Despre omul Împărăției [7]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Despre omul Împărăției

***

Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a cincia, a 6-a.

***

Paginile de până acum, cu mare temere duhovnicească dar și cu o bucurie dulce, curată și clară i le-am arătat în vara lui 1999…și i-am citit din ele pe sărite.

…Eram sub bolta de viță de vie, din curte…și stam amândoi pe aceeași bancă. După masa de prânz…

Venisem cu bunica Floarea la Turnu Măgurele…și ea se dusese în casă cu soția și fiica lui.

Niciodată până atunci nu îi vorbisem atât de deschis despre ce înțelesesem din persoana sa…și despre modul cum el era în inima mea.

Văzându-mă că mă sfiesc în a-i vorbi deschis, mi-a parafrazat Mt. 10, 27: „ceea ce auziți la ureche, propovăduiți de pe case”…și m-a rugat să îi citesc.

Să îi citesc…„pentru că adevărul nu e niciodată rușinos…când e vorba de iubire și admirație”.

Am început să îi citesc ceea ce scrisesem…și s-a înmulțit teama în mine. Nu mi-era teamă de el în sensul rău al cuvântului…ci teama de a nu-l supăra.

Teama iubirii…

Însă începând de la pagina a doua sau a treia am simțit în inima mea cum se revarsă în mine dragostea lui plină de har, care mi-a alungat cu totul teama și emoția și m-a făcut să citesc rar și expresiv, ca și cum aș fi dialogat cu mine însumi.

El era atent la ce trăiam, la toate detaliile…și când a început să se roage pentru mine, acolo, la nicio jumătate de metru distanță de trupul meu (pentru că eram cot la cot la masă)…am înțeles, deodată, și bucuria lui față de încrederea mea în el…dar și bucuria lui Dumnezeu…pentru că îl ascult pe robul Său.

Cât timp am citit nu m-am uitat nicio clipă spre fața lui. Îl simțeam însă lângă mine și în mine ca pe un foc…Ca pe un incendiu curățitor.

Mă cuprinseseră dragostea și rugăciunea lui, pe care le cunoșteam și îmi erau prietene…dar atunci ele au fost copleșitoare.

Pentru că aveam nevoie de încredințarea că el știe ce simt și ce cred despre el. De aceea am așternut totul pe foaie: ca să vadă seriozitatea uceniciei mele și bucuria pe care o trăiesc alături de el, ca de un Sfânt al lui Dumnezeu.

Tot citind…focul din mine s-a mai domolit…dar bucuria nu s-a despărțit de mine…ci s-a făcut tot mai clară…

M-a ascultat cu mare atenție…în stare de rugăciune…

După ce am citit…am ridicat capul din foi…și l-am privit în față. Nu îl mai văzusem niciodată până atunci atât de transfigurat. Avea în ochi lumină, o lumină necunoscută până atunci de mine, tainică, dumnezeiască…

Simțeam cum privește prin mine…

Era un sentiment atât de concret…încât numai aveam cum să mă îndoiesc de el.

Mi-a cuprins capul cu ambele mâini și m-a sărutat pe ambii obraji. Și, cu o emoție dulce, mi-a spus: „Credeam că n-ai înțeles…dar tu ai înțeles mai mult decât m-am așteptat!”.

M-am simțit mic, foarte mic…

El, în marea lui smerenie, știa cum să te ridice de la pământ și să te facă să pari „mare”…oricât de păcătos ai fi fost tu.

Sau rugăciunea lui te lumina deodată într-o anume problemă, după ce îți sugerase răspunsul…după care te felicita că ai fost așa de deștept…când el, de fapt, îți oferise răspunsul pe tavă.

Umilința lui, de en ori, m-a făcut să mă simt foarte sărac duhovnicește. Să simt că nu sunt nicidecum vrednic de prezența în viața mea a unui atât de mare Sfânt al lui Dumnezeu.

După ce i-am citit…am plecat să o văd pe Gianina. Blocul unde ea locuia era la trei străduțe de casa de la curte a Fericitului Ilie…așa că ajungeam imediat…și mă întorceam imediat.

Bunica mea a rămas la Fericitul Ilie…și a vorbit cu el…Pe drum…ea mi-a spus că Fericitul Ilie i-a zis, printre altele: „Am doi băieți buni!”. Se referea la Radu Rotaru și la mine, bucurându-se de sporirea noastră duhovnicească.

Pe mamaia a marcat-o discuția ei cu Fericitul Ilie. De aceea când îi vede portretul lăcrimează. Și pentru ea, el este o prezență unică în inimă.

Însă în acea zi s-a petrecut o mare clarificare între noi doi…și, totodată, a început proiectul de comentare și de editare al operelor sale.

Pentru că Fericitul Ilie mi-a încuviințat faptul să scriu despre el, despre ce am vorbit cu el, despre ce am înțeles…și să comentez cărțile sale.

Nu mă așteptasem la așa ceva.

Eu nu plănuisem „să îi câștig” încrederea…pentru a-i moșteni opera…și pentru a scrie despre el.

Ceea ce eu dorisem prin paginile de început ale acestei cărți era să elimin orice echivoc în relația noastră.

Însă el, atunci, a deschis cu totul ușa spre mine.

Ba, mai mult, mi-a mulțumit pentru „eforturile” pe care le fac pentru el.

I-am spus că fac mult prea puțin în comparație cu ceea ce ar trebui să fac pentru el…Dar el m-a contrazis, spunându-mi că fac foarte mult.

Pe drum…mi s-a luminat mintea deodată…și am înțeles cum ne ascultă Sfinții lui Dumnezeu rugăciunile.

Aveam inima plină de dragoste, de bucurie și de curăție dumnezeiască. Deși plecasem de la el…mă simțeam aproape de el…

Și de atunci, cu și mai multă încredere, am început să vorbesc cu el prin rugăciune, să mă rog lui…ca el să mijlocească pentru mine la Domnul.

Și când simțeam nevoia de el…și eram departe, la București, mă rugam lui…ca și cum el ar fi fost deja în cer…

Și, întru harul lui Dumnezeu, Fericitul Ilie îmi răspundea în inimă…

Tot mai mult am înțeles că a cunoaște un Sfânt înseamnă a i te ruga lui prin tot ce îl reprezintă. A-i cunoaște opera, locurile pe unde a fost, a-i repeta cuvintele, a i te ruga ca unui viu…înseamnă să vii în fața lui și să vorbești cu el…și el să îți vorbească despre sine în mintea și în inima ta, în tot trupul tău.

Intimizarea cu Sfinții: cunoașterea personală, directă a acestora. Primirea lor în viața ta. Intersectarea lor cotidiană cu ființa ta.

Când m-am reîntors la el și i-am spus ce am fost luminat să fac…mi-a spus că am dreptate.

Mai întâi i-am cerut încuviințarea să explic cartea sa galbenă…și am început să o citim împreună. Am citit poemele pas cu pas…și proza…și l-am întrebat lucruri stricte, la obiect.

Notițele luate atunci m-au ajutat la comentarea și editarea operei sale. Pe cât primeam detalii punctuale pe atât simțeam că am spor în ceea ce scriu…și că înțeleg tot mai bine textele.

Mă reîntorc la discuții mai vechi…

Pe data de 16 decembrie 1995 mi-a relatat o întâmplare din tinerețea lui. Înainte de bacalaureat, în timp ce dormea, a fost strigat pe geam de mamă-sa.

În vis, el se făcea că vine spre casă…

Se vedea mergând spre casă.

Când s-a trezit din somn, în mod brusc…și-a dat seama că e țeapăn…că nu poate să-și miște trupul…

Văzându-se într-o atare situație a închis ochii din nou, a adormit…și a venit spre casă de acolo de unde se trezise abrupt…reluându-și drumul…și apoi s-a trezit bine…

Fiind o fire cercetătoare și dornică de cunoaștere, tot în prima tinerețe, înainte de facultate, după ce citise niște cărți de ocultism, a vrut să experimenteze ce înseamnă a te concentra într-un punct.

Era într-o stare de veghe…

Și, deodată, în timpul concentrării la un punct fix de pe perete…a văzut o piramidă în fața sa și în vârful piramidei un punct strălucitor.

A mers, în spirit, spre piramidă…însă la un moment dat a început să conștientizeze că sufletul său s-a desprins de trup…

Și l-a cuprins teama…și dorința de a reveni în trup…

S-a uitat înapoi…și și-a văzut trupul în pat…dar nu putea să miște niciun mădular.

Era între piramidă…și trupul lui…el privind cu sufletul tot ceea ce vedea.

Și-a dat seama că panica trebuie redusă…și a căutat să își găsească liniștea sufletească.

Și, pe cât se liniștea…pe atât se întorcea în trup…și a început să își miște un picior…apoi o mână…și apoi tot trupul…

El a experimentat multe…însă a ales, pentru toată viața, doar rugăciunea și curăția sufletului și a trupului.

Eu prezint lucrurile fragmentar…fără cronologie strictă între ele…Dar toate trebuie lăsate să se decanteze în sufletul dumneavoastră…pentru ca să îl puteți contempla în frumusețea sa dumnezeiască.