Iubiții mei,
duminica aceasta e una a meticulozității profetice…atâta timp cât e împlinirea, în fapt, a profeției mesianice de la Zah. 9, 9…dar, în același timp, e un praznic de bucurie-tristă…pentru că inițiază partea finală a drumului Domnului spre Cruce și spre Înviere.
…Și celor care caută să cunoască și azi, cu o curiozitate deloc înțeleaptă, împlinirea profețiilor din Scriptură și ale Părinților…Evanghelia de azi [In. 12, 1-18] le arată…și ne arată…că profețiile se împlinesc…mai presus și de așteptările celor Sfinți…darămite ale oamenilor păcătoși…care nu înțeleg nici cele mai elementare semne ale iconomiei dumnezeiești.
Pentru că nimeni nu a înțeles, atunci când Zah. 9, 9 s-a împlinit, după cum, în mod smerit, mărturisește Sfântul Evanghelist Ioan despre sine și despre ceilalți Apostoli: „Acestea nu le-au cunoscut [uc egnosan] Ucenicii Lui mai întâi/ la început, ci [numai] când Iisus S-a preaslăvit [edoxasti]. Atunci [Ucenicii] și-au amintit [emnistisan] că acestea erau scrise pentru El [ep’ Aftu ghegrammena] și acestea I le-au făcut Lui” [In. 12, 16, cf. GNT].
Și dacă Apostolii Domnului nu au înțeles, în mod punctual, etapele tainei lui Dumnezeu cu oamenii…dacă n-au înțeles cum s-au împlinit profețiile și care a fost drumul lor, pe mai departe…dar au înțeles unele, post-factum/ după ce ele s-au petrecut…cum să nu fie semn de mare imaturitate duhovnicească dorința noastră de a cunoaște profețiile, de a tâlcui fără rest Apocalipsa și prorociile Părinților…de a face pronosticuri cu vedere la prigoane, semne și a doua Sa venire?
Și, bineînțeles, că e mai ușor să numeri versetele Scripturii, să înfricoșezi cu Scriptura în mână, să mai faci încă o sectă pe baza ei sau să egalizezi cine știe ce text al Scripturii cu vreun cip sau cod de bare...decât să îți sfințești viața.
Iar sfințirea vieții…ajutată de această nevoință extenuantă și umilitoare a Postului Mare și de toată teologia practică a Bisericii…e cea care contează…pentru că în ea se împlinesc toate așteptările noastre eshatologice.
Pentru că a aștepta ortodox…nu înseamnă să fantazezi pe tema viitorului…nu înseamnă să te panichezi de orice fantasmagorie mediatică…nu înseamnă să te crezi pregătit pe sufletul gol de slavă dumnezeiască…ci a te concentra pe relația cu Dumnezeu…și a trăi din ea.
Căci a aștepta ortodox pe Domnul…înseamnă a fi cu El…și a nu-ți păsa de ce se întâmplă azi, mâine, poimâine…atâta timp cât El te învață ce să faci în toate zilele vieții tale.
Noi așteptăm pe Cineva deja prezent!
Prezent nu sus…nu la dreapta…nu doar în Biserici…nu doar de Paști…nu doar seara sau dimineața…ci prezent în noi și cu noi în orice clipă…fiind pretutindeni și peste tot în același timp, pentru că El cuprinde și susține toate câte există.
Noi așteptăm…pe Cel pururea fiitor, neclintit și nemișcat…care ne mișcă pe noi toți prin slava Sa…și, prin ea, cântă în noi…melodia îndumnezeirii.
Pentru că trebuie să fii mlădiat de slava lui Dumnezeu ca să înțelegi lucrările Sale…lucru care S-a petrecut cu Sfinții Apostoli, după Învierea și Înălțarea Sa la ceruri…când au înțeles, întru harul Treimii…că acel mic verset de la Sfântul Zaharia…s-a petrecut deja, într-un mod paradoxal, la intrarea Lui în Ierusalim…
Acum cine ar fi putut înțelege, citind Zah. 9, 9, că șederea pe mânz…se va petrece așa cum s-a petrecut?
Cine ar fi putut să o lege de Mesia…și ar fi putut vizualiza, în mod punctual, împlinirea ei?
Și, la fel, cine ar fi putut lega Is. 7, 14 de Prea Curata Fecioară…și ar fi înțeles, înainte să se petreacă, dărâmarea Ierusalimului la anul 70 d. Hr.?
Însă, după observăm, profețiile sunt mici și umbroase…iar împlinirea lor este de o istoricitate perplexantă.
Înțelegi că s-a petrecut ceva prezis…numai când te luminează Dumnezeu asupra textului…și după ce evenimentul s-a petrecut…
Restul sunt doar speculațiile unor minți orgolioase.
Și speculațiile despre viitor sunt cel mai adesea lamentabile pe lângă normalitatea realităților istorice…cu tot paradoxul sau, dimpotrivă, anormalul lor.
Scriptura, în abisul ei, a vorbit despre Cruce…a vorbit despre asumarea umanității de către Hristos…a vorbit despre deschiderea Împărăției pentru întreaga umanitate…dar numai când lucrurile au început să se contureze…am înțeles cât de firesc…cât de normal…cu tot paradoxalul lor…s-au petrecut lucrurile în istorie.
De aceea, unii văd numai liniaritatea istorică…și în Hristos văd un simplu om răstignit pe o cruce…care poate fi real sau o fabulație/ un mit…pe când creștinii ortodocși văd istoria în mod paradoxal, din perspectiva veșniciei, și Hristosul disprețuit de unii este pentru noi Dumnezeul întregii umanități, Creatorul și Preaiubitorul nostru Mântuitor, care a dus iubirea pentru noi până dincolo de limitele morții…ca să facă din drumul iubirii…un drum mai puternic și mai durabil decât moartea.
Cei care vor să știe cum va fi viitorul…nu vor să își afle prezentul.
Interioritatea prezentului lor…
Pentru că numai un om neîmplinit caută în afara lui lucruri care să-l împlinească…când împlinirea…toată…e înăuntrul lui…pentru că e viața în Împărăția lui Dumnezeu.
De aceea noi nu căutăm împlinirea unui viitor total necunoscut…ci revelarea deplină a unui viitor deja trăit în miezul lui, în incandescența lui îndumnezeitoare.
Pentru că viitorul nostru e prezentul nostru…adică Dumnezeu.
Și din acest motiv suntem interesați de a fi în prezentul relației cu Dumnezeu, de a fi cu El noapte și zi, clipă de clipă…pentru că Domnul viitorului…e Domnul prezentului…și al întregii istorii…Cel care ieri și azi și în veci e Același.
Și în relația cu El…El mă învață să fiu omul prezentului…al unui prezent mereu în derulare…pentru că tot viitorul nostru…e, cum bine știm, prezentul continuu al vieții noastre până la moarte…și după moarte, într-o viață și mai prezentă decât cea de acum.
Așa că intrăm în Ierusalim împreună cu Domnul…adică intrăm în pacea sufletului, dacă alegem smerenia de a fi cu El și la bine și la greu…mai ales la greu…
Pentru că e ușor să fii un mânz blând…când ai verdeață destulă în cont, mașină la scară, casă bine izolată termic și fonic…familie frumoasă…și sănătate cât cuprinde…
Dar credința, fără ipocrizie, se vede când duci greul evlaviei singur, când ești neputincios, sărac, minimalizat…bolnav…când ești credincios împotriva tuturor evidențelor care te conturbă.
Și iată, acum, în al doilea praznic cu pește pe masă…ne bucurăm cu un ochi de simțirea hristologică a celor care L-au întâmpinat…și care au făcut un gest mai mare decât propria lor intenție…și cu un ochi ne întristăm…pentru că de diseară încep Deniile Săptămânii Mari, ale Patimilor Domnului, când umanitatea nu și-a mai arătat fața frumoasă, nu a mai simțit prezența Lui înfricoșătoare…ci L-a călcat în picioare ca pe o treanță…ca pe un lucru uzat, nefolositor…spre marea noastră rușine veșnică…
Și de aici bucuria noastră tristă…
Bucuria noastră mai mult tristă…
Pentru că în 2000 de ani de Creștinism repetăm…tot repetăm…în fiecare zi…mai degrabă gesturile bădărane ale umilirii celuilalt…decât pe cele ale umplerii lui de lumină, de cutremurare sfântă.
Fiindcă atunci când nu suntem principiali, când suntem duplicitari…când ne dăm de Sfinți…dar în noi pute tot Iadul…nu facem decât să Îi mai dăm o piatră în cap lui Hristos…să Îl mai huiduim copios…să Îl mai disprețuim cu sadism inexprimabil.
Căci de aceea Domnul ne-a spus să fim lumină…să fim iubire…să fim frumusețe pentru întreaga umanitate: pentru că știe cât de urâtă e lumea fără toate acestea și multele altele care țin de sfințenie.
Da, sfințenia nu e moralism ieftin…ci transfigurare dumnezeiască a persoanei noastre!
Sfințenia nu e să punem două lumânări, să facem o donație…să zâmbim frumos la Biserică…ca la prezentarea de modă.
Sfințenia e să fi avut patimi multe și caraghioase la culme…și, pe fiecare zi să le vezi tot mai stinse, tot mai șterse în tine…și în locul lor să fi răsărit multă lumină dumnezeiască, multă curăție, multă virtute în ființa ta.
Înseamnă să fii bogat în Dumnezeu, în harul Său…și nu în lucruri pe care le pierdem, inevitabil, pe buza gropii…
Cum să participăm la Denii?!
Cum să ne zdrobim inimile…și să plângem…dacă până acum n-am făcut-o?!
Cum să ne spovedim și să ne împărtășim cu El?!
Cum să facem din viața noastră un colț de rai (că tot am văzut astăzi un bar…care se numea nici mai mult și nici mai puțin decât: „colț de rai”)?!
Pentru toate acestea…aflăm răspuns de la Domnul Însuși…dacă El e cu noi mereu…și noi ne rugăm și așteptăm cuvântul Lui cel de viață făcător…și îndumnezeitor…
Însă asceza creștină nu se termină odată cu Paștiul…după cum bucuria duhovnicească nu începe…sau nu ține trei zile de Paști.
Bucuria, cunoașterea și asceza se împletesc, merg mână în mână…și sunt pentru toată viață…chiar dacă programul ascetic al Bisericii e accentuat în posturile cele mari, cele 4 din an.
Așa că îndemnul meu e să începeți la un moment dat viața ritmată după traiectul Bisericii, după programul ei…și să nu mai doriți să ieșiți din tipicul ei!
Asta, bineînțeles, dacă nu v-ați decis cu mult înainte…pentru bucuria trudnică a ascezei…cea care ne renovează mereu interior…și ne face mai frumoși decât florile și pădurile.
Mergem spre Înviere…prin Cruce, iubiții mei!
Prin suportarea durerilor, a bolilor, a ispitelor…și prin truda continuă de a înțelege, de a ne dezlipi de rău…și de a ne înfrumuseța cu binele slavei lui Dumnezeu.
Mergem spre învierea noastră…trăind Învierea Lui, a Celui ce a fost Primul înviat din morți…Care nu a putut fi ținut de moarte cu forța…pentru că era fără prihană…și S-a ridicat ca un Biruitor din Iad, cu toți Sfinții Lui…pentru ca Împărăția Sa să se umple de nestemate personale, de Sfinți fără de număr.
Mergem spre Învierea Lui…văzându-ne mereu neputința noastră.
Nu mergem ca niște triumfători…ci ca niște vindecați continuu de El.
De aceea, cu această conștiință frumoasă, că El este Viața și susținerea noastră în viață, să ne apropiem în aceste zile de Domnul slavei, Ca să ne umplem de focul iubirii Sale, ca întru bucurie sfântă să vestim tuturor Învierea Lui.
Nu doar cu buzele…ci cu întreaga noastră ființă.
Pentru că vestindu-L astfel pe El…vestim tuturor că lumea are un sens, că el e sublim și preasfânt…și sensul e comuniunea veșnică cu Dumnezeul cel veșnic. Amin!
