Predică la Duminica a 4-a după Paști [2012]
Iubiții mei,
Hristos a înviat!…
El, „Paștile nestricăciunii” [Penticostar, ed. BOR 1999, p. 142], Cel care ne umple de viață dumnezeiască, făcându-se Izvor al tămăduirii [Idem, p. 131] de orice boală.
Pentru că minunea de astăzi, făcută în timpul Cincizecimii evreilor [Idem, p. 139] și relatată de In. 5, 1-15, ne arată că Hristos, Cel ce S-a făcut om pentru oameni, este Omul de care avem nevoie cu toții pentru ca să ne arunce în scăldătoarea vindecării și a mântuirii.
Pentru că Botezul e pântecele din care ne naștem ca fii ai Împărăției iar mântuirea noastră este consecința directă a iubirii Celui ce ne-a iubit pe noi până la Cruce…Care a înviat din morți călcând moartea și decadența noastră…pentru a ne umple de lumina ce izvorăște din umanitatea Lui transfigurată.
Căci aceasta e lumina Învierii: lumina ființială, proprie Fiului din veci, pentru că e proprie întregii Treimi…și pe care El o revarsă în întreaga creație prin umanitatea Sa transfigurată!
De aceea toate s-au umplut de lumină…de lumina Lui personală, ființială, îndumnezeitoare.
Pentru că lumina Învierii nu e separată de Hristos, ci ea, lumina Sa necreată, izvorăște din dumnezeirea lui Hristos și se revarsă prin umanitatea Lui, unită ipostatic/ personal și pentru veci cu dumnezeirea Sa, a Celui răstignit și înviat…și ne atrage pe toți la curăție și sfințenie.
…Și Sinaxarul zilei ne oferă trei mărturii tradiționale prețioase, fără însă a spune din ce sursă sau surse patristice sunt luate. Și anume: cel pe care Domnul îl vindecă de slăbănogirea/ paralizia de 38 de ani se numește Iaron și el va fi acela care Îl va pălmui pe Domnul în timpul judecării Sale nedrepte…și el este altul decât cel de la Mat. 9, 2-7 [Penticostar, ed. BOR 1999, p. 139].
Adică Iaron s-a arătat inexprimabil de nerecunoscător față de Binefăcătorul Său…după ce El fusese singurul Om…care a avut milă de el.
Și iarăși discutăm despre recunoștința față de Dumnezeu și față de oameni…care se naște din iubirea de Dumnezeu și de oameni.
Pentru că iubirea, de la sine, înțelege că trebuie să se manifeste cu bucurie și mulțumire față de cel care o iubește.
Căci iubirea se naște în relație…și recunoștința e semnul unei iubiri vii…și care îl înnobilează pe om.
Pentru că cel care nu-l recunoaște și nu-l pune în evidență pe cel care îl iubește…este un om stricat la inimă.
E unul care minimalizează omul…și maximalizează cine știe ce realitate telurică.
Fiindcă atâta timp cât preferăm bani, funcții, portofolii…în locul trădării propriei noastre iubiri…ne alegem cu un confort de rușine…în locul împlinirii personale.
Mai devreme sau mai târziu ne dăm seama…și ne vine să ne dăm cu pumnii în cap…
Iuda și-a pus ștreangul de gât…alții au murit lamentabil…groaznic…pentru că și-au vândut iubirea…adică ceea ce îi ținea în viață…
Însă cine își respectă iubirea…se arată recunoscător…și recunoștința se arată în multe feluri.
Te poți ruga pentru el, poți face milostenii, pomeniri…
Îi poți face daruri peste daruri…sau poți dărui altora ca lui, ca celui care te-a iubit mult…
Te vei împlini după sfatul lui…al celui căruia îi ești recunoscător că ți-a deschis mintea…și te-a învățat să fii om…și nu lepră.
…Și suntem învățați astfel…în praznicul învierii…că încredințarea plină de râvnă a credinței…trebuie să fie plină de noblețea recunoștinței.
Adică să Îl iubim pe Hristos pentru iubirea Lui…și nu pentru avantajele mântuirii.
Să fim absorbiți de El și de ceea ce ne învață El…și să nu ne transformăm în jandarmerie religioasă, în oameni de ordine ai Bisericii…care credem că „voia Lui” e să le dăm bastoane pe spinare…celor care nu ne ascultă.
Dimpotrivă, pilda/ exemplul/ paradigma Domnului pentru noi e aceea a bunătății care nu așteaptă aplauze…a faptei bune care nu are nevoie de ochiul camerei de luat vederi pentru ca să se producă…a recunoștinței care mulțumește…a iertării și a cumințeniei profunde care conving mai mult decât forța și reclama publicitară.
Pentru că omul care se înduhovnicește este mai de preț decât orice…pentru că în el se coboară Împărăția lui Dumnezeu, cea care va stăpâni toate…atunci când Dumnezeu va fi plinirea tuturor.
Așadar, iubiți frați și surori, fii ai învierii, să nu uităm niciodată pe Cel care ne-a ridicat și ne ridică continuu din bolile noastre…și să nu ne facem că trăim într-o lume…perfectă, fără lipsuri, fără necazuri…și fără dureri!
Dacă cunoaștem ajutorul lui Dumnezeu în viața noastră…și cât de mare nevoie avem de el…atunci să fim ajutor viu, plin de prietenie, pentru cei care au nevoie de sfat, de orientare, de sprijin, de viață autentică.
Pentru că debusolarea societății noastre e un minus axiologic…dar și unul al relației.
Nu știu ai cui sunt și nici ce trebuie să facă din viața lor…pentru că nu au întâlnit oameni care știu că sunt robii lui Dumnezeu și că scopul lor e înfrumusețarea ontologică continuă, adică sfințenia.
Și noi, ca societate, suferim din cauza lipsei noastre de sfințenie…de normalitate axiologică, lipsei noastre de valori…și de eforturile pentru a le întrupa.
De aceea nu ne mai plac vorbele goale, clămpănelile oratorice…ci căutăm oameni integri, care să fie una cu vorbele lor.
Vrem oameni ai faptei…
Vrem oameni pe care să ne bazăm…
Iar cei pe care ne bazăm…au, în același timp, cuvinte cu greutate.
Cuvinte pline de responsabilitate, de asumare personală a cuvintelor…
Dumnezeu să ne dea puterea de a ne bucura, întru slava Lui, de cuvintele și faptele noastre, pe care Domnul le-a îndreptat și le-a curățit cu purtarea Sa de grijă. Amin!