Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 28 martie 2012

Istoria începe de oriunde o privești [7]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a.

***

Am cumpărat de la un anticar: Dumitru Stăniloae, Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama. Cu patru tratate traduse, Ed. Scripta, București, 1993, 301 p. + Cuprins, o pagină.

De aceea, pe prima foaie: „De bucuria re-vederii! Pentru Nicu [de la] Gabi”. Tu, care cumperi, nu știi nici cine e Nicu, nici cine e Gabi…dar te bucuri că ai cartea…și la un preț mai mic.

Foaie foarte proastă dar tipăritura e bunișoară. Poți să o citești…și asta contează.

S-au dezlipit câteva foi pe la urmă…am lipit-o…a citit-o de la noi și Fericitul Ilie.

Dacă eu am subliniat-o cu stiloul…Fericitul Ilie a subliniat-o cu pix roșu.

Este ediția a doua, cu prefață revăzută/ revizuită de autor. Prima ediție: Sibiu, 1938…

Adică într-un deceniu în care românii nu aveau detalii concrete despre teologia și experiența Sfântului Grigorie Palama.

Și dacă un teolog nu ne traduce un Sfânt în limba română…e ca și cum nu ar exista deloc…pentru că viața și teologia lui nu pătrund în conștiința bisericească la nivel larg.

Ce pasaje a subliniat Dumnezeiescul Ilie din cartea Dumnezeiescului Dumitru…pe care îl iubea și îl aprecia?

Primele două sublinieri sunt la p. 58. E vorba despre vederea luminii, care „se realizează când încetează toate lucrările mintale”. A făcut o acoladă peste nouă rânduri.

A doua e peste 6 rânduri. E vorba despre pasajul în care se spune că lumina dumnezeiască nu e cunoaștere naturală și niciun produs al fanteziei umane ci e vederea slavei lui Dumnezeu.

Sublinieri și la p. 59…dintre care: „există vedere mai presus de înțelegere”.

În p. 60 a subliniat 9 rânduri: „există deci o vedere mai presus de lucrările minții”; „mintea are o putere prin care se depășește pe sine și prin care se unește cu cele mei presus de sine”. Este o afirmație dionisiană…adică a Sfântului Dionisie Areopagitul.

Despre unirea care întrece natura minții…și: „vederile sunt însă mai presus de rațiune. Văzătorii (i teoritichi)[1] [îi] întrec pe teologi”.

În p. 61 subliniază un alt citat dionisian…despre „întunericul adânc” al vederii dumnezeiești, încă un altul despre vederea mistică a Apostolilor de pe Tabor…și alte 9 rânduri, în care se vorbește despre întunericul dumnezeiesc în tratarea Sfântului Dionisie Areopagitul.

Trei rânduri subliniate în p. 62 și o acoladă pentru alte 3 rânduri. E vorba despre vederile mistice ale Sfântului Proroc Moise.

8 rânduri subliniate în p. 63. Cea mai viguroasă subliniere de aici fiind propoziția: „Vederile le imprimă Duhul Sfânt în partea cea mai înaltă a sufletului nostru”, adică în duhul sau în spiritul sufletului nostru.

În p. 64: „Înțelegerea e superioară față de știință, nu față de vedere”. Adică înțelegerea duhovnicească a vederilor mistice e superioară științei teologice învățate din cărți dar nu și experienței directe, extatice. Pentru că cea mai înaltă în teologie este experiența extatică, mistică.

În p. 66 a subliniat 6 rânduri și, în special, despre turnarea sau vărsarea harului în ființa noastră (Ioil 2, 28) și faptul că „darul [lui Dumnezeu] e întotdeauna numai o părticică” pe care o primim.

În p. 67 a subliniat 6 rânduri, unul în p. 68, 3 în p. 73 și principala subliniere aici, la p. 73: „Toate lucrările lui Dumnezeu sunt necreate, dar nu toate fără de-nceput”, adică veșnice.

8 rânduri subliniate în p. 74: slava lui Dumnezeu se vede prin puterea Duhului Sfânt.

În p. 75: „Tatăl…e întemeietorul Fiului”…în sensul că Fiul Își primește ființa de la Tatăl prin naștere.

În p. 76, un singur rând: „Dumnezeu e și neîmpărtășibil și se și împărtășește”.

În p. 77: „n-a spus că se poate vedea însăși ființa lui Dumnezeu, ci harul și slava Lui”.

Se observă că Fericitul Ilie sublinia în cunoștință de cauză…și lucruri care aveau de-a face cu el și cu experiența lui mistică.

Și când ne întâlneam…lua cartea și le aducea în discuție. Le problematiza în fața mea…sau îmi spunea pe scurt concluzia lui.

În p. 78: „ci cu puterea Duhului Sfânt”.

Trec pagini…și apar 6 rânduri subliniate și o acoladă peste 9 rânduri.

În p. 95: 6 rânduri, două la p. 140 („Cel ce vede propriu-zis nu mai e ochiul, ci Duhul Sfânt venit în om. În Duh le vede [pe] acestea dumnezeiește și mai presus de fire”.), 3 la p. 157, 5 la p. 160, 5 la p. 162.

Încep traducerile din Sfântul Grigorie Palama și avem o acoladă peste două rânduri și încă două rânduri subliniate în p. 168. E vorba despre simțirea harului în inimă și despre Împărăția este înăuntrul vostru.

O acoladă peste 4 rânduri în p. 169, e subliniat pasajul: „isihast e acela care se silește să-și închidă partea netrupească [adică puterea minții sufletului n.n.] în trup [în inimă]” în p. 170, în p. 176: „încearcă să convingă pe cei neexperimentați, să socotească drept diavolească luminarea dumnezeiască”, adică vederea extatică, în p. 176…și 11 rânduri în p. 177.

Aici, în p. 177, se disting enunțurile: „Precum ochii vederii senzoriale văd soarele sensibil, tot așa văd aceia [isihaștii n.n.] cu ochii sufletului lumina spirituală” și „depășirea de sine [adică extazul n.n.], o poate realiza nu numai mintea Îngerilor, ci și cea omenească, devenită îngerească prin eliberarea de pasiuni”.

12 rânduri subliniate în p. 178 (principal: „văd însuși veșmântul îndumnezeirii lor, mintea lor fiind umplută de slavă și de strălucirea nespus de frumoasă ce izvorăște din harul Cuvântului”), 5 în p. 179, 12 în p. 180, 9 în p. 181, 9 rânduri  și o acoladă de 7 și una de 8 în p. 182, 6 rânduri în p. 184, două în p. 185, 9 în p. 187, 16 rânduri în p. 188, 8 în p. 189, 12 în p. 190, 16 în p. 191, 9 în p. 192, 10 în p. 193, 7 în p. 194, două în p. 195.

Două rânduri subliniate în p. 198, o acoladă de 3, una de două și 4 rânduri subliniate în p. 201, 5 rânduri în p. 202, 13 rânduri și o acoladă de 3 în p. 203, unul în p. 204, tot unul în p. 205, 5 în p. 206, două în p. 207, 6 rânduri și o acoladă de 4 în p. 210…

Mai sunt 100 de pagini din carte…și a mai făcut și alte sublinieri.

Când le treci în revistă…îți par „enervante”…pentru că sunt prea multe. Însă am vrut să dovedesc ceva prin numărarea lor: că atâtea rânduri subliniate înseamnă tot atâtea adevăruri teologice sau experiențe mistice pe care Sfântul Grigorie Palama sau alți Sfinți i le confirmă.

Fericitul Ilie nu sublinia orice…ci numai ceea ce coincidea cu crezurile și experiența sa.

Astfel sublinierile sale pe cărți…anumite sublinieri…pentru că are mai multe feluri de sublinieri…înseamnă tot atâtea mărturii de credincioșie sau confirmări de experiență.

Iar toate sublinierile sale cu roșu, cel mai adesea, se referă la realități teologice sau la experiențe mistice de mare sfințenie.


[1] Așa e textul tipărit aici: fără diacritice!

Istoria începe de oriunde o privești [6]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a.

***

Eu am citit și recitit Dogmatica sa în ediția a 2-a a cărții. Primul volum a fost editat în 1996 și are 344 pagini. Volumele 2 și 3 au fost editate în anul 1997, al 2-lea volum având 251 pagini iar al 3-lea: 308 pagini.

De la Revelație la Eshatologie. Coperți de un verde închis. Editate la IBMBOR, București, în seria: Teologi ortodocși români.

Cartea sa: Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă am împrumutat-o de la Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu și am xeroxat-o. E vorba de prima ediție, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1990.   

Dumnezeiescul Ilie o primise cadou de la Radu Rotaru, pe data de 2 aprilie 1996, potrivit dedicației de mână.

Am xeroxat 705 pagini din carte (probabil toate paginile cărții), adică până la ultima filă a Imnelor simeoniene…dar în două rânduri.

Ziua primei copii xerox: 13 martie 2001 (numai Imnele). Partea primă: pe 17 aprilie 2002.

Studiile hristologice, dedicate cu precădere Sfântului Maxim Mărturisitorul, se termină la p. 303. De la p. 307 începe introducerea la Imne…și textul propriu-zis al Imnelor Sfântului Simeon Noul Teolog e între p. 329-705.

Cu comentarii personale la subsol. Comentarii pe care trebuie să le recuperăm și să le transmitem mai departe noilor generații de teologi.

Pentru că notele de subsol reprezintă temperatura traducerii sau a scrierii. Reprezintă sârguința personală, transpirația ta pentru cititorii tăi.

Modul onest de a le împărtăși cunoștințe și de a le dărui experiență.

Când am verificat cele două traduceri românești ale Imnelor simeoniene (a părintelui Dumitru și a părintelui Ică jr.) cu textul grecesc din SC…mi-am dat seama că părintele Dumitru a tradus creator…pe când părintele Ică jr. a mers aproape de literalismul textelor.

Și am preferat literalismul părintelui Ică jr. …pentru că mă interesează, de fiecare dată, textul ca atare

Ediția: Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos: Lumina lumii și îndumnezeitorul omului, Ed. Anastasia, 1993…am împrumutat-o de la BCU-Litere și am xeroxat-o pe data de 28 iunie 2005. Are 285 pagini până la Cuprins.

Iar dacă citești numai cărțile finale ale Dumnezeiescului Dumitru Stăniloae, unde repetițiile abundă cât și generalizările, în care el a făcut sinteze de amploare fără trimiteri textuale, fără citări de subsol, tragi concluzia proastă că teologia înseamnă numai poveste, amintiri din tinerețe…și deloc studiu amănunțit, acrivic, serios, documentat.

Însă tinerii teologi trebuie să înceapă cu munca pe texte…cu traduceri personale, cu comparări a mai multe ediții textuale și nu cu sinteze libere, fără cenzura evidenței.

Pentru că astfel se proliferează șarlatania…și nu teologia.

Nu aveam scanat SC 174, pentru Imnele 16-40, și am împrumutat volumul de la FTO București. Nr. de inventar: 64. 406/ Buc. 19. 399.

Ed. du Cerf, Paris, 1971, 499 p. Am xeroxat-o pe 10 octombrie 2006.

PSB 80, Ambigua Sfântului Maxim Mărturisitorul. Adică extraordinarul său comentariu la pasaje grele din Sfântul Dionisie Areopagitul și Sfântul Grigorie de Nazianz.

Unde Sfântul Maxim nu se îndoiește deloc de veridicitatea istorică de secol I a Sfântului Dionisie Areopagitul și, implicit, a operei sale.

Am împrumutat cartea de la Ion Nedelcu și am xeroxat-o pe 3 ianuarie 2002. E vorba de ed. primă, IBMBOR, București, 1983, 372 pagini.

Am xeroxat și PSB 81, pe 21 ianuarie 2002. Tot ediția primă: IBMBOR, București, 1990, 367 p. Scrieri și epistole hristologice și duhovnicești ale Sfântului Maxim Mărturisitorul.

PSB 80 și 81 sunt traduse de Dumnezeiescul Dumitru. Ce a fost mai greu în teologie a tradus el. Lui îi datorăm, în mare parte, limbajul teologic apriat de astăzi.

Discrepanța dintre el și ceilalți teologi români ai secolului al XX-lea e uluitoare…pentru că e dumnezeiască. E pe măsura ostenelilor și a curăției interioare.

De aceea toată lumea l-a cam furat la idei…sau l-a preluat după putere.

Am cumpărat Spiritualitatea Ortodoxă. Ascetica și Mistica, Ed. IBMBOR, București, 1992, 319 p. și o pagină de Cuprins pe 19 aprilie 1995. Bineînțeles e vorba de a doua ediție.

Înainte de Introducere aflăm că ținem în mâini: „Carte tipărită cu osteneala Bisericii Ortodoxe a Greciei pentru credincioșii Bisericii Ortodoxe Române”.

Îmi aduc aminte de o recitire a ei în Gara Basarab…și apoi pe tren…în anul I de facultate.

Un albastru decolorat pe copertă…Adică nu a avut parte de coperți prea frumoase în timpul vieții…Poate pe viitor…că viitorul e mare…și surprinzător

Operele complete ale Sfântului Dionisie Areopagitul, în traducerea părintelui Dumitru, ed. Paideia, București, 1996, 286 p. …au fost avantajate de o idee ingenioasă de spațializare tipografică…și anume: punerea textului pe două coloane.

Am cumpărat cartea pe 20 iunie 2000…și mi-am notat o terminare a recitirii ei în 20 iunie 2006.

O teologie prea mare pentru minți scurte.

Tocmai de aceea nu mă mai miră cei care nu-i înțeleg pe Sfinți, care îi contestă, care le găsesc imaginare noduri în papură.

Eu îi trec la…„și altele” sau la „diverse”.

Editura Paideia, prin negrul coperții și icoana, bine aleasă, a Sfântului Dionisie…și prin textul atent redactat…a produs o primă bucurie post-mortem Fericitului Dumitru.

Despre Iisus Hristos sau restaurarea omului…Lidia Stăniloae amintește în Lumina faptei din lumina cuvântului, ed. Humanitas, 2000, în p. 111.

Eu am cumpărat ed. a II-a a cărții, Ed. Omniscop, Craiova, 1993…pe 16 octombrie 2001. Are 430 pagini.

Prima ediție: Sibiu, 1943. Adică a doua ediție la…fix 50 de ani.

Însă a fost editată la puțin timp după adormirea sa…lucru pe care editorii îl subliniază pe o pagină de sine stătătoare, înaintea Prefeței ediției prime, semnată: Sibiu, Botezul Domnului, 1943.

Și am început citirea cărții pe 1 noiembrie 2001…

Urme ale tradiției literare vechi în Țiganiada [3]

Prima și a doua parte.

sângurătate (p. 130); sângur (p. 135, 139)

Cu această formă apare și la Eminescu: Și [luna] împle cu-ale ei scântei / Cărările din crânguri. / Sub șirul lung de mândri tei / Ședeau doi tineri sânguri (Luceafărul).

încungiură (p. 135)
să vârgoli (p. 134), cu sensul de a ieși, aici. La Antim Ivireanul, spre exemplu, Pruncul Sfânt „se vârgulește [se mișcă] în iasle”.
străine (p. 134), cu sensul de neobișnuite, extraordinare.
chiară (p. 135) – clară

Alte elemente ne determină să privim, concomitent, în două direcții diferite: atât spre tradiția veche literară, cât și către poezia modernă, ulterioară.

În relatarea confruntărilor dintre Vlad Țepeș și turci, Budai-Deleanu recurge, în două secvențe distincte, la comparații care ne amintesc de Scrisoarea III a lui Eminescu:

Și dorind să-ș’ facă-izbândă-amară,

Pe care cumu-i vine nainte

Frânge, spintecă,-încoalță, ș’înghiară,

Când cu brânci groaznice, când cu dinte

Apărându-să, sugrumă și ucide

Și printre dânșii drumu-ș’ deschide,

 *

Așa Vlad văzând că de toate

Părți pe dânsul turcimea să scoală,

Unde vede că-s mai îndesate

Gloatele,-întracolò dă năvală,

Învârtind arma-încolea ș-încoace

Larg potec pintre păgâni-ș’ face. /…/

 *

Când iacă Vestea-în trâmbiță sună

Că vin turcii cât frunză și iarbă,

Ca robiei țara să supună.

Toți gată-a lua fuga oarbă., etc.

Se pot rememora versurile lui Eminescu, din poemul amintit: La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns / Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins. / Când văzui a lor mulțime, câtă frunză, câtă iarbă… /…/ Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliți, / Printre cetele păgâne trec rupându-și large uliți.

Comparația cu frunza și iarba provine din cronograful lui Mihail Moxa, unde ilustrează mulțimea oștirii adunate de Foca împotriva împăratului Constantin al VII-lea.

Cealaltă imagine, de asemenea este aproape identică la Budai-Deleanu și Eminescu (Larg potec pintre păgâni-ș’ face și, respectiv, Printre cetele păgâne trec rupându-și large uliți).

Prin urmare, cronografele au constituit, ca și Letopisețele, o lectură predilectă pentru autorul Țiganiadei (așa cum, mai târziu, se va întâmpla și cu Eminescu), consultate fiind nu numai pentru informația de ordin istoric, dar și ca…document literar.

Reflectând asupra importanței acestor prelucrări ale tradiției literare vechi, ne dăm seama că avem, în Budai-Deleanu, un precursor al lui Eminescu, care înaintea lui a pus în valoare textele vechi, și, de asemenea, constatăm faptul că receptarea, revalorificarea și transmiterea literaturii vechi, recuperarea ei într-un produs literar nou, erau resimțite ca ceva foarte firesc. Așa încât, decenii întregi în care s-a afirmat răspicat că literatura nouă, a secolului XIX, se desparte și se deosebește categoric de cea veche, s-a comis, mai mult sau mai puțin intenționat, o eroare foarte gravă.

Despre omul Împărăției [5]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Despre omul Împărăției

***

Partea întâi, a doua, a treia, a patra.

***

„Cuvântul poetic, iubit până la însușire completă în ființa ta, revelează faptul că viața poetului e o realitate trasreală.

Realitatea poetului se arată lui însuși cât și cititorului prin deschidere spre această înțelegere a fondului profund/ criptic al spiritului.

Poetul înțelege, se înțelege pe sine când caută în sine aprofundarea relațiilor din infinitatea ființei umane.

Apropierea cu dragoste de fondul poetic dezvăluie incandescenta individualizare a inspirației poetice”.

Tot ce spunea el era foc. Un foc care intra în mine și mă aprindea cu totul.

Cel mai adesea aveam impresia că gândim amândoi ca o singură minte. Atunci când vorbeam…mințile noastre se uneau…și unul continua ideile celuilalt…sau amândoi, întru harul lui Dumnezeu, ne bucuram de aceeași realitate pe care o dezbăteam.

Însă unificarea minților noastre pornea de la el…și el o susținea pe tot parcursul discuției.

Cuvintele și starea sa duhovnicească treceau ca o lavă fierbinte în ființa mea. Ele ucideau orice neînțelegere, orice întuneric în mine…orice stare de dispută.

Iar ceea ce mă învăța să gândesc…sau să aștept gândirea de pe buzele sale era faptul că el gândea atunci…de față cu mine…ceea ce îmi spunea…și nu repeta, ca o placă zgâriată, lucruri învățate pe de rost.

De aceea iubeam și respectam eforturile sale de gândire continuă și de transmitere de experiență…care îl istoveau și pe el.

Fericitul Ilie era izvorul duhovnicesc al înțelegerilor mele…și apele lui mă inundau…și mă inundă în continuare…

Nu s-a terminat discuția despre poezie. Ea abia începe! „O poezie, pentru cineva anume, pare a nu avea un sfârșit. Pentru cel care o creează însă ea are un sfârșit bine definit.

Pentru a scrie o poezie trebuie să-ți definești bine substanța poetică, să ți-o clarifici interior și să o prezinți în sensul ei, adică așa cum este ea în tine.

Fiecare poet trebuie să scrie poezie așa cum este el în el însuși și nu ca un efort complementar lui.

Nu trebuie ca poetul să tragă de cuvinte ca să facă o poezie. Ci poezia trebuie ținută în frâu, pentru ca să nu debordeze din noi. Ea trebuie exprimată concis și nu trebuie căutată cu forța pentru ca să o ființăm”.

Tot atunci: „Pentru un poet lucrul cel mai de preț este decepția, aceea prin care a învățat în el însuși sentimentul durerii. Iar ca să fii un poet original trebuie să exprimi concretul lumii tale prin felul tău de a spune cine ești.

Ca să scrii o poezie cu tot spiritul trebuie să stai la înălțimea arderii interne. Acest vulcan, acest fluviu nemaipomenit și eruptiv, de o incandescență extraordinară, creează valori și valoarea dă individului un anume grad de personalizare.

Modul ființării unei poezii trebuie să fie o sărbătoare pentru un poet. Ea este o euharistie sufletească, în care sufletul se împărtășește de cuvântul dumnezeiesc din belșug, spre slava Sublimului din oameni.

Și ceea ce primim de la Dumnezeu trebuie dat oamenilor…”.

Alt fragment: „Poezia e sacră atâta timp cât sentimentul poetic este curat și pur. Poetul, prin poezie, își liniștește și își spală sufletul în botezul inspirației. El primește harul lacrimilor și al suspinului frumos, ca drept răsplată a renașterii sale prin iubirea în Dumnezeu”.

Stenogramele discuțiilor noastre împletesc cuvintele lui cu intuițiile și remarcele mele. Sunt o bucurie a confesiunii și a înțelegerii, a descoperirii celuilalt, a omului lui Dumnezeu, care mi se destăinuia atât de neașteptat și de candid.

Ele sunt pline de prospețimea dialogului. De febrilitatea bucuriei, de acea stare de nerăbdare frumoasă care dorește să știe tot mai multe lucruri despre cel iubit.

Cu Fericitul Ilie am problematizat adesea realitatea nebuniei…pentru că am o atracție și o compătimire profundă față de oamenii cu probleme psihice…și o iubire paradoxală pentru Sfinții nebuni întru Hristos, adică pentru cei care oferă o logică și mai reală în relațiile dintre oameni.

Am dezbătut fragmente biografice din viețile marilor genii ale lumii dar și diverse gesturi nebunești ale realității sociale. Nu mai vorbesc de pasaje din viețile Sfinților, care dejucau perspectiva puerilă a celor mulți…

Iar Dumnezeiescul Ilie era de părere că în cutezanța geniilor sau a oamenilor disperați, răvășiți de durere și de boală există mult adevăr, multă desconsiderare a înfumurării și a unor false tabuuri ale umanității.

Pentru că el spunea, și pe bună dreptate, că atitudinea bășcălioasă la adresa falsei raționalități a lumii noastre e o nebunie bună…pentru că umilește sufletul.

Mi se frânge inima când văd oameni afectați mental, al căror creier nu mai funcționează normal…dar care au un suflet îndurerat…dincolo de boala lor…care se exprimă mai mult sau mai puțin simbolic, aluziv…

Mi se frânge inima și ochii îmi lăcrimează când mă gândesc profund la drama lor, la faptul că sufletul nu mai e lăsat să personalizeze trupul…din cauza unei deteriorări a creierului…adică a unei părți din trupul nostru.

Care e diferența dintre nebun și Sfânt?

„Omul nebun ajunge la un stadiu de cunoaștere diferit de al unui om normal. El poate vedea lucrurile câteodată mai bine decât cel normal.

Noi credem că putem face un lucru pe care știm să-l facem și se întâmplă tocmai reversul lui. Însă omul nebun sparge carapacea care ne izolează de acel dincolo, pe care nu putem să-l vedem pe cale naturală.

Deși trece peste acest neajuns al omului normal, el nu este însă un favorizat, deoarece el exprimă această depășire într-un mod inconștient.

Astfel, omul nebun, deși prin nebunie poate depăși aptitudinile omului normal, el nu poate acumula într-un mod pozitiv această depășire, rămânând inapt pentru lucrul care îl depășește.

În comparație cu omul nebun, Sfântul rămâne în această stare de depășire a acum-ului într-o stare conștientă.

Sfântul își stăpânește, în comparație cu omul nebun, viziunile văzute dincolo.

El, omul nebun, depășind starea de conștiență pe care o posedă Sfântul în mod curent, intră în starea de supraconștiență dar aceasta îi este fatală înțelegerii la nivelul cerut de înțelegere”.

Am discutat cu Fericitul Ilie despre romanele lui Dostoievski[1] în relație cu realitatea nebuniei. Apoi despre nebunie în opera lui Shakespeare[2].

Pentru mine citirile erau proaspete…și am adus textele ca atare.

Noi dezbăteam texte…și niciodată nu vorbeam din amintiri…pentru că există neșansa de a încurca lucrurile.

De aceea mi-am format exigența de a nu discuta decât față în față cu textele…și a nu mă baza pe memorie.

Fericitul Ilie găsea logică în ilogic, căuta legătură internă în fraze dezlânate și în atitudini divergente, pentru că era convins de faptul că omul poate, prin credință, să își păstreze coerența mentală chiar și în momente critice de sănătate sau de existență.

Cumpărasem jurnalul lui Jung[3]…și când a auzit de el imediat a vrut să îl citească. Știa despre experiențele interioare ale lui Jung…însă în jurnalul său ele sunt detaliate…și au istoricitate.

După ce l-a citit mi-a vorbit despre „neajunsurile” lui Jung…lucru pe care îl făcea cu fiecare carte pe care o dezbăteam: minusurile…apoi plusurile.

Și, cu mâini tremurânde, pe carte…îmi arăta sublinierile lui…tot tremurânde…și unde e baiul…ce nu i-a plăcut.

Iar aici iarăși ne-am întâlnit perfect: și el și eu mâzgălim cărțile, scriem pe ele diverse note, sublinieri, desene…pentru ca să ne ajute să găsim mai repede o idee, o frază, un nume…

Și când vorbea despre neajunsurile cuiva…nu se bucura de ele…ci îl compătimea pentru ele.

„Și el ar fi putut, dacă…” și îmi înșira motivele neșansei lui de a experia adevărul.

Iar a te durea de neîmplinirile altora înseamnă să ai multă conștiință…și multă dorință de bine pentru alții.

Ce mi-a spus despre Dr. Carl Gustav Jung…după ce i-a citit jurnalul: „Jung susține, printre altele, că el a avut treceri „dincolo” printr-un regim riguros și a explorat stări paranormale. Însă trecerea înspre dincolo este un dar al lui Dumnezeu, primit prin credință. Trebuie să te apropii de Dumnezeu, să-L experiezi ca persoană și apoi cunoști ceea ce El îți revelează. Jung însă a explorat stări interne din orgoliu și în mod științific, nu religios”.

Lipsa de religiozitate a lui Jung sau, mai bine zis, de onestitate religioasă, l-a dezamăgit ca și în cazul lui Valéry[4] sau Piccaso[5]…despre care a și scris.

Îi părea foarte rău că oameni de asemenea calibru au fost niște afoni la nivelul trăirilor mistice. Că nu s-au împlinit din punct de vedere duhovnicesc…și au scris despre realități interioare mult prea periferice în comparație cu puterea lor de înțelegere și de creație.

Cel mai mult îl deranja faima nemeritată a lui Picasso…și creația lui negativistă (se referea la etapa sa cubistă[6])…care, din punctul său de vedere, a fost o barieră pentru adevărata creație, pentru creația pozitivă, care presupunea și împlinire interioară religioasă.

Adică Fericitul Ilie nu îi excludea pe artiști de la împlinirea duhovnicească…ci, dimpotrivă, considera că poeții, scriitorii, pictorii, sculptorii, actorii sunt foarte proprii, datorită sensibilității lor artistice, vieții mistice a Bisericii.

 El remarca raționalitatea lui Paul Valéry, rigoarea gândirii sale poetice dar îi displăcea profund frica lui de a păși spre treapta mistică a vieții duhovnicești.

„Nocivul” Picasso a fost de multe ori un subiect de discuție între noi…Și când eu încercam să-l apăr…de mânia lui sfântă…Fericitul Ilie îmi sublinia, de fiecare dată, faptul că Picasso e nociv tocmai pentru „mișcările patimilor pe care le-a pictat și a josniciei morale pe care a exhibat-o. Așa ceva nu trebuie să prețuim!”.

Și când își exprima indignarea la adresa vreunei persoane sau a vreunui lucru era aproape intratabil. Continua cu argumentele…și cu vehemența…până simțeai să te lași păgubaș…pentru că nu o scoteai la capăt cu el…

Nu suporta iconoclasmul lui Picasso. Pentru că nu accepta consecințele lui morale.

Fericitul Ilie pleda pentru artă, pentru o artă morală, pentru o artă a excepționalității…și nu pentru una ocultă, care îți împachetează josnicia în mod artistic.

Mi-a spus-o de mai multe ori: „Arta viitorului va aparține lui Dumnezeu. Și ea va fi inimaginabilă pentru noi, cei care acum ne zgâim la tot felul de încercări serbede de destructurare a realității. Arta viitorului va transparentiza lumea, o va privi în profundul ei…și nu o va degrada”.

Și când vorbea de „arta viitorului” nu se referea la faptul că, pe viitor, se va aștepta ca nimeni să nu mai picteze tot felul de orori și blasfemii…ci, că pe viitor, vor apărea artiști care vor înțelege că arta e un spațiu al creșterii în înțelegere și în exprimare profundă, pentru că vor fi oameni foarte religioși.

Continuarea…la afirmația de mai înainte: „Însă eu cred și faptul că de nu ne vom da și noi silința, întru câtva, ca să slujim acestui ideal, nici artiștii viitorului nu vor avea ce să întreacă. Ei vor face mai mult decât noi…numai pentru că noi ne-am făcut treaba la timpul nostru”.

Adică arta, știința, cultura, tehnologia, teologia și experiența umană a viitorului vor fi cu mult mai profunde…numai dacă oamenii viitorului se vor folosi de toată istoria trecută într-un mod creator…și o vor depăși.

Așa că rolul nostru în istorie e de a depăși continuu experiența trecutului…pentru ca cei de după noi să aibă ce să depășească la cote inimaginabile pentru noi, cei de acum.

Tot în acea seară Fericitul Ilie mi-a spus: „imaginația este un dincolo de rațional dar ea nu ajunge niciodată la Dumnezeu”. Ea e bună în creație…dar când vine vorba de cunoaștere mistică, extatică, imaginația nu ne ajută la nimic.

Asta, de fapt, e atenționarea principală în cadrul vieții duhovnicești: să ne deparazităm de orice imagine și închipuire de sine când ne rugăm sau când vrem să înțelegem reperele teologice ale Tradiției Bisericii.

Vederile extatice vin în urma golirii totale de gânduri și de mișcări pătimașe.

Adesea îmi vorbea, din experiență proprie, despre spiritualizarea materiei. „Tendința constantă a materiei este spre spiritualizarea, spre înduhovnicirea ei. Și am văzut pe viu, în vederile mele mistice, cum trupul meu se schimbă, devine duhovnicesc, transparent…până la a părea o umbră pe lângă lumina dumnezeiască care se pogora în ființa mea”.

Despre non-existență și neant viu mi-a vorbit adesea pe baza experienței mistice a Sfinților Dionisie Areopagitul, Simeon Noul Teolog și Grigorie Palama, pe care îi discutam constant. Erau Sfinții noștri de studiu.

„Dumnezeu este și Stăpânul non-existenței, al neantului, pentru că Dumnezeu este și nu este în același timp, pentru că El depășește tot ceea ce noi înțelegem a fi existență.

Dumnezeu e mai presus de existență și non-existență, fără ca prin asta să punem vreo clipă la îndoială existența Lui și bogata Lui revărsare de viață, de lumină.

Eu am spus, în comparație cu „Eu sunt Cel ce sunt” de la Ieș. 3, 14, că Dumnezeu trebuie înțeles și sub formula: „Eu sunt și nu sunt” în același timp.

Pentru că atunci când experiem slava lui Dumnezeu înțelegem că El depășește tot ceea ce noi numim existență, viață, bucurie, vedere, împlinire, continuitate”.

Și a încercat de multe ori să îmi explice vederea și simțirea a ceea ce înseamnă neant.

Neant pe care începem să îl simțim în momentele noastre de mare singurătate și decepție…și pe care, mai apoi, l-a experimentat în travaliul curățirii de patimi, al despătimirii…dar și când avea experiențe mistice, dumnezeiești.

„Neantul este ceva îngrozitor, pe care putem să-l sesizăm, să-l simțim…dar dincolo de el este Dumnezeu. Și neantul ne-ar stăpâni dacă bunătatea dumnezeiască n-ar fi în noi”.

Neantul viu e un ceva nociv pentru spiritul nostru. E ceva mai groaznic decât moartea…

În revelațiile mele el mi-a apărut ca o realitate spirituală de culoare vânăt-întunecat.

Există non-existență și vid absolut și ele provin din materie. Neantul viu se adâncește în mod nemăsurat”.

Adesea mă înspăimânt, mă cutremur în mod abisal, când mă gândesc la câtă rezistibilitate i-a dat Dumnezeu Fericitului Ilie ca să experimenteze de la cele mai jegoase atacuri ale demonilor și ale oamenilor la sănătatea sa duhovnicească până la cele mai sublime revelații dumnezeiești.

…Și pe toate le-a trăit în termeni record

La Fericitul Ilie bulversează viteza creșterii sale duhovnicești și intelectuale dar și intensitatea atacurilor, a agresiunilor nenumărate la adresa lui.

Nu a fost lăsat niciodată să respire în voie.

Dracii pe de o parte, oamenii pe de alta…și încrederea lui uimitoare în Dumnezeu că poate să îl ducă acolo unde El vrea.

Dumnezeiescul Ilie a sfidat mereu riscurile vieții.

Când a fost vreme de primejdie sau de tortură, de război sau de scris, de rugăciune sau de dialog…el a spus mereu prezent, nu s-a dat înapoi, a fost în mod integral acolo.

De aceea e minunat lucrul că a putut ajunge la o vârstă venerabilă, la bătrâneți frumoase…după atâtea încercări de descurajare, de umilire, de anihilare din partea regimului comunist și a demonilor.

Cum să scapi din atâtea curse fără Dumnezeu?

Cum să ai o atât de mare luciditate, înțelegere, experiență și bunătate după ce ai primit, cel mai adesea, bâte pe spinare?

Toată această măreție umană înduhovnicită nu se putea prezerva fără mila și ajutorul lui Dumnezeu.

Iar Fericitul Ilie m-a învățat că viața ortodoxă e tocmai bucurie cu pistolul la tâmplă…e revelație în mijlocul mizeriei…e ajutor pe marginea prăpastiei…e împlinire dumnezeiască când nimeni nu ne dă niciun credit.

Și că nu trebuie să dăm niciodată înapoi, să nu facem niciodată mai puțin decât facem, să nu ne mulțumim niciodată cu favoruri minore…pentru că Dumnezeu are pentru fiecare bunătăți inexprimabile…dacă riscăm în continuu ascultându-L pe El.

Nu mi-am pus niciodată problema „pentru ce” sau „de ce” îmi spune una sau alta. Și asta pentru că eram convins de faptul că aveam nevoie…sau că voi avea nevoie de tot ce îmi va spune.

El avea dreptate când anticipa evenimente din viața mea…sau ale istoriei…dar și când cripta, acoperea anumite sensuri…pentru ca să îmi dea posibilitatea să le caut, să le înțeleg, să le contemplu.

Și pe zi ce trece am sentimentul foarte profund…că îmi va lua toată viața să înțeleg unele sensuri întredeschise de el…și că tot n-am să le termin de înțeles


A 76-a zi pentru România

Ce s-a petrecut în București, România și în întreaga lume în cadrul protestelor…pentru România în ultimele 75 de zile: prima zi (13 ianuarie 2012), a doua zi, a treia zi, a patra zi, a cincia zi, a șasea zi, a șaptea zi, a opta zi, a noua zi, a zecea zi, a 11-a, a 12-a zi, a 13-a, a 14-a, a 15-a zi, a 16-a zi, a 17-a zi, a 18-a zi, a 19-a zi, a 20-a zi, a 21-a zi, a 22-a zi, a 23-a zi, a 24-a zi, a 25-a zi, a 26-a zi, a 27-a zi, a 28-a zi, a 29-a zi, a 30-a zi, a 31-a zi, a 32-a zi, a 33-a zi, a 34-a zi, a 35-a zi, a 36-a zi, a 37-a zi, a 38-a zi, a 39-a zi, a 40-a zi, a 41-a zi, a 42-a zi, a 43-a zi, a 44-a zi, a 45-a zi, a 46-a zi, a 47-a zi, a 48-a zi, a 49-a zi, a 50-a zi, a 51-a zi, a 52-a zi, a 53-a zi, a 54-a zi, a 55-a zi, a 56-a zi, a 57-a, a 58-a, a 59-a zi, a 60-a zi, a 61-a zi, a 62-a zi, a 63-a zi, a 64-a zi, a 65-a zi, a 66-a zi, a 67-a zi, a 68-a zi, a 69-a zi, a 70-a zi, a 71-a zi, a 72-a zi, a 73-a zi, a 74-a zi, a 75-a zi.

  • Mara Răducanu (Jurnalul Național): „Inspectoratul General al Poliţiei Române (IGPR) – Direcţia Rutieră, împreună cu Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, demarează un program naţional de creştere a siguranţei rutiere pe drumurile din România. Programul constă în semnalizarea zonelor cu risc ridicat de producere a accidentelor rutiere, denumire puncte negre. Mai exact, Punctul negru reprezintă un sector de drum cu lungimea de maximum un kilometru, pe care, într-o perioadă de 5 ani consecutivi, s-au înregistrat minimum 10 accidente grave de circulaţie, soldate cu cel puţin 10 persoane decedate sau rănite grav”.

  • Alexandra Pele (Gândul): „În Vaslui, Botoşani, Teleorman, Călăraşi, Vrancea, Caraş-Severin, Suceava, Neamţ, Mehedinţi, Dâmboviţa, Ialomiţa, Tulcea, Gorj, Maramureş şi Olt sumele care s-au întors de la bugetul de stat la bugetele locale au depăşit valoarea taxelor şi impozitelor colectate la nivel judeţean. În alte şase judeţe şi în Municipiul Bucureşti, sumele primite înapoi de la stat au reprezentat mai puţin de 50% din valoarea taxelor şi impozitelor colectate la nivel judeţean şi virate la bugetul central. Valoarea taxelor şi impozitelor încasate la bugetul central din fiecare judeţ în parte este direct proporţională cu populaţia, cu numărul de angajaţi şi cu mărimea mediului de afaceri”.
  • Sunt + 7 grade Celsius la București. 10. 27.


  • Roxana Iordache: „acum, cei care ţineţi cu stânga şi cei care suntem de dreapta avem şansa istorică de a ne salva ţara şi viaţa. Regimul Băsescu e pe ducă şi tot ce avem noi de făcut e să fim împreună, ca să le dăm lovitura de graţie impostorilor: un simplu bobârnac”.
  • Alina Gorghiu: „Ma plictisesc cumplit cand vorbeste Boc. Stiu ca nu e elegant sa spun asta, dar prefer sa fiu extrem de onesta azi”.
  • Lucian Avramescu (Jurnalul Național): „Dacă Băsescu a ajuns piatră de moară până şi la gâtul Elenei Udrea, ce să mai zicem noi, cei adânciţi în fundul lacului cu pietroiul aceluiaşi personaj petrecut peste omuleţ? Oricum, cel care a spus că Elena ot Pleşcoi nu mai poate zbura, elanul fiindu-i îngreunat de geamantanul Băsescu, nu-i un fitecine şi poate avea de aproape temperatura cazului. Desfrunzirea, începută la etajele de sus cu Frunzăverde, s-ar putea încheia, tot la etajele de sus, cu mama frunzei turismului”.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno