noastre, pe atât înălțăm nasul pe sus…cerând respectabilitate.

Însă respectabilitate coboară de la Dumnezeu…pe măsura nevoințelor noastre.

Suntem mai de cinste…pe măsură ce nu iubim cinstea vană…ci cinstea de la Dumnezeu, care e slava Sa ce ne inundă.

Dacă așteptăm titluri ca să scriem cărți…sau dacă înălțăm Biserici doar pentru ca să primim cruci mari la gât…dorim prea puțin…adică doar slava trecătoare.

Slava netrecătoare coboară de sus…în smerenia inimii noastre…și ea este dată de Dumnezeu și nu de oameni!

De aceea, astăzi, în a patra duminică a Postului Mare avem și Evanghelia care ne vorbește despre demonul muțeniei [Mc. 9, 17]…care se răzbună pe noi și ne dorește autodistrugerea [Mc. 9, 18, 20-22].

Tace ca mutul…

Sau: tace și le face…

Ambele expresii arătând răutatea încuibată/ ascunsă/ subcutanată…prin care omul mârșav la inimă…își caută împlinirea intereselor. Bineînțeles: meschine…

Caută să profite de bunătatea ta, de inima ta miloasă, de sinceritatea ta…

Îți întoarce cuvintele pe dos, le răstălmăcește, duce vorba de la unul la altul, țese intrigi, toată ziua plănuiește cum să îl scoată pe unul din poziția lui…pentru ca el să-i ia locul.

Și când îi ia locul…nu e în stare de nimic…pentru că el s-a gândit doar la a-i lua locul…și nu la a face ceva constructiv în acel sector de activitate.

Demonul muțeniei îl arunca în foc și în apă [Mc. 9, 22].

Nu era prieten cu tânărul…ci vrăjmaș.

El atenta la viața acestuia…

Îi provoca stări de boală…care nu aveau cauze fiziologice.

Și vedem astăzi că s-au înmulțit cei care fac lucruri „ieșite din comun”, care „uimesc” în mod satanic…dar care nu au nimic de-a face cu Biserica sau cu minima morală.

Îți află bolile, îndoaie linguri, merg prin foc, stau sub gheață, postesc zile în șir…toate cu un satanism „bine organizat”.

Și oamenii cred, în naivitatea lor, că există religiozități paralele cu Biserica…și dacă nu merge treaba cu slujbele, nu se vindecă, nu se căsătoresc, nu se îmbogățesc prin mersul la Biserică…se duc la vrăjitoare…sau la tot felul de oameni cu capacități „paranormale”.

Bineînțeles: e vorba aici de necredință sau de puțină credință.

Dacă ești un om echilibrat înțelegi faptul că din combinația otravă + miere…nu rezultă medicament…ci sinucidere.

Dar dacă vrei să experimentezi pe propria-ți piele ce înseamnă satanizarea…lecuirea poate să fie foarte dureroasă…și să necesite o parte a vieții pierdută.

Și putem înțelege practic diferența dintre dependența de ceva (mâncare, droguri, băutură, medicamente, pornografie, sex) și satanizare…prin ce se întâmplă în om.

Dacă nu poți să te abții în cazul dependenței…și avem parte, în cazul lor, doar de sugestionări din partea demonilor spre exces, spre dezordine interioară, spre bucuria de plăcerea în sine…în cazul posesiei satanice…demonii sunt ființe care te locuiesc și își manifestă răutatea și nesimțirea în tine…tu putând să li te împotrivești foarte slab…

După cum vedem din Evanghelia de azi…atunci când îl aruncau în foc și în apă, să moară ori ars ori înecat…demonii atentau la sănătatea lui, a tânărului și îi negau libertatea.

Era o unealtă în mâna lor…și ei se răzbunau pe el cu cruzime.

Nu omul alegea ce să facă…ci demonii alegeau în locul lui.

Și ajungem la ideologizarea vieții…adică la ce înseamnă să mănânci, să te îmbraci, să te miști pe stradă…pentru că așa e moda, pentru că așa vor alții…sau partidul…sau gruparea din care faci parte…iar tu, părerea ta, să nu conteze.

La astfel de libertate ne cheamă Domnul, la una ideologizată, propusă de alții, îngustată după mintea omului…sau la aceea în care El ne eliberează de patimi și ne umple de slava Lui?

Însă El, bineînțeles, ne cheamă la libertatea bunătății, a smereniei, a sincerității, a dragostei.

La libertatea care ne înduhovnicește…și nu la secătuirea de libertate și de creație…pe care ți-o cere ideologia.

Pentru că nici comunismul, nici capitalismul, nici stânga, nici dreapta, nici conservatorismul și nici liberalismul nu oferă o libertate atât de frumoasă și de echilibrată, de totalizatoare și de personalizatoare, precum libertatea lui Dumnezeu, care vede întregul tot pe atât de atent pe cât vede partea.

Libertate care e curăție și echilibru, angajare și detașare, competiție și competență.

Pentru că nu poți fi echilibrat fără curăție interioară și nici nu te poți angaja în ceea ce e frumos și drept…dacă nu te detașezi de partizanate nocive.

Libertatea lui Dumnezeu promovează doar competiția cu tine însuți…dar în care arăți că ești competent în ceea ce faci.

În a patra duminică din Postul Mare, în concluzie, ni se sugerează că încă suntem pe cale…că a urca înseamnă a te personaliza.

A te umaniza…pe cât te înduhovnicești.

Pentru că observăm că Sfinții noștri, pe cât sunt de mari în comparație cu viețile noastre…pe atât nu sunt distanți față de noi…ci vin în ajutorul nostru în mod necontenit.

De aceea să ne bucurăm cu bucurie reală, cu bucuria pocăinței, a cumințeniei, a curăției și a eleganței dintre noi!

Să nu postim la normă!

Să nu dăm milostenie de ochii lumii!

Să nu muncim sau să citim în silă…ci pentru luminarea noastră!

Pentru că ceea ce se face cu inimă bună, cu încredere și cu onestitate…acelea rămân acum și în veacul veacului. Amin!