Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Sfânta și Marea zi de Luni [2012]

Iubiții mei,

după ce am purtat în mâini „semnele biruinței” lui Hristos asupra morții…adică salcia verde, frumoasă, crudă, cu muguri noi, cu mugurii primăverii…în această primă zi a Săptămânii Sfintelor Patimi ale Domnului facem o dublă pomenire.

Pe de o parte, vorbim…despre viața unui Sfânt, care a prefigurat mai multe momente din viața Domnului…și reamintim, pe de altă parte, ce s-a petrecut cu copacul pe care Domnul l-a blestemat.

Și Sfântul pomenit astăzi pentru momentele prefigurative din viața lui e Sfântul Patriarh Iosif al Vechiului Testament…despre care Triodul, cartea de căpătâi a acestor zile, spune despre el că era „preafrumos”.

Însă nu în sensul de „super sexy”, de tânăr afemeiat…ci preafrumos ca sinonim al lui „foarte curat”…

Și în cântările de azi, după cum ați auzit, s-a subliniat faptul că Iosif nu s-a întinat/ nu s-a culcat cu femeia celui care îl cumpărase ca sclav, de la frații lui, în mod nedrept…adică cu femeia lui Putifar, ci, în ciuda tinereții sale…nu s-a lăsat ademenit de femeia în vârstă, matură…ci a fugit de păcat, lăsându-și haina în mâna ei…și astfel păstrându-și „înțelepciunea întreagă”.

Sfântul Iosif cel preafrumos la minte, la fapte și la cuvinte!

Pentru că frumusețea reală e sfințenia reală…și nu cosmetizarea cu bani grei.

Iar Dumnezeu, Cel care nu se uită la față…nu ne mântuiește pentru că avem gene pensate sau bărbi bine buclate…ci pentru că avem curăție.

Curăție care se dobândește și după ce ai curvit o viață…și când n-ai curvit nici o dată.

Pentru că această curăție, a sufletului…care se extinde și în trup…e floarea credinței și a pocăinței, e o floare născută din lacrimi…din lacrimile noastre de durere sinceră.

Pentru că există și multă durere prefăcută…sau simulată

Așadar…îl avem pe Sfântul Iosif ca paradigmă de verticalitate morală.

Însă Sinaxarul zilei, pe lângă latura morală, accentuează, cum spuneam, perspectiva tipologică/ anticipativă/ prefigurativă a vieții Sfântului Iosif.

Căci Sfântul Iosif a fost urât de frații săi și vândut cu 20 de arginți [Fac. 37, 28], după cum a fost urât de evrei și vândut de propriul Său Apostol…și Domnul Însuși, cu 30 de arginți.

Aceeași sumă aproape…aceeași mișelie.

Nedreptatea strigătoare la cer…

Sfântul Iosif a fost aruncat în groapă…Domnul a fost înmormântat…

Sfântul Iosif ajunge slăvit…și își iartă frații invidioși, ajutându-și propriul popor să supraviețuiască…pe când Domnul trece prin Cruce, prin Iad, pentru a ridica, prin Învierea Sa din morți, pe Sfinții Săi întru Împărăția Sa…și deschide porțile mântuirii pentru întreaga umanitate.

Hristos Domnul nu este exclusivist…nu se gândește doar la Ucenicii Săi…ci Își întinde mâinile pe Cruce spre toți.

Sfântul Iosif suportă toată durerea umilinței și a desconsiderării…pentru a se face unealtă a milei lui Dumnezeu cu popor mult.

Și cu evreii…și cu egiptenii…

Pe când Mielul lui Dumnezeu Se lasă străpuns pentru viața lumii, pentru întreaga umanitate, pentru ca prin sângele Său să ne împăcăm cu Dumnezeu.

Și de ce, totuși, Iosif cel „preafrumos”?

De ce nu „preacurat”, „preasfânt”, „preadrept”?

Pentru că în această dumnezeiască zi accentul cade pe frumusețea pe care o aduc postul, rugăciunea, curăția, iertarea, umilința…adică pe frumusețea duhovnicească.

Da, această frumusețe mântuiește lumea!

Dar ea nu e podoabă exterioară.

Nu e beteală.

Nu e ornament exterior…ci ornament interior.

E frumusețe sufletească, noblețe, candoare, gingășie, curăție.

E sfințenie.

E comuniune cu Cel plin de slavă.

E ceea ce ne trebuie…și lucrul de care avem nevoie.

Pentru că noi avem nevoie de frumusețe…și nu de acreală.

Iar ceea ce exasperează, ce dezgustă, ce îndepărtează pe oameni de Ortodoxie e tocmai…răceala, acreala, scorțoștismul nostru gestual, lingvistic și faptic…atunci când ne apucăm să vorbim despre cele mai sfinte, mai curate, mai frumoase și mai dumnezeiești lucruri.

Adică în loc să vorbim din interiorul lor, cu fiorul lor…noi, netrăindu-le deloc…totuși vorbim de „viață duhovnicească, de viață duhovnicească, de trei ori viață duhovnicească”…spunând contrariul cu ochii și cu gura și cu înfățișarea…

Dacă suntem frumoși…oare n-o să ne observe nimeni?

Și dacă suntem deștepți…iarăși n-o să ne observe nimeni?

Cineva care face mult, tot mai mult pentru Biserică…oare poate fi confundat cu unul care stă toată ziua cu telecomanda în mână?

Frumusețea e plinătate…și ea e observabilă.

Ea curge în gesturi.

Curge pe cuvinte.

Curge în ochi.

Se prelinge în trup…

Pentru că frumusețea sufletului, adică curăția lui…e tot ce poate fi mai încurajator…și mai liniștitor pentru cineva care nu cunoaște liniștea, care nu e mângâiat de nimeni, care nu e susținut de nicio făptură a lui Dumnezeu.

Și cine a avut parte de frumusețea din oameni…știu ce spun, da, știu ce spun acum…

În al doilea rând, după cum spuneam, ziua liturgică de azi ne vorbește despre smochinul blestemat de Domnul [Mt. 21, 18-20; Mc. 11, 20-21].

Domnul n-a găsit rod în el…

Și Sinaxarul zilei explică, în mod paradoxal, blestemarea smochinului: pentru ca să nu blesteme un om…a blestemat un pom.

Și asta pentru ca Domnul să Își arate latura Sa de Judecător al lumii…de Pedepsitor al răului și al nedreptății, așa, ca avanpremieră a Judecății finale.

A blestemat prin el…pomul cu ale cărui frunze s-au îmbrăcat Protopărinții noștri după ce au păcătuit.

Dar, în același timp, Domnul a blestemat în smochin păcatul

Păcatul care se insinuează ca dulce în viața noastră…dar e o amărăciune imensă.

Toate cele trei înțelesuri sunt subliniate de Sinaxar, alături de un al 4-lea: smochinul e sinagoga evreiască lipsită de roade duhovnicești.

A fost găsită goală de rod…de aceea a fost blestemată.

Iar Biserica Ortodoxă e noua sinagogă/ noua adunare sfântă a Israelului Celui Nou, adică a Israelului botezat în numele Prea Sfintei Treimi.

Însă…dacă pe poporul pentru care Domnul a suferit atâtea…l-a blestemat pentru că l-a găsit gol, iar noi suntem fiii Legământului Celui Nou, bazat nu pe sângele țapilor…ci pe sângele Fiului lui Dumnezeu…oare ce vom păți noi, dacă aceia au suferit o atât de mare umilire?

Nu degeaba Denia de astă seară, după Aliluia tânguitor…dureros…ne-a vorbit despre Mirele care vine la miezul nopții…adică despre Judecătorul nostru.

Pentru că viața creștină e o viață de veghe și nu o viață de somn, de somnolență, de adormire în papuci…

Viața ortodoxă e o viață de mare încordare și epuizare

Nu își încordezi mușchii ca să te bați cu alții…ci cu tine.

Cu propria ta dorință, cu propria ta intensitate interioară, cu propria ta nădejde, cu propria ta credință.

Să vezi dacă credința ta rezistă când ești greu încercat.

Să vezi dacă tu ești cel pe care crezi că îl știi.

Să vezi ce știi din ce ești.

Iată!…

Iată Mirele vine…oricând

El nu vine la miezul nopții…pentru că nu Îi place ziua

Ci miezul nopții e tocmai miezul vieții…miezul zilei vieții noastre…pentru că noi suntem noapte…fără lumina Lui.

Noi suntem întuneric fără razele nemuririi Sale.

Adică El vine ca să facă din noaptea noastră zi…o zi neînserată.

El vine să ne facă din noapte o zi incandescentă, o zi preafrumoasă

Să ne facă o Ioana preafrumoasă, o Maria preafrumoasă, un Viorel preafrumos, un Vlad preafrumos

Pentru că slava Lui lămurește dulceața păcatului…

O arată așa cum este: amărăciune.

Oricum ne-ar livra-o dracul pe sub mustăți…amărăciunea e amărăciune în cele din urmă chiar dacă ea se poate numi curvie, drog, beție, prostie, nesimțire, indiferență…

Așadar, iubiții mei, să nu fim smochine…ci preafrumoși!

Să fim preafrumoși într-o lume cu multe standarde de urâțenie.

Să ne fie mai dragătăcerea și izvorul de har al inimii noastre…decât o evanescentă „fală bună” printre oameni nu prea…înțelegători de Dumnezeu!

Pentru că astfel putem simți ceva din slava Lui.

Din durerea Lui pentru noi…

Din chinurile Lui…în aceste preasfinte zile de arcuire ascetică a ființei noastre.

Pentru că…de nu ne vom face vioară…în mâinile lui Dumnezeu…degeaba ne-am ascuțit ca un arcuș în 40 de zile de post. Amin!

Did you like this? Share it:

Previous

Verde crud

Next

A 88-a zi pentru România

2 Comments

  1. Camelia

    „Viața ortodoxă e o viață de mare încordare
    și epuizare

    Nu își încordezi mușchii ca să te bați cu alții…ci
    cu tine.

    Cu propria ta dorință, cu propria ta intensitate interioară, cu propria ta nădejde,
    cu propria ta credință.

    Să vezi dacă credința ta rezistă când ești greu încercat.

    Să vezi dacă tu ești cel pe care crezi
    că îl
    știi.

    Să vezi ce știi
    din ce ești.”

    Mi-a trebuit ceva vreme sa pot intelege de ce,
    de ce oamenii trebuie sa treaca prin incercari felurite; insa raspunsurile
    aflate nu m-au multumit deplin.

    Cand, cu ajutorul Lui am putut realiza ca, de
    fapt, scopul incercarilor este doar acela de a te putea vedea  pe tine insuti in oglinda necrutatoare a constiintei, atunci m-am linistit. De a te descoperi pe tine insuti, de a-ti
    vedea si cunoaste propriile limite.

    De fapt, scopul incercarilor este
    binecuvantat ajutor, este mana Sa intinsa catre noi, pentru a ne apropia cat
    mai mult de El.

    Este o permanenta chemare catre viata adevarata, atat de
    departe de tumultul patimilor cotidiene.

  2. Camelia

    „Pe de o parte, vorbim…despre
    viața unui Sfânt, care a prefigurat mai multe momente
    din viața Domnului…și reamintim, pe de altă parte, ce s-a petrecut cu
    copacul pe care Domnul l-a blestemat.”

     De ce oare Hristos a blestemat acel smochin
    neroditor? De ce tocmai mochinul? Oare la fel s-ar fi intamplat si cu alt pom?

    Cred ca nu este intamplator ales acel pom.
    Daca frunzele lui au acoperit goliciunea primilor oameni, fructele smochinului
    sunt de fapt … flori, flori invertite, semintele fiind fructele smochinului! Smochina
    ca atare reprezinta inflorescenta arborelui.

    Iisus a cautat sa culeaga acea floare a
    smochinului – curatia, nevinovatia – floarea care ascunde semintele lui –
    virtutile ascunse in adancul sufletelor noastre …

    Pilda smochinului neroditor si viata Sfantului
    Patriarh Iosif al Vechiului Testament. Ce legatura pot avea ele? Poate doar
    acea frumusete reala a sfinteniei de care vorbiti si sfintia-voastra in predica
    zilei de astazi. Floarea credintei si floarea smochinului.

    „Pentru că această curăție, a sufletului…care se extinde și în trup…e floarea credinței și a pocăinței, e o floare născută din lacrimi…din
    lacrimile noastre de durere
    sinceră
    .”

    Va multumesc,
    Parinte, ca mi-ati ajutat sa aflu mai multe intelesuri ale acestei zile!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén