Prima, a doua, a 3-a și a 4-a parte.

În Cântul VI, autorul introduce, ca mai târziu Heliade-Rădulescu, un episod de inspirație miltoniană, prin care descrie un tablou infernal, o scenă a Iadului, în care Satana stă și face planuri:

Tocma pe-acea vreme, supt afunda

Tartárului peștere, Sătana

Scoțind capul afară din unda

Văpăii nestânse, cu tirana

Sa privire, pe diavoli învită

Să muncească făptura osândită,

*

Iar’ el prin aceasta să desfată

Ca ș-un craiu tiran după bătaie,

Când vede-oastea vrăjmașă junghiată,

Când noroade-întregi strică și taie

Și e mâhnit numa că nu poate

Așa tăia noroadele toate.

*

Însă-într-această noapte, de care

Zic eu, după ce oar’câtă vreme

Sătana căută cu desfătare

Cum chinuita făptură geme,

În gânduri căzu și socotele

Ce-i pricinuiră-amară jele.

*

Pentru că cugetând el în sine

Cumplita sa din ceriu scăpătare,

Apoi tot pierdut vecinicul bine

Potrivind cu a sa de-acum stare,

Așa răcni de jele și-urgie,

Cât clăti iadul din temelie.

*

Crunți învolbind ochi apoi: „Oh mie!

(Strigă) Cu totul nesuferită

Viață și nemuritorie!…

Mai bine era-într-acea clipită,

Când fui surpat cu mândra mea ceată

Să fiu pierit cu totul de-odată!

*

Câci, măcar muream eu fără vintă,

Dar’ mergându-mi în nimică firea,

Durerilor încai să punea țântă,

Nici mă-ar ghimpa tristă pomenirea

Fericirilor mele trecute,

Curmată fiind prin moartea iute.

*

Ci nu mi-au priit várvara soarte

Ș-în războiu îmi fu protivitoare,

Nice-a vínce-mi dete, nice moarte,

Lăsându-mi această rozătoare

Și nesuferită pomenire.

Oh! crudă, nespusă chinuire!

*

Această dar’ aducere-aminte

M-apăsă-acum… nu tu, Savoate!

Căci însuș’ a ta de-acu nainte

Atotputernicie nu poate

Alta să facă-asupră-mi izbândă

Mai mult ocarnică și neblândă.

*

Deci sus, Sătano! Scoală și-arată

Celui-de-Sus că-ai încă putere;

Și măcar nu poate el să pată,

Nici să sâmțască vre o durere,

Totuș cere-a ta pe dânsul ură

Să-ți izbândești pe a lui făptură.”

*

Aceste zicând groaznic urlă, iară

Tot iadul răsună cu greu muget.

Însuș’ diavolii să spăimântară

Și vrând să știe-a Sătănii cuget

Boìerimea tartárului toată

Într-o clipită fusă-adunată.

*

Ochii Sătana-își întoarsă roată

Cercetând pe tot însul în față;

Inima pare că-i să desfată

Văzându-și boierimea sumeață.

Apoi, după puțină tăcere,

Acest chip grăi rozându-și ghierre:

*

„O, soți credincioși ursitei mele,

Viteji protivnici naltei lumine

Ce stăpânește mai sus de stele,

Știu că v-aduceți aminte bine

De cea vecinică zio cumplită,

Domnia mea când fu cutrupită.

*

Biruiți fum cu drept! în bătaie,

Iar’ nu supuși, asupriți; iară

Nice-într-astă pucioasă văpaie

Cu vecinică și nestânsă pară

Suntem plecați, unde fără spaimă

Făptura pe Făcătoriu defaimă.

*

Știți dară că-a noastră mângăiere

Este în izbândă sângur ș-ură

Asupra celii de sus putere

Ce pedepsește și nu să-îndură!

Dar’, precum văd, să pare mie

Că vă-au apucat o trândăvie!

*

Nu văd eu acum bujdind pe poarta

Iadului suflete ca nainte,

Ș-acuși va fi doar deșartă boarta

Această-întunecoasă, fierbinte,

De n-om mai îndrăznire o dată

A lupta cu oastea luminată!

*

Fost-am în lume și de-amăruntul

Toate-am iscodit. Adevărat!

Cumcă-încungiurând eu tot pământul,

Mai cu samă-l văd noao plecat,

Iară țări adevărat creștine

Sau nu văzui, sau foarte puține.

*

Dar’ ce folos! când văd omenirea

Care fu-în pisma noastră zidită,

Înălțându-și pănă la ceriu firea

Și pănă la partea cea mai fericită,

*

Râvnind a fi-oarecândva părtașă

Deșertelor noastre-în ceriu lăcașă.

Însă nu fie-asta-adevărată!…

Ca marele Sătana să vadă

Urgisita făptură vodată

Colò sus, în cereasca livadă,

Mai mulțindu-să de-acum nainte,

Juru-mă pe tartarul fierbinte!…

Numirile căpeteniilor demonice, care fac, mai departe, sfat cu Satana, reprezintă de asemena un element comun cu Milton și Heliade (Anatolida).

Peștera Tartarului e o titulatură care derivă din alta mai veche, peștera/ peșterile Iadului, prin care este denumit locașul infernal subteran (un fel de hrube, sau, cum li se mai spune în literatura veche, închisorile/ temnițele/ pușcăriile Iadului).

Cel ce se desfată privind chinurile oamenilor în Infern este el însuși căznit de o nespusă chinuire, a amintirii vecinicului bine din care a căzut.

Interesantă imaginea în care își roade ghiarele de ciudă…cred că provine dintr-o expresie populară.

Însă cugetările Satanei, solilocviile sale, momentul de reflecție când părea că ar putea avea o tendință spre căință, văzând răul imens pe care l-a făcut, ca și exprimarea aversiunii și a sentimentelor revanșarde față de Dumnezeu (înalta lumină / Ce stăpânește mai sus de stele) și de Îngerii Lui (oastea luminată), reprezintă toate împrumuturi din Paradisul pierdut. Și acolo Lucifer lua hotărârea de a purta un nou război împotriva lui Dumnezeu și a oștirilor îngerești.

Și tot ca în poemul miltonian, Satana dezvoltă o filosofie proprie, în care se declară nedreptățit, iar pe Dumnezeu Îl consideră neîndurat, ura fiindu-i singura mângâiere, Infernul devenind un loc al denigrării Ziditorului și Stăpânului lumii.

Aici își află rădăcinile toată filosofia revoltei/ insurgenței din secolele ulterioare.

Invidia Satanei se îndreaptă spre oamenii care au fost creați pentru a lua locul în Rai (cereasca livadă) îngerilor căzuți: omenirea / Care fu-în pisma noastră zidită /…/ Râvnind a fi-oarecândva părtașă / Deșertelor noastre-în ceriu lăcașă.

Ion Budai-Deleanu încearcă să preîntâmpine criticile care puteau fi aduse epopeei sale, viziunii neobișnuite pentru literatura română, într-o notă: „Unde ar fi izvodirile poeticești a lui Omer, a lui Virghil și, în vremile noastre, a lui Miltón la inglezi, a lui Tásso la italieni și a lui Clòpstoc la nemți, de ar fi socotit aceste învățate noroade de dânșii, cum socotesc acești mai sus cârtitori asupra poetului nostru? Musofilos” (p. 181).

Întreaga epopee poate fi considerată un…tur de forță al intertextualității.

Did you like this? Share it: