Praedicationes (vol. 2), p. 82-86

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 Praedicationes

vol. 2

***

Paginile 2-12; 12-18; 18-24; 24-30; 30-37; 38-48, 49-55, 56-62, 63-69, 69-73, 73-81.

***

Predică la Duminica a 7-a după Rusalii [Mt. 9, 27-35]

Iubiții mei[1],

În Duminica a 7-a după Rusalii avem Evanghelia de la Matei 9, 27-35…Evanghelia în care se vorbește despre doi orbi…pe care îi vindecă Domnul…și despre un om mut…care, de fapt, era demonizat…și care, din cauza demonului, nu putea să vorbească…

Și, și pe acesta, Domnul l-a vindecat…

Iar Evanghelia de astăzi, în ediția BOR 2001, a ÎPS Bartolomeu Anania, este următoarea:

„27. Și plecând Iisus de acolo, doi orbi se țineau după El și strigau și ziceau: „Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David!”.

28.  După ce a intrat în casă, au venit la El orbii și Iisus i-a întrebat: „Credeți că pot să fac Eu aceasta?”. Ei I-au zis: „Da, Doamne!”.

29. Atunci S-a atins de ochii lor zicând: „Fie vouă după credința voastră!”.

30. Și s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: „Luați seama, să nu știe nimeni”.

31. Dar ei, ieșind, L-au vestit în tot ținutul acela.

32. Și plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon.

33. Și scoțându-i-se demonul, mutul a vorbit. Iar mulțimile se minunau, zicând: „Așa ceva niciodată nu s-a arătat în Israel!”.

34. Dar fariseii ziceau: „Cu domnul demonilor îi scoate pe demoni”.

35. Și Iisus străbătea toate orașele și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor”.

Deși textul Evangheliei de astăzi este relativ mic…aflăm însă de aici despre vindecare, despre credință, despre mântuire, despre minunarea în fața lui Dumnezeu și despre recunoștință.

Și astfel avem în versetul al 27-lea…în textul grecesc…vorbirea despre cei dio tifli…doi orbi.

Căci tiflos, în limba greacă, înseamnă orb.

De unde avem, în limba română, tigăile de teflon…adică oarbe…cu spațiu orb. Cele care au o anume rezistență la foc…și mâncarea nu se arde în ele…

Așa că…doi orbi…icolutisan…Îl urmau pe Iisus…

Se țineau după El…

Și când e vorba de Sfinții Apostoli se folosește același cuvânt: Următorii Domnului. Însoțitorii Domnului…

Deci doi orbi Îl însoțeau…pe Iisus…crazontes/ strigând.

Iar în limba greacă crazo înseamnă și a țipa și a striga.

Ei țipau…Își manifestau în mod vehement credința lor. Căci aveau multă încredințare că Domnul îi va ajuta.

Și ei ziceau: Eleison imas, Iios David/ Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David.

Și acești doi orbi nu se confundă cu orbul despre care noi am mai vorbit…

Însă ei vedeau în Iisus pe Mesia!

Vedeau în Iisus pe Vlăstarul reieșit/ răsărit din rădăcina lui Iesei, din tatăl lui David…

Îl vedeau deci pe Iisus cu dublă genealogie: umană, de la David…adică împărătească…dar și cu fire dumnezeiască, pentru că era Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Tocmai din acest motiv acest miluiește-ne, acest eleison imas…de care sunt pline slujbele Bisericii…această dorință de a-Și face milă de noi…reprezintă tocmai esența rugăciunii noastre în fața lui Dumnezeu.

Căci Îi cerem lui Dumnezeu, în cadrul slujbelor noastre, să Își exprime dragostea Sa, mila Sa față de noi…așa după cum El dorește.

Fiindcă în Doamne, miluiește!…Îl lăsăm pe Dumnezeu să aibă inițiativa în viața noastră.

Căci nu spunem: Doamne, fă după cum vrem noi!…Ci Doamne miluiește! înseamnă să se facă voia Ta, Doamne, în noi, așa după cum Tu dorești!

Deci acești doi orbi…

Și observăm iarăși că acești doi orbi erau teologi!…

Niște oameni mânați de Dumnezeu…

Niște orbi mai văzători de Dumnezeu decât cei cu vedere bună…

Ei se roagă într-un mod teologic Domnului…într-un mod noutestamentar, am putea spune…pentru că ei se roagă să fie miluiți…după cum Dumnezeu dorește.

Și, după cum observați, nu se pune problema vederii. Cei doi nu cer vindecarea de orbire…

Ci pun problema ca ei să fie luați în considerație. Să fie miluiți de către Dumnezeu.

De aceea Scriptura spune, că atunci când Iisus Hristos, Dumnezeu, a intrat în casă…în ichian (și în termeni mistici, aici, prin casă…înțelegem Biserica, dacă căutăm o înțelegere duhovnicească a evenimentelor petrecute), Dumnezeu a lucrat în ei minunea.

Căci minunea se petrece numai dacă noi suntem îmbisericiți/ introduși în Casa Domnului…în intimitatea Lui.

Orbii au venit la El…către El…și atunci Iisus i-a întrebat pe ei…

O întrebare capitală…pentru că se referă la credință și nu la vedere.

Și i-a întrebat: Pistefete oti diname tuto piise/ Credeți că am puterea să fac aceasta?

Și se subînțelege de aici faptul că orbii doreau vederea…Însă ei L-au lăsat pe Domnul să decidă modul cum El vrea să-i miluiască.

Și Hristos Dumnezeu merge la subiect…merge la ceea ce îi durea pe ei…în primă instanță.

Și cel mai important lucru pentru ei era vederea…

Însă, cu alte cuvinte, El i-a întrebat dacă cred în El.

Dacă ei văd în Cel pe care Îl numiseră Fiul lui David…în Mesia…pe Cel care putea să facă minunea vindecării ochilor lor.

Și răspunsul lor este perplexant! Pentru că ei…ca puțini alți oameni rari din Israel…au vorbit astfel de frumos…și de corect cu Domnul.

Și ei I-au zis: Ne, Chirie/ Da, Doamne!

Adică: cu adevărat noi credem că Tu poți să faci această minune!

Deci: noi credem că Tu ești Fiul lui Dumnezeu…că Tu ești Mesia..că Tu ești Trimisul lui Dumnezeu la noi…că Tu ești Cel pe care noi Îl așteptăm conform prorociilor…

Pentru că noi L-am așteptat pe Mesia, pe Cel care S-a născut din casa lui Iesei, a lui David…

Și pentru că Tu ești Acela…de aceea credem că Tu poți să faci această minune cu noi.

Și că această minune…sau orice minune este miluirea lui Dumnezeu față de noi.

Deci minunea nu se petrece pentru că noi suntem vrednici de ea…pentru că am fi făcut niște fapte speciale pentru care să primim în viața noastră o minune…

Ci, dimpotrivă, minunea lui Dumnezeu o primim pe măsura încredințării noastre lui Dumnezeu.

Versetul al 29-lea conține iarăși un verb important în iconomia mântuirii.

Și verbul este ipsato…aorist de la apto…

S-a atins…de ochii lor/ ton oftalmon afton.

Și pentru că oftalmos înseamnă ochi în limba greacă…de aici avem, în română, oftalmologie. Adică știința despre ochi…

Sau oftalmologul: medicul care se ocupă cu probleme legate de ochi…și de vindecarea lor…

Deci Domnul S-a atins de ochii lor…zicând: Cata tin pistin imon ghenitito imin/  După/ conform/ potrivit credinței voastre să vi se facă vouă!

Și verbul a atinge…este continuat de verbul ineohtisan în versetul al 30-lea…verb de la anoigo [a deschide]…care înseamnă li s-au deschis…ce?…ochii lor…

Și aceasta…pentru că credința lor a fost autentică…

Ei au crezut în vindecare…și au spus acest lucru nu numai cu cuvântul…ci și cu inima lor.

Și ce înțelegem din această afirmație scripturală foarte profundă?

Că credința nu este doar declarativă…Că nu putem să fluturăm pe buze toată ziua ideea că credem în Dumnezeu…sunt credincios, fac, dreg, sunt cel mai bun…și doar atât.

Ci credința are nevoie de examene.

Sau adevăratul credincios se vede atunci când…deși e în neputință, e în boală, e în necaz…el nu crede că e părăsit de Dumnezeu…nu crede că este singur…ci este încredințat că Dumnezeu poate să-l scoată din orice primejdie majoră sau minoră a vieții lui.

Fapt pentru care observăm de aici, că credința este o realitate a adâncului omului și că credința adevărată țipă/ strigă către Dumnezeu cu toată inima…din tot sufletul…

De aceea suntem și îndemnați ca din tot sufletul și din tot cugetul nostru să ne rugăm Domnului la slujbe și mereu…

Și această credință care vine din adâncul ființei omului este cea care îl vindecă pe om, care îl așază în comuniune cu Dumnezeu.

Pentru că credința care este veridică este credința cunoscută de Dumnezeu…și e credința ale cărei rugăciuni Dumnezeu le ascultă.

---