Prima parte: aici.

măgură (p. 76) – munte

polată (p. 77) – cameră/ cămară

îm (p. 79, 100, etc.) pentru îmi

noao (p. 80) – nouă, noi

zioa (p. 100) – ziua

lucoare (p. 81) – lumină

Interesant e faptul că termenul lucoare, des întâlnit în psalmii lui Dosoftei, în descrieri cosmice impresionante, apare și la Budai-Deleanu într-o strofă care prezintă cosmogeneza într-o formă alegorică:

Însuș pe-astă lume trecătoare,

Din háos un sânt libov o scoasă,

[lumea/ universul e născut din iubire sfântă]

Și dragoste, cu-întâia lucoare,

Îi sufla în mădularele ghiețoase [ale lumii],

Așezând ca legea ei întâie

Priința ș’armònia să fie!…

Am putea spune că, de la Dosoftei, lucoare e un termen cu virtuți poetice indicând primordialitatea și Iubirea sfântă creatoare de lumi: Ai tocmit și luna să crească, să scază, / Să-și ia de la soare lucoare din rază. / Stele luminate ce lucesc pre noapte, / De dau cuviință, Tu le-ai urzit toate (Ps. 8); Cugetul îm svințește [sfințește], ochii luminează / Dintr-a Ta strălucoare de senină rază (Ps. 12); Că la Tine este de viață fântână / Și-ntr-a Ta lucoare vom vedea lumină (Ps. 35), etc.

Compunând prima…strofă/ primele versuri pe tema cosmogenezei, a timpului auroral, înaintea lui Heliade și Eminescu, Budai-Deleanu nu era deloc indiferent la sugestiile din partea Psaltirii versificate de cel mai mare poet al literaturii române înaintea sa.

Imaginea luminii [lumina ca rază a iubirii] întâie care încălzește pământul și îl animă e surprinzătoare…

Felul acesta de a privi cosmogeneza, ca pe o anticipare a creării omului, ar putea fi o interpretare particulară (dar nu sunt sigură) a…teologului Budai-Deleanu. Și nu e singulară, la noi, situația când alegorizarea poetică e determinată de o anumită interpretare

Pământul este adus la viață printr-o suflare a luminii dintâi în mădularele ghiețoase ale humei – aceasta e interpretarea, plasticizată poetic, a Genezei: „Și pământul era netocmit și gol. Întuneric era deasupra adâncului și Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Și a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Și a fost lumină” (Fac. 1, 2-3). După cum, apoi, „luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie” (Fac. 2, 7).

Ar putea fi o consonanță/ corespondență  între versurile citate și viziunea eshatologică din Scrisoarea I? Acolo, după ce lumina se stinge în cosmos, după ce soarele /…/ se-nchide ca o rană, atunci planeții toți îngheațăși timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie (deși ultima imagine ar fi inspirată din Noaptea VI  a lui Young).

Apologia, în continuare, a lui Budai-Deleanu pentru iubire ca lege primordială a existenței și a universului îi dictează versuri și imagini poetice de o neașteptată modernitate:

După-această lege nemutată,

Făptura toată merge, se ține;

În toate libov și dor s’arată:

Iubescu-să stelele-între sine,

Iubește-să ceriul cu pământul,

Iubescu-să mările cu vântul.

Ultimele trei versuri sună, din nou, anticipativ eminescian, dacă nu cumva Eminescu actualiza tradiția unei hermeneutici vechi.

Să mergem însă mai departe cu observațiile asupra lexicului vechi:

nemernic (p. 97) – străin

căzută (p. 98, 113) – cuvenită

păminte (p. 102) – pământuri

șireaguri (p. 103) – cete [de ostași, în acest caz]

vârtute (p. 106, 113) – putere

ceartă (vb. a certa) (p. 107) – pedepsește

rost (p. 111) – gură

ciudată (p. 114) – minunată

socotință (p. 115) – judecată, rațiune, gând

valuri (p. 116) – Într-atâte valuri ș’asuprele: folosit cu sensul de la Miron Costin, de necazuri, suferințe

clătiră (vb. a clăti) (p. 117) – clătinară

soție (p. 117) – tovărășie

ovilită (p. 122) – ofilită

Did you like this? Share it: