Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Despre omul Împărăției

***

Partea întâi, a doua, a treia.

***

Când merge pe stradă se observă faptul că e un om venerabil. Are un mers demn…grațios…

Am mers alături…sau la braț…de câteva ori.

Îmi amintesc mersul împreună spre liceul Marin Preda…pe 20 decembrie 1995…unde am cunoscut-o pe doamna preoteasă…

Era o atmosferă de toamnă…nu de iarnă…frunzele castanilor pe jos…pe aleea principală…și noi într-o tăcere bucuroasă

El și eu am citit câteva poeme din creația noastră…la o întâlnire de cenaclu. După care doamna preoteasă mi-a prezentat câteva din poemele sale…și așa ne-am întâlnit

Apoi, într-o vară, am mers împreună de la casă…spre apartament…el purtând pălăria maro. S-a sprijinit de brațul meu…

Însă marii oameni trebuie priviți în ochi. Iar ochii lui plini de viață, de indefinibil, sunt incredibil de frumoși și de curați.

Fericitul Ilie e blând. Are o blândețe în care se intersectează înțelegerea și bunătatea față de oameni. Pe de o parte înțelege durerile, păcatele, neștiința oamenilor iar, pe de altă parte, ar dori ca toți să aibă parte de cunoaștere și de experiență teologică.

Într-o zi i-a spus Dorei[1] (când l-a rugat să se roage și pentru ea): „Eu mă rog pentru toată lumea. Chiar și pentru cei pe care nu-i cunosc”. Și i-au dat lacrimile…

Lacrimi sfinte, pe care le-am văzut rar în ochii lui în primii ani de ucenicie…dar care erau mereu prezente după ce a adormit doamna Floarea, soția lui.

O franchețe căreia nu poți să-i reziști. Ne dezarmează de foarte multe ori. Însă și eu și doamna preoteasă ne ducem la el cu inima larg deschisă…și de aceea se simte în largul său alături de noi.

A preferat să mănânce ce a avut decât să se mânjească cu oamenii care făceau temenele ideologiei comuniste. Mi-a subliniat acest lucru…Nu a vrut să îl aibă vreunul la mâna lui.

Într-o zi, tatăl unui elev i-a adus acasă „lucruri speciale” pentru acea vreme…pentru ca să fie atent cu nota fiului său.

Doamna Floarea a primit cadoul…A pus chiar o vorbă bună pentru „sărmanul” elev…

Însă Fericitul Ilie, enervat de îndrăzneala aceluia, i-a interzis să îl păstreze…și ea a fost nevoită să îi restituie „darul”.

Și a pus-o să-i spună tatălui cu pricina: „Dacă va învăța, îl voi trece!”. Și l-a trecut clasa…pentru că elevul s-a apucat de învățătură.

Și apropo de cum evaluezi un elev sau un student…Mi-a spus: „Nu trebuie să te gândești la cum gândește elevul nota…ci să gândești la faptul că nota nu va exprima niciodată valoarea lui. Trebuie să îl faci să simtă că mai are de învățat, că mai are de urcat pe treptele cunoașterii. Nota trebuie să fie o încurajare pentru mai mult…și nu trebuie să îi dea sentimentul că este autosuficient”.

Ca inspector școlar era curtat de tot felul de oameni. Unii știau să stea la rând pe când alții înțelegeau că nu mai trebuie să aștepte…și dădeau buzna. Însă el îi invita pe „grăbiți” să mai aștepte…și le dădea prioritate celor din spate…care nu își manifestaseră nicio grabă.

Fericitul Ilie însă nu avea orgoliu în manifestările sale față de oameni…ci mult bun simț, onestitate, respect…și, mai ales, multă demnitate. Pentru demnitate refuza adesea prilejuri de a obține bani sau întâlniri…dacă conștiința lui îi spunea că nu trebuie să le accepte.

Pe de o parte, nu dorea să fie cunoscut…ci dorea să fie lăsat în pace, în liniștea și în bucuria rugăciunii. Dar, pe de altă parte, îl durea foarte mult că nu are confidenți și oameni pe care să-i ucenicească.

Faptul că m-a întâlnit a fost o mare eliberare de singurătate…lucru pe care mi l-a mărturisit de mai multe ori.

Alături de marea sa demnitate, Fericitul Ilie e un om al discernământului și al dreptății. Un om de mare bună cuviință și de o caldă omenie.

I-a iertat pe toți cei care l-au chinuit în închisorile pe unde a fost. I-a iertat și a refuzat să mai vorbească despre ei…și despre ce a suferit.

Pentru că îmi amintește mereu cuvintele Domnului: „Dacă nu veți ierta, nu vi se va ierta” [Mat. 6, 15].

Și el o spune din toată inima…fără să se silească…

Când vorbește despre revelații sale mistice, Fericitul Ilie e de o smerenie cutremurătoare.

Întotdeauna e vorba despre „acele zile”. Întotdeauna despre timpuri parcă imemoriale…când, în realitate, experiențele mistice sunt cotidiene la el.

Și niciodată nu le consideră altcumva decât daruri ale lui Dumnezeu în viața lui…și nu rodul exclusiv al nevoințelor și al chinurilor sale.

Îți vorbește despre ele ca despre cele mai normale realități. Și are dreptate! Ce poate fi mai normal…decât întâlnirile cu Dumnezeu?!

Marea și bogata milă a lui Dumnezeu. El a experimentat-o din plin. Ca să treci prin toate prin câte a trecut el trebuie să fii purtat de Dumnezeu pas cu pas.

Miile de rugăciuni au făcut un altar din mintea și din inima lui. El s-a jertfit continuu, a ars continuu pentru iubirea și curăția lui Dumnezeu. Atât în pușcărie…cât și în afara ei…în libertatea sufocantă de până în revoluție…și, cu atât mai mult, după aceea…când s-a îmbogățit cu multe citiri teologice.

El slujește continuu, în lăuntrul său, o liturghie intimă. Și această slujire se vede când stai lângă el…și vezi ce emană din ființa lui. Câtă bucurie, pace și echilibru dumnezeiesc.

În acești ani, privindu-l, am înțeles în mod practic ce înseamnă schimbarea continuă a minții…ce înseamnă iradiere duhovnicească…sau amprentă harică…cât de încântătoare e înnoirea permanentă a omului lăuntric.

Seara lui 16 noiembrie 1995 am dedicat-o poeziei.

Am vorbit despre starea de nebunie poetică…stare care nu are are nimic de-a face cu aspectele clinice, degradante…când omul nu mai știe cine este și ce a făcut în viața lui. Adică despre frenezia creației…despre patosul pe care îl simți când scrii poezie.

Apoi despre paralela dintre nebun și Sfânt. Nebunul este ilogic…pe când Sfântul care dezvoltă nebunia pentru Hristos are o logică mai profundă decât abordarea cotidiană…tocmai de aceea pare că face gesturi deplasate. Nu se înțelege, de fapt, esența gesturilor Sfântului…și de aceea e judecat greșit.

Apoi am vorbit despre ce înseamnă fenomenalitate paranormală. După care am tratat despre problema non-existenței și a neantului viu. Pledoarie bogată din partea Fericitul Ilie…

Însă, în mod principal, în acea seară am vorbit despre poet și poezie, despre rolul poeziei și limitele ei, despre hermeneutică textuală și despre concizie și prolixitate poematică.

Orice întâlnire a noastră era rezumată într-o stenogramă de mână. Și aceasta era când mai detaliată…când mai încifrată…ea putând fi dezvoltată doar de mine: singurul participant la discuția cu el.

Și…o, oboseală dulce!…în acele zile prime mă întorceam atât de obosit de la el…dar atât de bucuros…Consumam toată energia din mine în timpul discuției…încât mă întorceam epuizat

Ziceai că sunt bătut…pentru că abia ajungeam acolo unde locuiam…deși drumul era foarte scurt…niciun kilometru.

Însă cu toate că mă epuizau destăinuirile și problemele pe care mi le punea…niciodată nu m-a menajat. Adică nu mi-a spus mai puțin decât trebuia…ci întotdeauna mai mult.

Iar acest mai mult continuu mi-a aprins mintea…mi-a schimbat-o…și mi-a făcut-o să se miște cu viteză mare.

Tot ce vorbea cu mine se imprima în mine ca în ceară. Rețineam și în mine…și pe hârtie…Dar, cel mai adesea, hârtia era mult prea puțin spațioasă pentru toate darurile sale de suflet.

În acea zi „a poeziei” mi-a spus: „Ești poet în măsura în care înțelegi că totul se poate lega, prin spirit, la înălțimea legăturilor de intensitate pe care le aduc iluminările inspirației”.

Nu mai auzisem de la nimeni definiția cum că poezia trebuie să tindă să devină una cu intensitatea inspirației.

Travaliul poetic este pentru Fericitul Ilie tot una cu a privi în Soare ca să scrii din mijlocul Lui.

De fapt el asta a făcut în poemele sale mistice din închisoare: le-a pus în versuri fixe…pe măsură ce avea revelațiile mistice.

De aceea el compunea și învăța poemele fiind în lumina dumnezeiască…adică în mijlocul slavei Sale.

Tot în acea seară: „Poetul trebuie să facă munca celui care caută în univers corelații și interdependențe între ființele umane, lucruri și obiecte. Între cuvinte, ca între orice obiect din univers, au loc conexiuni și interrelații. Deschiderea prin cuvinte produce poetului deschiderea spre înțelegerea fermă a lucrurilor și a sentimentelor. Dacă te apropii cu dragoste mare de poezie nu vei putea să nu înțelegi taina pe care se susține și care o face, de altfel, invincibilă”.

Mi-a subliniat faptul că marii creatori au știut taina poeziei. Au stăpânit-o. Pentru că trebuie să știi, să vezi, să crezi în ceea ce scrii.


[1] Numele de poetă al soției mele.

Did you like this? Share it: