Jurnalism de intimitate

Dacă ești parolist…poți să scrii fără virgule.

Treaba e să ajungi la timp, să îți faci treaba în cât timp de scurt poți, fugitiv…și să rămâi peste timp.

Jonglează cu cuvintele, fă-le să tremure, cutremură-te de tot ce te depășește, nu învârti realitatea printre dește…pentru că e de rău.

Undeva, cândva, ți se va reproșa că ai fost prea intim…adică prea brutal cu unul sau altul…sau prea indiferent…tot cu unul sau cu altul. Cu alții…

*

Intimitatea jurnalului e non-jurnalistică.

Acolo te despoi de grimase sterile, de confidențe în jurul unei cafele, de emoții dulcegi…și ești cât se poate de tulburător.

Adevărul brutal tulbură tulburător.

Mai ales pe cei care nu au „viciul” acesta al adevărului.

Pe cei care nu-și spun adevărul nici când se uită în oglindă, nici când mor…nici când se scumpește benzina.

*

Care benzină de viață?

Care adevăr?

Jurnalismul jurnalului e adevăr de intimitate, adevăr nefandosit, pentru urechi subtile…și nu bădărane.

Și acolo contează cum te simți azi, dacă e soare sau nu, dacă ai bani în buzunar sau nu…dacă ești sănătos tun sau nu…

*

Ceea ce m-a amăruit întotdeauna (de la amărui…amăruit la inimă) au fost detaliile suferinței.

Aproape toate jurnalele marilor oameni ai istoriei sunt trase la xerox.

Au fost unul, doi, o mie cărora li s-a pus pata pe ei.

Șicane, dureri prostești, nefericire, tulburări o grămadă…pentru un cuvânt, un poem, un gest, o carte.

Și pe cât oamenii par să fie „indiferenți” la cuvântul scris, la carte…pe atât vor să știe ce ai scris despre ei…cum au apărut ei în cartea ta…

*

Nu, nu îi interesează cum arată…cum arată în ochii tăi…ce trebuie să îndrepte în ei…ca să arate mai bine!…

Pe ei îi interesează modul în care i-ai idealizat…modul în care le-ai deformat urâțenia…modul sclipos în care, mințind despre ei, au ieșit spre alții.

„Da’ de ce-a folosit acel cuvânt?! Dar ce-a vrut să spună în fraza aia?!! Arăt eu așa de neam prost, de gâgă…după cum mă descrie el?!!!”.

*

Și de aici, de la ranchiunoasa și nesimțita idealizare de sine, pleacă ideea imaginii de sine.

„Vai, mi-a distrus imaginea!…Ce mă mai fac eu acum, când mi-au dat cu ghioaga în cap…idolului imaginii de sine…și încep să mă văd așa cum sunt eu?

Dar cum ai sperat să fii…decât așa cum ești tu?

De aici penibilul, penibilul grosier: să te chinui o viață să arăți că ești un domn…o doamnă…o somitate…și apoi să aflăm că ai fost o lepră.

Sau noi să știm că tu ești o lepră…iar tu să vrei să ne convingi că „mai mare lepră decât tine nu există”.

*

Căutăm în jurnale…după propria noastră stare de spirit.

După propria noastră altitudine duhovnicească…sau prăpastie sufletească.

Dacă ne interesează salvarea omului, demnitatea lui, ceea ce importă din viața și opera lui…vedem frumosul, vedem frumosul și din urât, înțelegem…ne înțelegem în postura lui, ne punem în locul lui…

*

De ce-a fost omul compromisurilor? De ce? Pentru ce scop?

Pentru el? Pentru alții?

Ce-a încercat să recupereze? Ce-a încercat să construiască?

Ce a construit…de fapt?

Ce a construit el în mod direct…și nu prin intermediari, nu cu ajutorul altora…ci cu eforturile lui?

*

Una e să vezi o greșeală de tipar…sau o inconsecvență la un necunoscut…și alta e să vezi aceleași lucruri la cineva cu tone de cărți scrise.

Trebuie să te pui în loc…și să vezi dacă poți să suporți faima, gloria, poziția importantă…fără să o iei razna.

Poți să suporți presiunea contestării la fel de mult ca prețuirea exagerată?

*

Jurnalismul intim e despre limite.

Despre limitele pe care ți le impun alții, despre limitele pe care ți le impui tu…despre cum e să te dezlimitezi fără ca mulți să înțeleagă asta.

…și grețosul, bravada, impostura vin…când jurnalismul intim e trădat.

Când vrei să vinzi greble la grădinari…

*

Ah, jurnalismul de intimitate, e ca o rugăciune lungă care se termină când vrei tu…și ca o tăcere lungă pe care o începi când vrei tu!