Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Despre omul Împărăției
***
Partea întâi, a doua, a treia, a patra.
***
„Cuvântul poetic, iubit până la însușire completă în ființa ta, revelează faptul că viața poetului e o realitate trasreală.
Realitatea poetului se arată lui însuși cât și cititorului prin deschidere spre această înțelegere a fondului profund/ criptic al spiritului.
Poetul înțelege, se înțelege pe sine când caută în sine aprofundarea relațiilor din infinitatea ființei umane.
Apropierea cu dragoste de fondul poetic dezvăluie incandescenta individualizare a inspirației poetice”.
Tot ce spunea el era foc. Un foc care intra în mine și mă aprindea cu totul.
Cel mai adesea aveam impresia că gândim amândoi ca o singură minte. Atunci când vorbeam…mințile noastre se uneau…și unul continua ideile celuilalt…sau amândoi, întru harul lui Dumnezeu, ne bucuram de aceeași realitate pe care o dezbăteam.
Însă unificarea minților noastre pornea de la el…și el o susținea pe tot parcursul discuției.
Cuvintele și starea sa duhovnicească treceau ca o lavă fierbinte în ființa mea. Ele ucideau orice neînțelegere, orice întuneric în mine…orice stare de dispută.
Iar ceea ce mă învăța să gândesc…sau să aștept gândirea de pe buzele sale era faptul că el gândea atunci…de față cu mine…ceea ce îmi spunea…și nu repeta, ca o placă zgâriată, lucruri învățate pe de rost.
De aceea iubeam și respectam eforturile sale de gândire continuă și de transmitere de experiență…care îl istoveau și pe el.
Fericitul Ilie era izvorul duhovnicesc al înțelegerilor mele…și apele lui mă inundau…și mă inundă în continuare…
Nu s-a terminat discuția despre poezie. Ea abia începe! „O poezie, pentru cineva anume, pare a nu avea un sfârșit. Pentru cel care o creează însă ea are un sfârșit bine definit.
Pentru a scrie o poezie trebuie să-ți definești bine substanța poetică, să ți-o clarifici interior și să o prezinți în sensul ei, adică așa cum este ea în tine.
Fiecare poet trebuie să scrie poezie așa cum este el în el însuși și nu ca un efort complementar lui.
Nu trebuie ca poetul să tragă de cuvinte ca să facă o poezie. Ci poezia trebuie ținută în frâu, pentru ca să nu debordeze din noi. Ea trebuie exprimată concis și nu trebuie căutată cu forța pentru ca să o ființăm”.
Tot atunci: „Pentru un poet lucrul cel mai de preț este decepția, aceea prin care a învățat în el însuși sentimentul durerii. Iar ca să fii un poet original trebuie să exprimi concretul lumii tale prin felul tău de a spune cine ești.
Ca să scrii o poezie cu tot spiritul trebuie să stai la înălțimea arderii interne. Acest vulcan, acest fluviu nemaipomenit și eruptiv, de o incandescență extraordinară, creează valori și valoarea dă individului un anume grad de personalizare.
Modul ființării unei poezii trebuie să fie o sărbătoare pentru un poet. Ea este o euharistie sufletească, în care sufletul se împărtășește de cuvântul dumnezeiesc din belșug, spre slava Sublimului din oameni.
Și ceea ce primim de la Dumnezeu trebuie dat oamenilor…”.
Alt fragment: „Poezia e sacră atâta timp cât sentimentul poetic este curat și pur. Poetul, prin poezie, își liniștește și își spală sufletul în botezul inspirației. El primește harul lacrimilor și al suspinului frumos, ca drept răsplată a renașterii sale prin iubirea în Dumnezeu”.
Stenogramele discuțiilor noastre împletesc cuvintele lui cu intuițiile și remarcele mele. Sunt o bucurie a confesiunii și a înțelegerii, a descoperirii celuilalt, a omului lui Dumnezeu, care mi se destăinuia atât de neașteptat și de candid.
Ele sunt pline de prospețimea dialogului. De febrilitatea bucuriei, de acea stare de nerăbdare frumoasă care dorește să știe tot mai multe lucruri despre cel iubit.
Cu Fericitul Ilie am problematizat adesea realitatea nebuniei…pentru că am o atracție și o compătimire profundă față de oamenii cu probleme psihice…și o iubire paradoxală pentru Sfinții nebuni întru Hristos, adică pentru cei care oferă o logică și mai reală în relațiile dintre oameni.
Am dezbătut fragmente biografice din viețile marilor genii ale lumii dar și diverse gesturi nebunești ale realității sociale. Nu mai vorbesc de pasaje din viețile Sfinților, care dejucau perspectiva puerilă a celor mulți…
Iar Dumnezeiescul Ilie era de părere că în cutezanța geniilor sau a oamenilor disperați, răvășiți de durere și de boală există mult adevăr, multă desconsiderare a înfumurării și a unor false tabuuri ale umanității.
Pentru că el spunea, și pe bună dreptate, că atitudinea bășcălioasă la adresa falsei raționalități a lumii noastre e o nebunie bună…pentru că umilește sufletul.
Mi se frânge inima când văd oameni afectați mental, al căror creier nu mai funcționează normal…dar care au un suflet îndurerat…dincolo de boala lor…care se exprimă mai mult sau mai puțin simbolic, aluziv…
Mi se frânge inima și ochii îmi lăcrimează când mă gândesc profund la drama lor, la faptul că sufletul nu mai e lăsat să personalizeze trupul…din cauza unei deteriorări a creierului…adică a unei părți din trupul nostru.
Care e diferența dintre nebun și Sfânt?
„Omul nebun ajunge la un stadiu de cunoaștere diferit de al unui om normal. El poate vedea lucrurile câteodată mai bine decât cel normal.
Noi credem că putem face un lucru pe care știm să-l facem și se întâmplă tocmai reversul lui. Însă omul nebun sparge carapacea care ne izolează de acel dincolo, pe care nu putem să-l vedem pe cale naturală.
Deși trece peste acest neajuns al omului normal, el nu este însă un favorizat, deoarece el exprimă această depășire într-un mod inconștient.
Astfel, omul nebun, deși prin nebunie poate depăși aptitudinile omului normal, el nu poate acumula într-un mod pozitiv această depășire, rămânând inapt pentru lucrul care îl depășește.
În comparație cu omul nebun, Sfântul rămâne în această stare de depășire a acum-ului într-o stare conștientă.
Sfântul își stăpânește, în comparație cu omul nebun, viziunile văzute dincolo.
El, omul nebun, depășind starea de conștiență pe care o posedă Sfântul în mod curent, intră în starea de supraconștiență dar aceasta îi este fatală înțelegerii la nivelul cerut de înțelegere”.
Am discutat cu Fericitul Ilie despre romanele lui Dostoievski[1] în relație cu realitatea nebuniei. Apoi despre nebunie în opera lui Shakespeare[2].
Pentru mine citirile erau proaspete…și am adus textele ca atare.
Noi dezbăteam texte…și niciodată nu vorbeam din amintiri…pentru că există neșansa de a încurca lucrurile.
De aceea mi-am format exigența de a nu discuta decât față în față cu textele…și a nu mă baza pe memorie.
Fericitul Ilie găsea logică în ilogic, căuta legătură internă în fraze dezlânate și în atitudini divergente, pentru că era convins de faptul că omul poate, prin credință, să își păstreze coerența mentală chiar și în momente critice de sănătate sau de existență.
Cumpărasem jurnalul lui Jung[3]…și când a auzit de el imediat a vrut să îl citească. Știa despre experiențele interioare ale lui Jung…însă în jurnalul său ele sunt detaliate…și au istoricitate.
După ce l-a citit mi-a vorbit despre „neajunsurile” lui Jung…lucru pe care îl făcea cu fiecare carte pe care o dezbăteam: minusurile…apoi plusurile.
Și, cu mâini tremurânde, pe carte…îmi arăta sublinierile lui…tot tremurânde…și unde e baiul…ce nu i-a plăcut.
Iar aici iarăși ne-am întâlnit perfect: și el și eu mâzgălim cărțile, scriem pe ele diverse note, sublinieri, desene…pentru ca să ne ajute să găsim mai repede o idee, o frază, un nume…
Și când vorbea despre neajunsurile cuiva…nu se bucura de ele…ci îl compătimea pentru ele.
„Și el ar fi putut, dacă…” și îmi înșira motivele neșansei lui de a experia adevărul.
Iar a te durea de neîmplinirile altora înseamnă să ai multă conștiință…și multă dorință de bine pentru alții.
Ce mi-a spus despre Dr. Carl Gustav Jung…după ce i-a citit jurnalul: „Jung susține, printre altele, că el a avut treceri „dincolo” printr-un regim riguros și a explorat stări paranormale. Însă trecerea înspre dincolo este un dar al lui Dumnezeu, primit prin credință. Trebuie să te apropii de Dumnezeu, să-L experiezi ca persoană și apoi cunoști ceea ce El îți revelează. Jung însă a explorat stări interne din orgoliu și în mod științific, nu religios”.
Lipsa de religiozitate a lui Jung sau, mai bine zis, de onestitate religioasă, l-a dezamăgit ca și în cazul lui Valéry[4] sau Piccaso[5]…despre care a și scris.
Îi părea foarte rău că oameni de asemenea calibru au fost niște afoni la nivelul trăirilor mistice. Că nu s-au împlinit din punct de vedere duhovnicesc…și au scris despre realități interioare mult prea periferice în comparație cu puterea lor de înțelegere și de creație.
Cel mai mult îl deranja faima nemeritată a lui Picasso…și creația lui negativistă (se referea la etapa sa cubistă[6])…care, din punctul său de vedere, a fost o barieră pentru adevărata creație, pentru creația pozitivă, care presupunea și împlinire interioară religioasă.
Adică Fericitul Ilie nu îi excludea pe artiști de la împlinirea duhovnicească…ci, dimpotrivă, considera că poeții, scriitorii, pictorii, sculptorii, actorii sunt foarte proprii, datorită sensibilității lor artistice, vieții mistice a Bisericii.
El remarca raționalitatea lui Paul Valéry, rigoarea gândirii sale poetice dar îi displăcea profund frica lui de a păși spre treapta mistică a vieții duhovnicești.
„Nocivul” Picasso a fost de multe ori un subiect de discuție între noi…Și când eu încercam să-l apăr…de mânia lui sfântă…Fericitul Ilie îmi sublinia, de fiecare dată, faptul că Picasso e nociv tocmai pentru „mișcările patimilor pe care le-a pictat și a josniciei morale pe care a exhibat-o. Așa ceva nu trebuie să prețuim!”.
Și când își exprima indignarea la adresa vreunei persoane sau a vreunui lucru era aproape intratabil. Continua cu argumentele…și cu vehemența…până simțeai să te lași păgubaș…pentru că nu o scoteai la capăt cu el…
Nu suporta iconoclasmul lui Picasso. Pentru că nu accepta consecințele lui morale.
Fericitul Ilie pleda pentru artă, pentru o artă morală, pentru o artă a excepționalității…și nu pentru una ocultă, care îți împachetează josnicia în mod artistic.
Mi-a spus-o de mai multe ori: „Arta viitorului va aparține lui Dumnezeu. Și ea va fi inimaginabilă pentru noi, cei care acum ne zgâim la tot felul de încercări serbede de destructurare a realității. Arta viitorului va transparentiza lumea, o va privi în profundul ei…și nu o va degrada”.
Și când vorbea de „arta viitorului” nu se referea la faptul că, pe viitor, se va aștepta ca nimeni să nu mai picteze tot felul de orori și blasfemii…ci, că pe viitor, vor apărea artiști care vor înțelege că arta e un spațiu al creșterii în înțelegere și în exprimare profundă, pentru că vor fi oameni foarte religioși.
Continuarea…la afirmația de mai înainte: „Însă eu cred și faptul că de nu ne vom da și noi silința, întru câtva, ca să slujim acestui ideal, nici artiștii viitorului nu vor avea ce să întreacă. Ei vor face mai mult decât noi…numai pentru că noi ne-am făcut treaba la timpul nostru”.
Adică arta, știința, cultura, tehnologia, teologia și experiența umană a viitorului vor fi cu mult mai profunde…numai dacă oamenii viitorului se vor folosi de toată istoria trecută într-un mod creator…și o vor depăși.
Așa că rolul nostru în istorie e de a depăși continuu experiența trecutului…pentru ca cei de după noi să aibă ce să depășească la cote inimaginabile pentru noi, cei de acum.
Tot în acea seară Fericitul Ilie mi-a spus: „imaginația este un dincolo de rațional dar ea nu ajunge niciodată la Dumnezeu”. Ea e bună în creație…dar când vine vorba de cunoaștere mistică, extatică, imaginația nu ne ajută la nimic.
Asta, de fapt, e atenționarea principală în cadrul vieții duhovnicești: să ne deparazităm de orice imagine și închipuire de sine când ne rugăm sau când vrem să înțelegem reperele teologice ale Tradiției Bisericii.
Vederile extatice vin în urma golirii totale de gânduri și de mișcări pătimașe.
Adesea îmi vorbea, din experiență proprie, despre spiritualizarea materiei. „Tendința constantă a materiei este spre spiritualizarea, spre înduhovnicirea ei. Și am văzut pe viu, în vederile mele mistice, cum trupul meu se schimbă, devine duhovnicesc, transparent…până la a părea o umbră pe lângă lumina dumnezeiască care se pogora în ființa mea”.
Despre non-existență și neant viu mi-a vorbit adesea pe baza experienței mistice a Sfinților Dionisie Areopagitul, Simeon Noul Teolog și Grigorie Palama, pe care îi discutam constant. Erau Sfinții noștri de studiu.
„Dumnezeu este și Stăpânul non-existenței, al neantului, pentru că Dumnezeu este și nu este în același timp, pentru că El depășește tot ceea ce noi înțelegem a fi existență.
Dumnezeu e mai presus de existență și non-existență, fără ca prin asta să punem vreo clipă la îndoială existența Lui și bogata Lui revărsare de viață, de lumină.
Eu am spus, în comparație cu „Eu sunt Cel ce sunt” de la Ieș. 3, 14, că Dumnezeu trebuie înțeles și sub formula: „Eu sunt și nu sunt” în același timp.
Pentru că atunci când experiem slava lui Dumnezeu înțelegem că El depășește tot ceea ce noi numim existență, viață, bucurie, vedere, împlinire, continuitate”.
Și a încercat de multe ori să îmi explice vederea și simțirea a ceea ce înseamnă neant.
Neant pe care începem să îl simțim în momentele noastre de mare singurătate și decepție…și pe care, mai apoi, l-a experimentat în travaliul curățirii de patimi, al despătimirii…dar și când avea experiențe mistice, dumnezeiești.
„Neantul este ceva îngrozitor, pe care putem să-l sesizăm, să-l simțim…dar dincolo de el este Dumnezeu. Și neantul ne-ar stăpâni dacă bunătatea dumnezeiască n-ar fi în noi”.
„Neantul viu e un ceva nociv pentru spiritul nostru. E ceva mai groaznic decât moartea…
În revelațiile mele el mi-a apărut ca o realitate spirituală de culoare vânăt-întunecat.
Există non-existență și vid absolut și ele provin din materie. Neantul viu se adâncește în mod nemăsurat”.
Adesea mă înspăimânt, mă cutremur în mod abisal, când mă gândesc la câtă rezistibilitate i-a dat Dumnezeu Fericitului Ilie ca să experimenteze de la cele mai jegoase atacuri ale demonilor și ale oamenilor la sănătatea sa duhovnicească până la cele mai sublime revelații dumnezeiești.
…Și pe toate le-a trăit în termeni record…
La Fericitul Ilie bulversează viteza creșterii sale duhovnicești și intelectuale dar și intensitatea atacurilor, a agresiunilor nenumărate la adresa lui.
Nu a fost lăsat niciodată să respire în voie.
Dracii pe de o parte, oamenii pe de alta…și încrederea lui uimitoare în Dumnezeu că poate să îl ducă acolo unde El vrea.
Dumnezeiescul Ilie a sfidat mereu riscurile vieții.
Când a fost vreme de primejdie sau de tortură, de război sau de scris, de rugăciune sau de dialog…el a spus mereu prezent, nu s-a dat înapoi, a fost în mod integral acolo.
De aceea e minunat lucrul că a putut ajunge la o vârstă venerabilă, la bătrâneți frumoase…după atâtea încercări de descurajare, de umilire, de anihilare din partea regimului comunist și a demonilor.
Cum să scapi din atâtea curse fără Dumnezeu?
Cum să ai o atât de mare luciditate, înțelegere, experiență și bunătate după ce ai primit, cel mai adesea, bâte pe spinare?
Toată această măreție umană înduhovnicită nu se putea prezerva fără mila și ajutorul lui Dumnezeu.
Iar Fericitul Ilie m-a învățat că viața ortodoxă e tocmai bucurie cu pistolul la tâmplă…e revelație în mijlocul mizeriei…e ajutor pe marginea prăpastiei…e împlinire dumnezeiască când nimeni nu ne dă niciun credit.
Și că nu trebuie să dăm niciodată înapoi, să nu facem niciodată mai puțin decât facem, să nu ne mulțumim niciodată cu favoruri minore…pentru că Dumnezeu are pentru fiecare bunătăți inexprimabile…dacă riscăm în continuu ascultându-L pe El.
Nu mi-am pus niciodată problema „pentru ce” sau „de ce” îmi spune una sau alta. Și asta pentru că eram convins de faptul că aveam nevoie…sau că voi avea nevoie de tot ce îmi va spune.
El avea dreptate când anticipa evenimente din viața mea…sau ale istoriei…dar și când cripta, acoperea anumite sensuri…pentru ca să îmi dea posibilitatea să le caut, să le înțeleg, să le contemplu.
Și pe zi ce trece am sentimentul foarte profund…că îmi va lua toată viața să înțeleg unele sensuri întredeschise de el…și că tot n-am să le termin de înțeles…
