Timpul e probabil cea mai abstractă materie care ne înconjoară. O percepem doar în alte forme, în ale altor lucruri, care se modifică odată cu vremea.

E o plasmă care ne transformă, un foc care ne carbonizează încet.

Paradoxul e că…această substanță nu există ca atare, nu o vedem, nu o simțim, nu o mirosim…și totuși impactul asupra tuturor e devastator de concret.

Ea e formată din particule numite…secunde sau milisecundeclipeatomi  care ne coagulează existența, puse cap la cap.

La final (al existenței), ființa noastră este numai una: nu fragmentată în milioane de particule.

Timpul e un context sau un cadru în care poți să te manifești…consecutiv. În care poți să fii o continuitate de fapte și de decizii.

Ele se adună doar și nu se împart și nici nu se face media aritmetică.

Și totuși, tu nu ești numai…adunarea lor.

Poți chiar să le scazi din ființa ta…și să le reduci la zero, atunci când nu le mai acorzi importanța pe care credeai că o au.

Deși timpul nu are culoare sau miros, poți să îi simți dilatarea sau condensarea, poți, adică, să îl subiectivizezi, deși e obiectiv.

E impersonal și inflexibil cu tine, dar nu e…imobil.

E și…nu e.

Te anulează sau…îl anulezi.

E poarta dintre neant și veșnicie

Did you like this? Share it: