Heidegger consideră poezia (mai precis: locuirea poetică a omului) drept un element constitutiv al ontologiei umane.

În opinia sa, în poet există nescris un mare Poem, din care actualizează uneori fragmente pe care le notează, traduse prin limbă (cu ajutorul limbii), numite poezii sau poeme: „Orice mare poet nu scrie decât pornind de la un unic Poem. […]

Acest Poem al poetului rămâne neexprimat. Niciuna din creațiile poetice [se referă în mod deosebit la Trakl, dar considerațiile sale au caracter de generalitate] luate separat și nici ansamblul lor nu spune tot[1].

Adică, acel unic Poem nu este epuizabil

„Cu toate acestea, fiecare creație poetică în parte vorbește pornind de la întregul acelui Poem și îl rostește pe acesta de fiecare dată[2].

Fiecare poezie este un ciob de oglindă care reflectă întregul. Fiecare poezie reține ceva esențial/ fundamental din gândirea și experiența poetului.

„Deoarece Poemul unic rămâne în spațiul neexprimatului, noi nu putem examina locul său decât încercând – și anume pornind de la ceea ce exprimă prin limbă creațiile poetice considerate separat – să trimitem în acel loc. […]

Localizarea Poemului necesită, la rândul ei, o trecere premergătoare printr-o lămurire a creațiilor poetice luate în parte[3].

Analiza separată a creațiilor poetice trebuie să contureze ansamblul operei poetice și chiar mai mult, al Poemului – adică nu doar ceea ce a exprimat, ci și ceea ce a rămas neexprimat din viziunea unui mare poet.

Ea trebuie să pună în evidență și faldurile nevăzute ale personalității unui poet și…poemele nescrise.

Dialogul care se naște între gândire și creația poetică tinde să scoată la iveală esența limbii, pentru ca muritorii să învețe din nou să locuiască în limbă”[4].

Limba este creată, mlădiată, de poeticitatea gândirii, de poezia din interiorul celui care vede poetic universul (pentru că universul este o poezie plasticizată).

Limba, de la început, nu a fost un instrument de comunicare inexpresiv, dar valențele ei sunt uitate de oamenii abrutizați, fiind recuperate, redescoperite de poet.

Așa încât poetul revelează poezia din el însuși, din semenii săi, din univers și din limbă.

Pentru că structura tuturor este fundamental poetică.

„Dialogul gândirii [noastre] cu creația poetică are de străbătut o cale lungă. El abia a început. […] Acest dialog este pândit de primejdia de a perturba rostirea proprie Poemului, în loc de a-l lăsa să cânte în propria-i netulburare[5]: aceasta când cel care face analiza poemelor, criticul literar în speță (dar și lectorul obișnuit), în loc să asculte cântecul Poemului, în loc să se înscrie și să urmărească matca lui firească, crede că ar fi mai bine să devieze această matcă înspre ce vrea el să spună sau să creadă, chiar dacă e în totală contradicție cu melodia originală.

Se întâmplă când criticii literari se cred sau se visează co-creatori ai marelui Poem, consideră că ar putea să spună mai mult și mai bine decât poetul…

Criticul capătă câteodată impresia că este un demiurg…îl apucă veleitățile demiurgice, uită despre cine trebuie să vorbească…că scrie despre altcineva în analizele sale și nu…despre sine. Dacă vrea să vorbească despre sine, poate scrie jurnale sau propriile sale opere.

De multe ori săvârșește însă o lectură pur personală și subiectivă, care nu mai aude mare lucru din cântecul inițial al poetului. Cu alte cuvinte, poziția sa critică e o paradă de inteligență și de erudiție personală, care nu ține cont de intențiile autorului…

E ca și cum cineva ar vrea să-l interpreteze pe Beethoven, schimbând și… partitura

„Localizarea Poemului este un dialog al gândirii cu creația poetică. Ea nu prezintă nici concepția despre lume a unui poet, nici nu-i cercetează atelierul[6]. Ba da, numai că nu poate să cuprindă totul, nici nu trebuie să se comporte insidios sau să considere că atelierul poetului este o masă de disecție

Dacă nu ar putea deloc să-și reprezinte concepția despre lume a poetului și nu i-ar cerceta atelierul (care poate să destăinuie multe despre Poemul nescris), atunci nici nu ar putea exista un dialog al gândirii cu creația poetică sau ar fi unul reprimat, superficial, monosilabic…

„Localizarea întreprinsă de gândire nu poate decât să-i confere ascultării un caracter interogativ și, în cel mai bun caz, să-i sporească forța meditativă[7].

Heidegger exagerează spre finalul acestei expuneri: rolul poetului și al Poemului său este tocmai de a naște răspunsuri, nu interogații fără sfârșit.

Sau poate vroia să tempereze tocmai falsa părere că oricine și oricum poate da buzna în intimitatea gândirii și a simțirii unui mare poet și poate înțelege totul fără eforturi…

Interogația e începutul gândirii, nu sfârșitul ei.

Poemul nu există ca să ne sporească neliniștile și interogațiile până la…anxietate sau depresie…ci dimpotrivă, pentru a le canaliza spre așezarea lor într-un rost, într-un sens.

Forța meditativă nu se dezvoltă prin acumularea aluvionară de interogații.

În mod cert, Heidegger are de multe ori răspunsuri (nu are numai întrebări și neștiințe), datorită cărora poate să-și urmeze calea, mai departe, în filosofia sa.


[1] Martin Heidegger, Originea operei de artă, Ed. Humanitas, 1995, p. 309-310.

[2] Idem, p. 310.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 311.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

Did you like this? Share it: