Iubiții mei,

singurul lucru care ne împlinește…este acela de a fi una cu ceea ce credem.

Adică să întrupăm credința noastră.

Să o avem ca pe propria noastră respirare

Și dacă simțim căderile din ea ca pe o insuficiență respiratorie…să vedem în Biserică aparatul nostru de oxigen, cel care ne scapă de sufocarea acestei lumi.

Pentru că atunci când ești sensibil la noxe…când suporți cu greu mirosurile și poluarea fizică dar, mai ales, pe cea morală…ți-e greu să respiri în această lume.

Cine ne va scăpa pe noi de mirosul ateismului, al indiferenței, al pornografiei, al decadenței, al banilor mânjiți de tot felul de compromisuri?

Cine ne scapă pe noi de insuportabil?

Cum putem să facem, până la urmă, din insuportabilele multiplemomente de contemplație?

Pentru că duminica de azi (cu Sfânta Maria Egipteanca în prim-plan…dar și prin Evanghelia zilei [Mc. 10, 32-45]) ne convinge de faptul că viața ortodoxă este una paradoxală…deloc ușor de înțeles…dar, mai ales, deloc ușor de trăit.

De ce?

Pentru că nu sunt mulți cei care te încurajează…și te ajută efectiv să trăiești ortodox.

Găsim foarte mulți oameni care vor să le trăim obsesiile, neîmplinirile, erorile…

Găsim pe mulți care vor să ne vândă ceva…sau să ne convingă de vreo banalitate sau utopie.

Întâlnim autosuficienți, aroganți, discreționari din diverse motive puerile…sau bătuți cu leoca, cu ochii numai pe luat…diverși agramați ai spiritului…

Proști celebri sau anonimi.

Angoasați sau defulați.

Cu interese pipernicite, meschine…sau histrionice.

Cu alte cuvinte, unde…în ce spațiu, în ce localitate…poți să mai trăiești ortodox, alături de alți ortodocși plini de cuviință și de har…dacă comunitățile ortodoxe ca atare…au tangență interioară cu Ortodoxia mai puțin sau deloc?

Suntem foarte buni la povești, la faptul de a ne imagina că întreaga lume e ortodoxă, la faptul de a ne închipui că distanța până la sfințenie se face în trei pași și cinci mișcări.

Însă sunt puțini cei care întrupează Ortodoxia.

Sunt puțini cei care sunt izvoare vii de viață, de înțelegere și de acțiune…și care poartă în ei, ca atare, modul de a fi al credinciosului ortodox și relația lui teologică și liturgică și ascetică și culturală cu Dumnezeu.

Majoritatea se ocupă de istoricizarea sau diluarea Ortodoxiei, de transformarea ei în cutume fără fond…în pure expresii oratorice.

De aceea Ortodoxia pare o domnișoară netrecută prin viață, fără experiență, cam naivuță…dacă o prezinți numai în frumusețile ei (avem Biserici frumoase, icoane scumpe, slujbe fastuoase, o veche tradiție teologică și monastică, oameni frumoși și inimoși, creștini de nădejde) și nu vrei să vezi deloc lupta ei pentru a-și păstra fecioria, cumințenia, fidelitatea față de Mirele ei.

Adică care e costul, în transpirație și sânge, al Fecioarei, adică al Bisericii, pentru ca să se simtă slujitoare fidelă a Mirelui ei, adică fidelă lui Dumnezeu?

Biserici la normă se pot face multe…

Dar capodopere se pot face la normă?

Putem scoate sfințenie pe bandă rulantă?

Putem să naștem teologi, în adevăratul sens al cuvântului, din oameni cu pile și relații…care să scrie patristic?

Putem să înmulțim numărul slujitorilor Bisericii, numărul Mănăstirilor, al cantinelor sociale, al librăriilor și facultăților teologice…dar prin asta nu sporim viața duhovnicească.

E observabil acest lucru.

Învățământul teologic în școli și facultăți produce oameni instruiți, cu cunoștințe și aptitudini ortodoxe…dar nu în mod neapărat caractereeroigenii în materie de fidelitate față de Ortodoxie.

Însă pe fiecare zi, în calendarul Bisericii, îi pomenim pe ortodocșii autentici…și nu pe cei la normă.

Au existat milioane de creștini în 20 de secole…Însă Biserica i-a reținut, în mare, doar pe cei fideli…pe cei care au făcut valuri pentru Biserică…pe cei care au adus Biserica în prim-planul societății…adică pe cei care nu au făcut de râs Biserica.

Și cei mai mulți au sfârșit-o „prost”…pentru că ori din Biserică…ori din afara ei…s-a găsit unul, doi, o sută…care „să-i omoare cu grație”.

Cu alte cuvinte, în ce Biserică să respiri, dacă și din Biserică și din afara ei…ești mitraliat…atunci când vrei să trăiești ortodox, adică dumnezeiește?

Însă Biserica, ieri și azi…dar și mâine…pentru că e condusă de Dumnezeu și nu de ideologii…găsește mereu soluții paradoxale să supraviețuiască.

Dacă Sfânta Maria Egipteanca, împreună cu Dumnezeu, a convenit pentru soluția pustiului…pentru a întrupa Ortodoxia…ortodoxul din timpuri postmoderne încearcă să întrupeze Ortodoxia tot mai mult în casa lui…în apartamentul său de bloc…în chilia lui…sau dormind pe stradă sau prin munți…mai mult sau mai puțin cunoscut…mai mult sau mai puțin admirat…mai mult sau mai puțin ajutat…dar Dumnezeu îl conduce…da, tot El, Cel care i-a condus pe toți ai Lui…de dinaintea noastră.

Privatizarea credinței, pe care o subliniază sociologii și filosofii, pare a fi o soluție paradoxală a Bisericii pentru vremea noastră.

Dar nu în sensul că acasă ne construim o credință și o Biserică din o mie de teologii divergente…ci pentru că acasa ne-a mai rămas drept singurul loc în care putem să ne mai prezervăm liniștea…și intimitatea cu Dumnezeu…pentru că spațiul public sau cel religios e din ce în ce mai mult…impropriu intimității, regăsirii de sine…creșterii duhovnicești.

Acasă putem crește duhovnicește…acasă putem să ne instruim…să ne cizelăm comportamental cum nu ne-a putut instrui școala sau Biserica sau altă instituție culturală…pentru că putem, tot mai mult, să avem acces la cunoștințe personalizatoare.

Onlineul leagă casa noastră de alte persoane, întărește relațiile fără prea multe costuri financiare…și ne ajută în creșterea noastră duhovnicească, științifică și culturală.

De aceea acasa mea devine un bun fără preț…pentru că devine locul în care eu mă regăsesc…și îmi păstrez, în mod viu, trecutul.

Așa se explică numărul tot mai mic de oameni care vin la Biserică…

Sau care suportă…fără prea multă plăcere, atmosfera din Biserică…

Spațiul Bisericii e văzut ca plin de rumoare, cu multă înghesuială, cu oameni necivilizați și care vin pentru alte interese.

Într-o epocă în care confortul și calitatea sunt norme de viabilitate…e normal ca să se ridice din nas la praf, la cântări proaste, la înghesuială, la ipocrizie, la lipsa unor condiții de igienă a petrecerii timpului.

Tot mai mult Biserica e a celor săraci…și cu puțină școală…pentru că cei cu bani și cu mai multă cultură au nevoie de cadru și de oameni ai Bisericii care să le solicite interesul.

O slujbă care nu are perfecțiunea filmului văzut HD, o predică care nu se întâlnește cu nicio realitate din inima oamenilor…și un preot care nu e urmat de nicio operă…este…și va deveni tot mai mult…un spectacol neinteresat.

Ce îmi oferă Biserica…pentru ca să îmi pierd timpul cu ea?: așa se va pune problema: scurt și la obiect.

Adică Biserica oferă niște reduceri…niște promoții…îmi face vreun cadou…mă face să mă simt bine…sau plec cu gust amar?

Vor crește tot mai mult pretențiile la adresa Bisericii…cât și ochii deschiși asupra ei…pentru că e văzută ca având tot mai mulți bani și un capital de încredere încă mare.

Se vor radicaliza raporturile societății cu Biserica…pentru că sărăcia te face tot mai atent la cei care dețin proprietăți și capital.

Biserica va deveni tot mai mult un ONG care trebuie să se descurce pe speze proprii.

Adică Biserica, Fecioara pe care acum o prezentăm numai cu rochiile ei frumoase…și nu din prisma interiorității ei eroice, e readusă…încet dar sigur…la starea de minimalizare cu care am debutat în istorie…atunci când creștinul era de-un eroism martiric.

Și când Biserica mai rămâne doar cu cei care o întrupează…înțelegem de ce slujirea Bisericii are rostul de a transfigura lumea…și nu de a o binedispune.

Pe de altă parte, pomenirea Sfintei Maria Egipteana acum, în tinda Patimilor, oferă o încurajare enormă întregii Biserici, fie ea activă sau mai adormită.

Ortodocșii plini de trezvie se bucură de eroismul transfigurator al Sfintei Maria…pe când cei amețiți de tot felul de patimi văd…că se poate și altfel.

Și că atât femeile cât și bărbații pot fi alții…pot fi ortodocși eroici…slăbiciunea fiecărei firi nefiind deloc o pledoarie pentru o viață aiurea.

Pentru că ceea ce contează e faptul de a sluji autentic, din prisma ta de creștin, monah sau cleric…adică de a te manifesta ca un factor coagulant în societate, ca un catalizator al energiilor bune din oameni.

În concluzie, ne vom retrage tot mai mult în noi…pentru a descoperi Ortodoxia…și odată cu ea esența monahismului și a rugăciunii neîncetate.

Biserica dăinuie și se extinde nu prin număr…și nici prin structuri cu totul și cu totul mundane…ci prin oameni care întrupează Ortodoxia, adică adevărata relație de credincioșie cu Dumnezeu.

A-ți schimba viața…a fi mereu altul…înseamnă a nu mai fi o povară…și o pată de rușine pe obrazul Bisericii.

Dar povară și rușine nu din motive lumești…ci duhovnicești.

Pentru că Biserica e viața noastră cu Dumnezeu…și tot ce iese din această ecuație înseamnă un minus de viață eclesială, bisericească.

Vă doresc…și îmi doresc…autenticitate!

Să fim autentici și când lucrăm binele…și când ne ridicăm din păcate!

Oamenii sunt atenți la fețele noastre…și surprind cutele noastre de fariseim.

Ele nu ne onorează…

Însă ne onorează asumarea greșelii, îndreptarea vieții, înfrumusețarea noastră interioară care ne face să iradiem în mijlocul lumii.

Pentru că slujim în mijlocul lumii…și suntem lumina…sau întunericul ei. Amin!

Did you like this? Share it: