Ultimele două cărți antume ale Părintelui Profesor Dumitru Popescu

În 2009 am tehnoredactat și corectat (pe alocuri am și reformulat anumite pasaje sau le-am completat…alături de toate drumurile și demersurile editoriale) textele ultimelor două cărți tipărite de Părintele Dumitru în timpul vieții…și s-a bucurat mult să le vadă în mână.

Asta după ce am terminat teza doctorală împreună, după ce am depășit unele asperități inerente între noi doi, după ce ne-am cunoscut mai bine…și a căpătat o mare încredere în mine…în sensul că a conștientizat faptul că sunt capabil să le revăd și să le stabilesc forma finală.

Într-o zi de vară…i-am adus acasă, de la depozitul editurii, volumele de autor la ambele cărți.

La primul contact cu ele…s-a scufundat vreo 15 minute în citirea și verificarea lor…le-a răsfoit pe-o parte și pe alta…și a spus că e bine…cu zâmbetul pe buze.

Apoi am băut împreună, de-o bucurie relaxantă, vreo doi centimetri de whisky în pahar…mulțumindu-mi pentru celeritate.

„Dumneata ești fenomenal, domnule, la scrisul ăsta! Mă obosești prin viteza cu care scrii și editezi”…

…Pentru că totul a durat vreo 3 luni, cu editare cu tot…și cărțile așteptaseră câțiva ani…

Apologetica rațional-duhovnicească a Ortodoxiei (239 p.) a scris-o…pentru că își dorea o Apologetică mult mai puțin scolastică…și mai mult axată pe probleme concrete, pe probleme existențiale.

Îmi mărturisea că îl enervase, și ca student și ca profesor, tratarea temelor Apologeticii din perspectiva unei teologii raționaliste și deloc experiențiale.

Și Sfinția sa dorea tocmai acest lucru: întoarcerea  teologilor la răspunsuri clare, directe, pertinente, pe înțelesul oamenilor de azi…pentru că și așa (accentua asta de multe ori) există multă neștiință și derută în rândul oamenilor care vin la Biserică…

Tematica celei de a doua cărți se întrepătrunde cu problemele discutate în Apologetică.

Convorbirile sale cu Conf. Dr. Cristinel Ioja, editate sub titlul Teologie și Viață. Relevanța teologiei ortodoxe în lumea contemporană (198 p.) urmăresc același lucru: să vorbească punctual și pe înțelesul unui public larg despre probleme teologice diverse.

Și asta pentru că, în ultimii ani de viață, s-a produs o mare convertire în sufletul său.

Petrecută, paradoxal, în momentul unei operații chirurgicale…

Și mi-a mărturisit, în discuțiile noastre despre teologia mistică a Sfântului Simeon Noul Teolog, cum a trăit o moarte clinică…în timpul acestei intervenții pe cord deschis…cum s-a văzut în afara trupului…cum arăta lumina pe care o vedea la orizont…și care erau diferențele între aici…și dincolo…

Și îmi spunea: „Dacă nu aș fi trăit această experiență…să văd cum e dincolo…niciodată nu aș fi știut, cu adevărat…ce înseamnă har necreat…și nu aș fi avut deschiderea pe care o am acum pentru tematica mistică…pe care dumneata o dezbați în teză…Când m-am trezit din morți…mi-am dat seama cât de profundă e teologia noastră și…cât de multe lucruri cere Dumnezeu de la noi, preoții…”.

Însă la scurt timp după editarea cărților (plănuiserăm o transcriere a predicilor sale aflate în format audio și o editare a lor în mai multe volume…editarea cărții apărută post-mortem, la pomenirea de un an…cât și o alta de interviuri, împreună) s-a petrecut ceva inexplicabil până azi: m-a privit, deodată, cu suspiciune (nu știu cine i-a sugerat lucruri neadevărate despre mine)…și m-am retras, discret, din viața sa, pentru că nu îmi place să…incomodez pe cineva…sau să fiu cu forța în viața cuiva…

Nu îi cunosc ultimele luni de viață…și îmi pare rău pentru asta.

Însă nu a existat (și nici nu există vreun motiv) pentru care să fiu suspicionat…pentru că sunt același cu care a făcut cărțile…și același căruia i-a cerut să fie prezent, prin CV-ul său, pe platforma noastră.

Pentru că Sfinția sa mi-a dat toate datele, m-a lăsat să fotografiez tot ce e în CV-ul său, mi-a dat textele manuscriptice și alte cărți ca să le scanez…pentru că a vrut să rămână pe Teologie pentru azi…și în arhiva mea de date…pentru că știa că eu știu să prețuiesc frumos oamenii…care se deschid cu inimă bună față de mine…

Am participat la înmormântare…la o altă pomenire a sa…

Însă și familia sa, am observat, mă privește cu suspiciune…motiv pentru care am ales să nu mai particip, chiar dacă aflu, la vreuna din pomenirile sale publice…

De ce?

Nu vreau să incomodez prin prezența mea…sau nu vreau să merg în locuri unde nu sunt plăcut.

Asta nu înseamnă că la Proscomidie, în pomenirile mele și în rugăciunile mele Părintele Dumitru nu e prezent…și nu mi-e prieten.

Dimpotrivă: acum îi înțeleg și mai mult durerile referitoare la oameni, la atmosfera din Biserică, înțeleg mai bine ce înseamnă altitudinea vieții preoțești în postmodernitate, îi înțeleg singurătatea pe care a trăit-o în ultimii ani…când aproape nimeni nu îl mai vizita…și nevoia sa reală, flămândă, de dialog, de taifas, de destăinuire, de vorbire din inimă despre problemele care ne dor sau ne bucură.

Cu alte cuvinte…s-a rupt, în mod intempestiv, o relație de prietenie profundă…între mine și Sfinția sa…și trăiesc și acum frustrarea de a nu fi dus această prietenie la bun sfârșit.

Însă încerc să o recuperăm în rugăciune…și în înțelegere…

Pentru că rugăciunea alină inima și suspendă distanțele…iar înțelegerea tot mai profundă a teologiei și a vieții te unește cu cei de un cuget cu tine.