Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Despre omul Împărăției

***

Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a cincia, a 6-a, a 7-a, a 8-a.

***

Discutam despre prezența sufletului în întreg trupul nostru, despre modul cum susține sufletul trupul nostru în funcțiune și despre cum îl personalizează continuu

Și îmi spune la un moment dat: „S-a constatat de către o echipă de medici, că omul căruia i se extirpează un organ din corp rămâne cu impresia existenței lui în continuare.

Iar explicația acestei senzații cred că e următoarea: organismul are deja conștiința anumitor fluizi ai organismului, care își continuă activitatea o perioadă de timp sau pe tot parcursul vieții.

De aceea simți mâna sau piciorul amputate deși ele ți-au fost eliminate din corpul tău”.

*

„Un elev a prezis cutremurul din 1941. El a fost consultat de doctorul Simion din București…”, pe care Fericitul Ilie părea să-l cunoască.

„Și tânărul i-a mărturisit doctorului că se afla în internatul școlii (o școală din București)…și, brusc, a început să aibă stări de neliniște, agitații interne, tot felul de vibrații în organism…stări pe care le mai trăise în timpul unui alt cutremur…dar la o mai mică intensitate…pentru că și acel cutremur fusese unul mai mic.

Acum vibrațiile pe care le simțea erau mai mari ca data trecută…și i-a alarmat pe cei din jur…cu iminenta producere a unui cutremur.

Nimeni nu l-a crezut…

La ora 6 seara a coborât din internat și și-a anunțat din nou pedagogul și colegii ca să nu mai stea în clădire.

La ora 9 seara i-a rugat pentru a doua oară.

La ora 1 noaptea…pentru a treia oară.

A treia oară au devenit cu toții suspicioși și au ieșit afară ca să vadă ce se va întâmpla.

După ce au ieșit cu toții din clădire…la ora unu și-un sfert noaptea…sau la unu și jumătate…a început cutremurul…și au asistat cu toții la faptul cum tavanul dormitorului, acolo unde trebuiau să fie cu toții, s-a prăbușit.

Era un dormitor imens…

Și toți elevii au scăpat de la moarte din cauza acestui elev…care i-a atenționat o zi întreagă…și l-au crezut doar cu câteva minute înainte ca să se petreacă drama.

Explicația medicului însă a fost una empirică: elevului i-ar fi lipsit anumite substanțe minerale din organism…pe care el i le-a administrat mai apoi prin tratament.

Însă această explicație nu rezolvă nicidecum necunoscuta…pentru că Dumnezeu, în mod evident, a lucrat prin acest tânăr salvarea tuturor”.

Și mi-a spus acest eveniment într-o zi, când eu eram foarte slăbit trupește și mental…și percepeam imediat și la modul zdrobitor…tot binele și răul din jurul meu…

*

Vocația este sensul în care te dezvolți după aptitudinile pe care le ai. Ea este așadar mai mult decât o simplă alegere”.

*

Pentru Fericitul Ilie, educația are prioritate față de calitățile omului. Pentru că el consideră că fiecare are nevoie de educație pentru ca să se recunoască pe sine…să se înțeleagă.

Numai când omul se instruiește își dă seama cum să își folosească calitățile native.

*

Referitor la Immanuel Kant[1] mi-a spus: „pe Kant am început să-l înțeleg după [vârsta de] 40 de ani”.

*

Mi i-a evocat pe larg, în contexte care mai de care mai neașteptate, pe Rădulescu Motru[2], pe Nae Ionescu[3], pe Constantin Noica[4], pe Mircea Eliade[5], pe Emil Cioran[6], pe George Enescu[7], pe Constantin Brâncuși[8]…ca să enumăr numai câțiva români

Evocări care porneau de la cum scriau, cum arătau, ce pictau, ce au spus într-un anume context…de la un amănunt mai mult sau mai puțin important din viața lor…care devenea un subiect de discuție care mă viza…din care eu trebuia să trag concluzii spre binele meu

Și orice discuție o începea spre educarea mea…și nu pentru ca să îmi arate că…știe și acel lucru…

*

Abia venisem într-o zi…și l-am găsit pierdut, gânditor pe Fericitul Ilie…Nu era…în vremea noastră

„Trebuie să îți spun dumitale ceva…ce n-am spus în toți anii mei de pușcărie: eu n-am fost legionar…dar am simpatizat cu legionarii.

În zona noastră, aici, în Teleorman, la început, legionari se făceau numai tineri muncitori, sobri…Mai apoi lucrurile au degenerat înspre altceva…cu mișcarea asta legionară…deloc plăcut. Spre omoruri și fapte incalificabile

Iar pe mine m-au chinuit în chip și fel în închisoare tocmai pentru ca să recunosc acest lucru: că sunt „legionar”…

Dar nu le-am dat satisfacție, nespunându-le nici nu, nici da”.

Și după ce mi-a spus acest lucru…s-a luminat la față…s-a întors în prezent…și am discutat…ca și când nu ne-am fi despărțit niciodată.

*

Mi-a relatat despre moartea legionarilor, despre persecutarea lui Călinescu, despre moartea lui Iorga[9], despre „partidul studențesc”.

Mi-a vorbit despre determinismul filosofic[10], despre Kant, Hegel[11], Bergson[12], Aristotel[13], Platon[14], Socrate[15], iconoclasm[16].

Discuții despre noțiuni de logică și de istorie a Logicii, despre direcții și forme ale Metafizicii, despre Kierkegaard[17], Schuré[18], Nichita Stănescu[19], Mihail Eminescu[20], Marin Sorescu[21], despre teatrul absurdului[22] și pictura „nouă”.

*

Din opera poetică a lui Mihail Eminescu mi-a recitat poeme întregi…iar iubirea pentru el era foarte transparentă.

…Asta, în comparație cu mine, care nu știu niciun poem pe de rost…din sutele pe care le-am scris. Uneori uit și volumele pe care le-am scris…sau fragmente întregi de carte…mi se par scrise de un altul

Pentru că eu consider că nu are rost să înveți pe de rost…lucruri pe care le ai mereu la îndemână.

Astfel mă despart interior de ceea ce am studiat și am scris…pentru ca să mă preocup, în mod total, de noile lucruri pe care le cunosc și le scriu.

Însă Fericitul Ilie și-a exersat memoria toată viața, mai ales în închisoare…atingând performanța de a memora sute de pagini.

*

Când a ieșit din închisoare în 1964…și a început să ia pulsul poeziei care se scria pe atunci în România…singurul poet român care l-a atras a fost Nichita Stănescu.

Pe care însă l-a prețuit până la un anumit moment…Dar pentru că știa admirația mea pentru Nichita…n-a vrut să îmi spună cu ce l-a decepționat.

*

Ori de câte ori am adus vorba despre Marin Sorescu, Fericitul Ilie a avut o expresie „zâmbitoare”…Nu știu cu ce l-a mai enervat și Sorescu…

*

Nu i-a sărit cu mine nici pe Balzac[23], Cehov[24], Nietzsche[25], Byron[26], Shakespeare, Dostoievski, Stendhal[27], Esenin[28] și mulți alții…la care s-a referit punctual.

Era când moralist, când biograf, când entuziasmat…când dezamăgit de vreun lucru sau altul din viața lor.

*

Dostoievski l-a preocupat mult timp. La fel și Shakespeare.

Am vorbit îndelung despre diverse personaje, despre construcții narative, despre cum ar trebui puse în scenă…

Paradoxal însă: despre ei doi nu mi-a dat niciun text.

*

Mi-a exemplificat de mai multe ori (și m-a convins!) de ce Shakespeare sună mai bine în engleză decât în traducerile în română…El l-a citit în engleză…

*

Mi-a vorbit și a scris câte ceva despre „slăbiciunea” lui Paul Valéry…Însă nu s-a apucat niciodată să facă critică, în mod serios, la ceea ce citise.

Poate dacă mă întâlnea prin anii 60…și eu m-aș fi născut mai devreme

Pentru că mi-am dat seama că a lăsat totul să se aștearnă în el…pentru că nu a avut cadru, n-a avut un public, nu a avut oameni care să îl încurajeze să spună cine este.

S-a rezumat doar la descrierea experiențelor sale mistice…Și pentru că închisoarea i-a fracturat cursul firesc al dezvoltării literare…a considerat că nu mai e cazul să se implice scriitoricește sau ca critic literar.

Însă el putea să facă literatură sau critică literară foarte ușor…pentru că el intuia caracterele personajelor, înțelegea dedesubturile teatrului, ale romanului, ale nuvelei…nu mai spun ale poeziei…și avea o experiență enormă de viață…

Toate acestea au rămas numai în el…și în mine…prin ceea ce mi-a mărturisit…

*

Pentru el istoria este vie. Domnitorii României îi spun întotdeauna lucruri noi. S-a rugat pentru mulți dintre ei…și unora le-a văzut și starea duhovnicească.

Mi-a vorbit despre cum l-a văzut extatic pe Sfântul Ștefan cel Mare[29], în închisoare, bineînțeles înainte de a fi canonizat…dar și cum l-a văzut pe Fericitul Mihai Viteazul[30]…când s-a rugat ca să cunoască starea sa duhovnicească.

*

Pentru el România nu era un cuvânt…ci o realitate intimă și unică. Ceva de neînlocuit. Și pentru România a luptat pe front, a suferit în închisoare, s-a rugat continuu, i-a lăsat cărți sfinte, o poartă în rugăciuni de-a pururea.

*

Însă iubirea lui de țară…nu avea niciun extremism revanșard.

*

Mi-a vorbit despre diverse Mănăstiri și pictura lor: Dragomirna[31], Humor[32], Durău[33], Suceava[34], Neamț[35], Putna[36] etc. Și era, ca și mine, impresionat, de diverse detalii…unele dintre ele minore în comparație cu compoziția picturală ca atare.


Did you like this? Share it: