Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Despre omul Împărăției
***
Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a cincia, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a.
***
„Prin spiritism, omul vrea să se cunoască pe sine și nu pe Dumnezeu”. Pentru că e o încercare antropocentrică de cunoaștere.
*
„Clarviziunea e prezentul continuu”. În sensul că vederea înainte e o urmare a unei intrări extatice în veșnicie, acolo unde trecutul, prezentul și viitorul umanității sunt un prezent nesfârșit, continuu.
*
„Cunoașterea omului, fără punct fix, intră în gol”.
…Pentru că noi avem întotdeauna nevoie de certitudini, de lucruri ferme, de lucruri pe care să ne bazăm în munca noastră de cercetare.
*
Fericitul Ilie accentuează de multe ori realitatea „simțirii minții”. Adică a minții îmbibate de sentimente curate.
*
În pușcărie a văzut, în cadrul vederilor sale mistice, și diverse utilaje și mașini de fabrică…pe care mai apoi le-a găsit, în mod identic, la Combinatul chimic de la Turnu Măgurele, unde a lucrat un timp după eliberare.
Dumnezeu i-a dat de știre, cu alte cuvinte, despre traiectoria pe care o va urma viața sa.
Însă a înțeles ce sunt…numai când a văzut mașinile ca atare, la fața locului.
*
„Într-o poezie bună…găsești adesea niște versuri…în care constă inima poeziei de față. Acolo trebuie căutat momentul inițial al inspirației…sau de unde a început poezia”.
*
„Ideile incipiente” și intuiționismul. Pentru un gânditor artist „ceva nou în sine, de-abia sugerat, îngrămădiri vagi de idei și imagini, după cum spunea Eminescu, bat la porțile gândirii, pentru ca să devină obiect artistic”.
*
„Fiecare vers era ceva nou pentru mine”, îmi mărturisea Fericitul Ilie, referitor la modul în care scria poezie în tinerețea lui, și asta datorită „năvălirii ideilor” în ființa sa.
*
Starea de inspirație: „cu tot ce vii în atingere se transformă în ceva sublim”.
*
Mi-a vorbit despre Paul Claudel[1]…și apoi despre o mărturie a acestuia. Cum că a participat la o ședință cu atei…și un ateu îndrăcit, în timp ce a luat cuvântul ca să vorbească, fața lui arăta ca fața unui demon…și a început să sară, de pe loc, la o înălțime anormală.
*
Și-a adus aminte de plămânul său perforat de glonț…în Rusia…în al doilea război mondial.
Și îmi spunea că nici acum nu poate să uite, după 50 de ani de zile, strigătele lor: Boje!…Boje!… [Dumnezeule!…Dumnezeule!…] când erau împușcați de români…
Rușii mergeau sute de metri târâș…pentru ca să scape de atacul românesc…
Și acolo a fost împușcat…și cărat de o căruță…până la punctul sanitar al armatei române.
*
Altădată mi-a relatat filmul împușcării…al alergării lui agonice, pe câmp, în timp ce sângele îi scurgea viața din trup…cum a căzut…cum a leșinat…și cum, înainte să leșine…a fost văzut de cineva și recuperat…
Și îmi spunea că simțea că moartea urcă în el…cum se împăienjenește totul în mintea lui…și cum înțelegea că trebuie să accepte ce se petrece cu el: că moare…
Când s-a trezit și s-a văzut viu…a înțeles că a primit în dar…o nouă viață…
*
„În Dumnezeu e totul” îmi spunea uneori…Adică în El e viața, în El sunt așteptările noastre, în El e veșnicia noastră…pentru că de la El și prin El trăim.
*
Sau folosea expresia: „trupul meu duhovnicesc”…pentru a vorbi despre transfigurarea pe care lumina dumnezeiască o producea în persoana lui.
*
„Femeile sunt mai sensibile decât bărbații”. Tocmai de aceea el are o delicatețe duhovnicească aparte în ceea ce le privește pe fete și femei. Și acest lucru poate fi mărturisit din plin de acelea cu care a trăit în casă, de soția și fiica lui…sau de Gianina[2], care îmi mărturisește modul special în care se comportă cu ea, atunci când discută împreună.
*
Discutam despre Metafizica lui Nae Ionescu…și îmi spune că i-a plăcut spusa aceluia: „Cine vrea să facă metafizică trebuie să mănânce o dată în zi”. Adică să fie ascetic…Să facă filosofie ca pe o preocupare autentică de viață și nu ca pe o profesie academică distantă.
*
„Eu văd metafizica prin prisma celor văzute prin revelație…pentru că lumea adevărată se vede prin revelație”.
*
L-a cunoscut pe Ion Țugui[3] după revoluție…din media…și, paradoxal, deși știa că acela se ocupă de ocultism, Fericitul Ilie i-a trimis câteva pagini din experiențele sale mistice…Iar Țugui, foarte politicos, fără să interpreteze tendențios informațiile, le-a publicat într-o carte a sa.
Nu știu dacă a avut o corespondență anume cu Țugui…dar mi-a mărturisit într-o seară, că Ion Țugui, prin concentrare și meditație timp de 6 ore a reușit să se detașeze de sine însuși…și să rămână conștient de ceea ce se petrece cu el.
A văzut cum sufletul său iese în afara corpului…și s-a văzut astfel, din afară, pe sine însuși.
Însă mie mi-a mărturisit experiența lui Țugui în următorul scop: ca să-mi argumenteze faptul că e un lucru firesc și nu unul duhovnicesc ieșirea sufletului din trup.
Dar, mi-a subliniat el, „în adevăratele extaze, Dumnezeu e Acela care atrage inima curată la Sine…și El îi arată ceea ce dorește ca să se întipărească în ea”.
*
„În urma revelațiilor avute nu trăiesc o stare de mândrie, pentru că știu că sunt daruri ale lui Dumnezeu în viața mea, ci o satisfacție, o împlinire interioară…pentru că știu că Dumnezeu a lucrat toate acestea în mine însumi”.
*
„Pentru un rugător adevărat, starea lui naturală e starea de smerenie. Pentru că stă în fața lui Dumnezeu, a Celui ce e Izvorul bucuriei și al întregii sfințenii. Cum ai putea să te lauzi…în fața Lui?!”.
[2] Viitoarea mea soție…și a cărei mărturie va urma în a doua parte a cărții de față.
