Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 9 aprilie, 2012

Despre trădare ca inconsistență a dragostei

În mod voit, iubiții mei…n-am vorbit despre trădarea lui Iuda în Predica din Marțea Mare…deși sunt două sedelne la Utrenie și Evanghelia, de la Matei…care vorbesc despre ea…iar la Pavecernița Mare alte două cântări…

Pentru că am vrut să o tratez aici, în mod aparte…

Pentru că în gestul lui Iuda nu e vorba despre trădarea din ură…ci despre trădarea din iubire

Iuda nu era un oarecare evreu, care L-a vândut pe Domnul…ci un Apostol al Domnului…care a făcut acest gest inuman, ca să ne referim numai la aspectul relației dintre oameni…

El participă cu credință, cu dragoste la rolul său, la chemarea sa…și primește din partea Domnului harisme dumnezeiești.

Domnul l-a chemat și pe el…ca și pe ceilalți 11.

Nu a făcut diferență

Și nu l-a chemat neștiind ce va face Iuda…ci l-a chemat în ciuda faptului că știa ce va face

Sau nu S-a uitat la acest lucru în primul rând…pentru că El dorește mântuirea tuturor.

Și asta ne spune multe despre ce trebuie să facem noi în relație cu oamenii, cu diverși oameni…

Adică să nu ne fie teamă să fim buni și înțelegători cu oamenii…chiar dacă știm că ei sunt niște impostori…Că în urma prieteniei cu ei…vom avea numai belele

Ci să mizăm pe bine, pe frumos, pe dreptate…pentru ca astfel să dăm șansa tuturor…să vadă oameni integri în fața lor.

Poate că mulți dintre cei ce ne văd, ce ajung să ne cunoască…nu au avut parte de o educație aleasă

N-a stat nimeni de capul lor să îi instruiască religios…nu i-a introdus nimeni în duhovnicia vieții…ci au văzut, peste tot, numai canalii…

Au trăit numai cu exemple rele în fața ochilor…și au ajuns niște zănatici ca și exemplele rele pe care le-au văzut.

De aceea iertându-le bădărănia, privirea vie după furat, după a te escroca, obiceiurile proaste…poți să le fii deschizător de ochi asupra adevărului lor…și al oamenilor lui Dumnezeu…

Toți Apostolii aveau păcatele, patimile lor…când au fost chemați de Domnul…

Însă Evangheliile vorbesc despre trădarea lui Iuda…ca avându-și rădăcina în iubirea de bani.

Adică în ceva de care nu vrei să te desparți…sau pe care îi valorizezi…mai mult decât pe oameni.

Prima cântare de la Denia de Marți cu referire la Iuda…vorbește despre intrarea lui în relație cu viclenii preoți și cărturari evrei, care Îl pizmuiau pe Domnul și care au făcut sfat plin de fărădelege ca să Îl omoare.

Iuda s-a dus la ei „fără rușine”, adică cu nesimțire…și i-a întrebat cât îi dau ca să-L primească în mâinile lor [Triod, ed. BOR 2000, p. 558].

Dacă Iuda știa de planul evreilor cu Domnul…nu știau și alți Apostoli?

Nu ni se spune asta…

Însă ni se spune în Evanghelii despre faptul că toți erau înfricoșați să nu fie în postura vânzătorului…în afară de Iuda.

Iuda trăiește înainte de a-L vinde o parazitare/ o inconsistență a dragostei lui pentru Domnul manifestată ca dorință de câștig…și ca nesimțire…ca lipsă de evlavie față de El.

Dorința de a avea tot mai mulți bani în mod nedrept și nesimțirea sunt subliniate și de Evanghelii și de cărțile de cult.

În a doua cântare, Iuda este „cel cu mintea iubitoare de argint” [Ibidem].

El „s-a întărâtat”/a început să se împotrivească Învățătorului și gândind vânzarea Lui a căzut din lumină/ din har [Idem, p. 558-559].

De aici orice vindere a harului pe bani sau lupta împotriva dogmelor credinței e o luptă cu lumina…pentru că ai căzut din har.

Nu îl mai simți în tine…chiar dacă ești încă cleric…sau încă al Bisericii.

Și nefiind în lumină…cum să gândești logic?

Cum să știi ce e bine…când nu mai ești călăuzit de raza Binelui?

Căderea din lumină a lui Iuda/ din har, prin gândirea la faptul de a-L vinde…îl duce la a face fapte din ce în ce mai catastrofale: tocmește prețul cu viitorii ucigași, precum ar fi tocmit prețul la vânzarea unui cal sau a unui berbec…și primește banii. Și, în cele din urmă, se ține de cuvânt: Îl dă în mâinile lor…

Asta, paradoxal, după ce Domnul Își avertizase Apostolii…și, în mod expres, pe Iuda, asupra faptului că El va fi vândut în mod nedrept și omorât.

Ce a primit Iuda în schimb?: „spânzurare și moarte cu durere” [Idem, p. 559].

Însă, subliniez asta, trădarea  lui Iuda a fost una făcută dintr-o dragoste bolnavă…și nu din indiferență față de Domnul…așa cum se poate petrece astăzi…ca să fii omorât de unul care scoate o mitralieră…și împușcă oamenii așa, la grămadă…fără ca să-i cunoască…și fără să îl cunoști.

Domnul nu moare la întâmplare…și nu e vândut la întâmplare.

E vândut de un om care Îl iubea…dar a cărui iubire se îmbolnăvise de iubirea de bani…și e vândut pe 30 de arginți, după cum fusese vândut și Sfântul Iosif de frații săi pe 20 de arginți…și după cum prorocise și Sfântul Zaharia despre El la Zah. 11, 13.

Prețul a fost stabilit de „cumpărători”, cf. Mat. 26, 15…nu de vânzător.

I-au dat banii în avans…și Iuda a început să caute efcherian/ timp potrivit/ timp favorabil…nu faptei bune…ci vânzării [Mt. 26, 16, cf. GNT].

De ce au fost atât de încrezători cumpărătorii…în Apostolul Domnului…încât nu le-a fost teamă să îl plătească în avans?

De ce nu plata pe loc?

De ce a fost Iuda atât de credibil…în intenția lui de a trăda?

E de la sine înțeles că Domnul știa toate…și Se pătrundea de toate cu durere…

Durere nu pentru Sine…ci pentru Iuda…pentru că „bine era lui, omului aceluia [care Mă va vinde], dacă nu s-ar fi născut” [Mat. 26, 24, cf. GNT].

Chin mare pe sufletul lui…

Pedeapsă multă…

Pentru că a căzut din iubirea pentru El atât de josnic

Da, și Sfântul Petru, L-a trădat…

O trădare tot din iubire: din iubire înfricoșată.

Iuda din iubire de bani…Sfântul Petru din frică

Însă Iuda a preferat sinuciderea în locul plânsului amar al Sfântului Petru și a pocăinței continue a acestuia…

Adică nici trădarea nu e păcat de neiertat…ci rămânerea în afara relației…neîntoarcerea în relație după acest gest abominabil.

La Pavecerniță…prima cântare vorbește despre „nemulțumirea” lui Iuda…cu sensul de a fi fost nerecunoscător față de dragostea lui Hristos.

A căzut din iubire…și a trecut la vânzare.

La pragmatismul vânzării de cele sfinte…sau ierosilie.

A treia cântare, ultima…vorbește despre „dragostea de bani” a lui Iuda…ca despre terfelirea dragostei pentru El.

De ce?…ne întrebăm cu toții…

Însă știm răspunsul: dragostea are nevoie de protecție continuă din partea noastră…de lupta cu tot ce o contaminează

Pentru că egoismul, minciuna, iubirea de bani, mândria, nerecunoștința, prostia, indiferența etc. sunt cele care distrug orice relație între doi oameni.

Între părinți și copii…între soți, între frați…între verișori…între prieteni…între rude…între duhovnic și ucenic…între ierarh și preot…între cel care reprezintă…și cel care este reprezentat

Relațiile se distrug…pentru că dragostea se îmbolnăvește

Și se îmbolnăvește…dacă una dintre părți o lasă să se îmbolnăvească.

Relația e între doi…și cei doi trebuie să ocrotească același copac al dragostei.

Dacă unul îl udă…iar celălalt îl lovește cu securea…copacul moare.

Însă dragostea niciodată nu moare…ci se edulcorează…se umple și de altceva…devine un amestec de bine și rău…când se îmbolnăvește.

Și în loc să se mai manifeste ca bine…se manifestă ca un bine infestat de SIDA.

Devine un bine lepros…pe care nu mai vrei să îl atingi…căci știi că te îmbolnăvește…

Și căderea lui Iuda a fost o dramă…o dramă în grupul/ în colegiul/ în fraternitatea Apostolilor…după cum ereticii Bisericii, condamnați de ea…sau necondamnați…au fost, sunt și vor fi drame vii ale ei…pentru că au făcut, fac și vor face mult rău, rău conștient, asumat, distructiv…împotriva adevărului credinței.

Însă nu ereziile și nu trădările…și nu catastrofele umane în sine sunt subiectul nostru de reflecție…ci mila lui Dumnezeu cu ei și cu noi.

Vorbind despre Iuda azi, Marți, mâine, Miercuri, cât și Joi…Biserica nu îl stigmatizează pe Iuda…ci subliniază răul trădării.

Subliniază boala care stă la baza unui șir de acte reprobabile

Subliniază ce traume provoacă, ce deraieri enorme, catastrofice…bolile sufletului netratate.

După cum ați văzut că se petrec lucrurile peste tot…

Omul pare „sănătos”, „normal”…și auzi că a omorât zeci de persoane.

Că a fraudat nu știu cât…

Că cine știe ce perversiuni face…

De ce?

Pentru că se simte singur, neiubit

Pentru că vrea incurabil de multe lucruri

Pentru că nu își știe limitele…sau nu mai vrea să și le accepte

Însă…de la a-l compătimi pe Iuda…până la a-l reabilita e o cale destul de lungă…și reabilitarea lui e din motive anticreștine și nu creștine.

La fel și încercările de reabilitare ale ereticilor: sunt anticreștine, antieclesiale, antisinodale…pentru că presupun că până acum Biserica „s-a aflat în eroare”…

Însă Biserica vorbește corect despre Iuda: L-a vândut pe Domnul dintr-o dragoste pentru El îmbolnăvită de iubirea de bani.

La fel putem vorbi despre dragostea bolnavă a multora pentru Dumnezeu…care s-a transformat în secte, hule, monstruozități care mai de care mai dureroase

Dar, pe de altă parte, fiecare dintre noi trebuie să ne vindecăm dragostea de Dumnezeu.

Să ne-o vindecăm de indiferență, de prostie, de răutate, de insensibilitate, de griji mărunte, de frici mărunte, de necredință, de antipatii de tot felul.

Nici noi nu suntem mai breji…dacă ne luăm la puricat viața…

De aceea strategia ortodoxă nu e aceea de a-i stigmatiza pe unii sau pe alții, de a-i arăta cu degetul la nesfârșit…ci de a ne pune oglinda păcatelor noastre sub ochi și a ni le plânge.

Pentru că ele, păcatele noastre…sunt tot atâtea trădări…tot atâtea căderi din dragostea Lui…

Predică la Sfânta și Marea zi de Marți [2012]

Iubiții mei,

în a doua zi a urcușului final spre ziua Învierii Domnului…facem pomenirea unei parabole…după preafrumosul Iosif de ieri…și smochinul neroditor…care a fost blestemat de Domnul.

O parabolă a privegherii…sau a nevoinței priveghetoare

Pentru că parabola celor 10 fecioare de la Mt. 25, 1-13 ne spune că viața în Biserică trebuie să ne facă candele aprinse…candele care luminează…făclii de Paști…și nu filosofi sterili…nu lăudători fără operă…nu îngâmfați cu credința lor în absența cunoașterii duhului credinței…

Căci ce înseamnă a fi ortodox…fără să știi focul Ortodoxiei?

Adică fără să știi tainele experienței liturgice, ascetice, mistice, comunionale, teologice…

Ce bucurie este să fii formă fără fond?

O rachetă…care nu ajunge niciodată în spațiu?

Un om…logodit cu Hristos prin Botez…dar pe care să nu Îl fi văzut și simțit niciodată?

Adică suntem niște orfani care nu ne-am văzut niciodată părinții.

Niște orfani ai lui Dumnezeu…pentru că nu vrem să Îl cunoaștem pe Tatăl nostru.

Și cineva se poate întreba: ce Săptămână a Patimilor Domnului sărbătoresc ortodocșii ăștia, dacă Luni spun că se gândesc la Iosif și la smochin…iar Marți…se gândesc la fecioarele, cele 10, din parabolă?

Unde sunt Patimile lui Hristos în Lunea și în Marțea Mare?

Însă slujba Bisericii nu se sinchisește de această „inadvertență”…ci comută atenția de la smochinul de dinainte de Cină…la fecioarele eshatologice, care vorbesc despre a doua Sa venire…după cum s-a vorbit și ieri…în cadrul Mirelui care vine…la miezul nopții…adică la miezul vieții noastre

Pentru că Patimile Domnului au legătură interioară și cu frumusețea duhovnicească și cu blestemarea răului și cu simțirea și cu vederea lui Dumnezeu…

Pentru că lupta cu păcatul în noi înșine înseamnă trăirea Patimilor Domnului în sinea noastră.

Și de aceea evenimentul istoric al Răstignirii Sale este văzut nu din perspectiva unui trecut plat, pur descriptiv…ci din perspectiva unui prezent continuu, din care facem parte…

Noi nu ne amintim…ci retrăim cu Hristos, la intensitatea vieții noastre, Patimile și Învierea Sa din morți!

Anamneza/ reamintirea noastră are conținut real și nu simbolic!

Și Hristosul Crucii…a trecut prin Înviere, pentru totdeauna, la Tatăl și la Duhul Sfânt, de Care niciodată nu S-a despărțit…dar ducând umanitatea noastră, asumată de El, în sânul Treimii…pentru ca Treimea, prin slava Sa, să Se pogoare în tot cel care crede…pentru a fi cu el în veci.

De aceea, Cel pe Care Îl pomenim ca Mort e Viu în vecii vecilor…și pe Cel pe care Îl vedem răstignit pe lemn…Îl mărturisim deopotrivă ca pe Cel ce vine să judece viii și morții.

Așa stând lucrurile…aflăm că programul imnografic al Săptămânii Patimilor ca și cel al Săptămânii Luminate nu e unul restrictiv…ci privește lucrurile dintr-o perspectivă totalizatoare.

El vorbește despre ce-o să se petreacă cu noi în scurt timp…dar și despre ce-o să se petreacă la sfârșitul vieții noastre, la transfigurarea lumii sau în veșnicie.

Adică nu se concentrează doar pe fragment…ci vede întregul.

Întregul ansamblu al mântuirii.

Pentru că atunci când ne vedem numai pe noi…când vedem numai prezentul…și doar mântuirea individului…nu mai suntem în stare să vedem istoria în integralitatea ei…și istoria în perspectiva veșniciei.

Dar Biserica se ocupă de toată istoria…de mântuirea întregii lumi…și nu doar de binele veșnic al câtorva…

Taina și rugăciunile Bisericii sunt focul curățitor al întregii lumi.

De aici vine viața, lumina, transfigurarea lumii…și de aceea avem nevoie de parabola fecioriei ce are ulei în candelă, adică focul harului.

Și iarăși problemă de adâncime: ce înseamnă fecioria?

Înseamnă doar virginitate?

Și parabola ne spune că fecioria e fidelitate și curăție sufletească și trupească…o asemenea fidelitate și curăție care sunt vrednice să primească…lumina harului dumnezeiesc…lumina cea de sus…necreată și veșnică a Prea Sfintei Treimi.

Și de aici scopul Căsătoriei și al Monahismului: acela de a ne curăți pentru a ne face lemn propriu arderii curățitoare, sfințitoare și desăvârșitoare a luminii Sale.

Să ne facem ruguri aprinse…pe care nu ne mistuie harul…ci ne îndumnezeiește.

Acum are logică: de ce fecioare?

De ce candele?

De ce aprinse?

De ce ulei?

De ce înauntru și în afară?

Pentru că riscăm să fim întotdeauna în afara Bisericii…deși suntem între zidurile ei.

Riscăm să fim foarte tipicari, foarte atenți la regulile bisericești, foarte exigenți la cele mici…dar nu și la cele mari.

Adică să fim tari la certuri…dar nu și la vederi dumnezeiești.

Buni la intrigi…dar nu și la contemplații.

Arțăgoși din cale afară…dar fără luminări/ sclipiri ale minții, ca să înțelegem continentul viu al Tradiției Bisericii.

La ce bun, ne spune Domnul, să credeți că Mă cunoașteți…dacă nu M-ați văzut niciodată?

Și dacă v-am dat să Mă vedeți vreodată, pentru o clipă preafericită…ce folos ați avut…dacă v-ați întors la viața porcească de mai înainte?

Cum să te aperi de întunericul Iadului cu haina preoțească sau cu haina monahală…dacă tu ești întunericul?

Cum să te lauzi cu virginitatea, cu milostenia, cu fidelitatea, cu coerența vieții tale bisericești…dacă prin toate acestea nu ai ajuns să fii o torță vie, plină de slava necreată a Dumnezeului Celui Viu?

Căci a simți și a vedea Patimile și Învierea Lui – dorințele liturgice maximale ale acestor zile – înseamnă a fi plin de uleiul nesfârșit al luminii Sale dumnezeiești…și el, harul Lui…să te facă să simți, pe măsura curățirii tale de patimi…ce a suferit El pentru tine sau cum Se bucură El pentru tine.

 – Da, dar asta e greu!…

 – Da, e foarte ușor să vii cu lumânări și cu flori…să săruți Crucea…să ocolești Biserica…să împarți ceva…Dar cel mai greu e să te pregătești continuu ca să fii o candelă…pe care Domnul o aprinde de sus.

Iar ceea ce se petrece la Ierusalim în Sâmbăta Mare…cu focul acela minunat, dar care e creat, e palpabil, care coboară în Mormântul Său…se face în inima noastră, în mod tainic și simțit, când focul necreat se pogoară în noi.

Căci extazul e pogorâre a focului slavei Sale în noi.

Iar chemarea de mare profunzime a Bisericii pentru aceste zile e aceea să venim plini de slava Sa, ca urmare a vederilor noastre extatice, pentru ca să simțim dumnezeiește și nu grosier, nu senzualist, Patimile, Moartea, Pogorârea Sa la Iad și Învierea Sa din morți.

Căci grosier înseamnă să te răstignești și tu…ca în unele țări catolice…sau să te flagelezi…să scoți sânge din spatele tău sau de pe piept…ca să simți cum e cu rănile Domnului.

Însă mistica ortodoxă spune altceva, ca și Icoana Răstignirii Sale: trebuie să simțim întru harul Treimii Răstignirea Lui pentru ca să ne umplem de slava Sa…umplere de slava Sa care e urmarea răbdării întregii suferințe de către El.

De aceea Icoana noastră…a Răstignirii e plină de galbenul harului, e ascetic-transfigurată.

Ea nu e doloristă…ci pnevmatică.

Nu vedem sângele Lui decât foarte puțin…în rănile de la mâini, de la picioare și din coasta Sa…

În schimb vedem puterea Lui în slăbiciune.

Vedem cum a învins moartea și suferința din interior…răbdându-le în mod desăvârșit…și a întinerit trupul…l-a umplut de nemurire.

De aici întinerirea ascetică a postului, a rugăciunii, a lacrimilor…

Căci dacă asceza ortodoxă te face altceva decât Sfânt, altceva decât sensibil, altceva decât profund…înseamnă că nu e cea care trebuie

Pentru că toate virtuțile dumnezeiești ale vieții ortodoxe nu fac altceva decât să ne pregătească pentru primirea luminii…și sensul, scopul, împlinirea noastră e trăirea în lumina dăruită de Dumnezeu în mod extatic.

Da, știu, există comentarii patristice care egalizează lumina candelei cu milostenia. Numai că predicile acelor Sfinți Părinți au vizat un cadru larg, marea adunare a Bisericii…dând tuturor o nădejde de mântuire.

Milostenia face parte din tot cercul de fapte bune al vieții noastre…însă harul e de deasupra…e darul Lui…

Și lumina Lui vine ca bucuria Lui spre noi…ca odihnirea Lui în noi

Căci El vine ca la smochin la noi…și vrea roade…

Iar dacă noi avem roade…el pune foc în noi.

El ne aprinde virtuțile pregătite de noi în noi înșine ca pe niște lemne de foc.

Dar dacă lemnele de foc sunt ude leoarcă de apa bunei încrederi în noi, de orgoliu, de infatuare, de o perspectivă telurică asupra vieții…atunci stingem orice încercare a Domnului de a ne incendia dumnezeiește.

De aceea să cântăm cântarea eshatologică a Deniei de azi: „Mire, Cel ce ești mai frumos cu podoaba decât toți oamenii, Care ne-ai chemat pe noi la ospățul cel duhovnicesc al nunții Tale, dezbracă-mă de chipul cel ticălos al greșealelor mele, prin împărtășirea pătimirilor Tale, și împodobindu-mă cu haina slavei frumuseții Tale, fă-mă împreună-șezător luminat la masa Împărăției Tale, ca un Milostiv” [Triod, ed. BOR 2000, p. 561-562]. Amin!

Praedicationes (vol. 2), p. 145-151

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 Praedicationes

vol. 2

***

Paginile 2-12; 12-18; 18-24; 24-30; 30-37; 38-48, 49-55, 56-62, 63-69, 69-73, 73-81, 82-86, 86-91, 91-97, 97-100, 101-114, 114-120, 120-126, 126-132, 132-136, 136-141, 141-145.

***

Dacă omul nu pleacă de la tine radios, cu aripi noi…dacă nu pleacă cu frumusețe în suflet, ci pleacă cu…resturile nesimțirii tale…atunci nu cred că mai au rost aceste întâlniri

Pentru că trebuie să ne întâlnim cu frumusețe…unii cu alții…

Căci așa trebuie să se petreacă lucrurile: să ne sărutăm cu sărutare duhovnicească și unii pe alții să ne îmbrățișăm

ne iertăm

Să ne zicem fraților…pentru Învierea Domnului nostru…așa cum ne învață slujba Sfântului Paști.

Cu alte cuvinte: trebuie să fim oameni duhovnicești.

Căci nu merge treaba numai cu aparențele

A ciocni un ou…sau a bea împreună un pahar de vin…fără să existe comuniune între noi, comunicare și înțelegere reciprocă…nu ne ajută la inimă.

Aparențele inconfortează și mai mult…

Ci trebuie să ne sărutăm cu sărutare sfântă, cu iubire reală, vie și să vorbim lucruri care ne caracterizează.

…Însă versetul al 20-lea: au mâncat și s-au săturat cu toții…Pantes

În greacă pas, pasa, pan, un pronume…înseamnă tot, întreg.

Și în filosofia și teologia grecească veche…întregul era materia, totalitatea materiei…Și materia se confunda cu Divinitatea…pentru că și Divinitatea era materială

Și Dumnezeul ăsta Unu al grecilor, alături de zei sau care îi excludea…sau îi lăsa neexplicați pe zei…apărea ca paralel cu materia.

Dar dacă materia era considerată de grecii păgâni drept o realitate veșnică, pe care nimeni nu a creat-o…iar pe zei, la fel, nu i-a făcut nimeni…înseamnă că există două realități, și zeii și materia, ambele veșnice…și zeii nu fac altceva decât să se joace cu materia…animalul, pasărea, omul…find materie plasticizată

Însă în lumina Revelației dumnezeiești a Bisericii Ortodoxe, creația nu este veșnică…Nu e ca Dumnezeu.

Ci creația e rodul voinței și al iubirii lui Dumnezeu.

De aceea ea apare ca fiind dependentă de Dumnezeu…în relație cu El…

Căci El e sursa vieții omului, a animalelor, a Îngerilor, a întregii creații…

Iar noi ne împlinim numai în relația noastră de iubire și de credincioșie cu Dumnezeu, cu Creatorul nostru.

Tocmai de aceea (am mai spus și altă dată) omul păcătos nu poate să se simtă împăcat

Nu poate să se simtă bine cu faptul că curvește, minte, înșală, că omoară sau că se droghează…

Pentru că împlinirea noastră nu se poate face prin păcat…ci prin faptele bune, de mare demnitate și curăție care ne leagă de comuniunea cu Dumnezeul treimic.

Numai în Dumnezeu…pentru că am fost făcuți de către El…noi ne putem simți împliniți.

E un alt fel de a spune: numai acasă ne simțim bine.

Bineînțeles putem să mergem în țări străine, până la capătul pământului…

Ne întoarcem…

Și tot acasă simțim (și prin acasă denumim casa, familia, neamul, locurile natale, limba, credința, obiceiurile, modul de a fi…ce te fac să ai reverberații profunde) că e acel ceva de neînlocuit și de neșters din ființa noastră.

Dar acest acasă cel mai profund al omului și al întregii umanități înseamnă relația noastră cu Dumnezeu.

Marii convertiți înțeleg acest lucru foarte bine

Înțeleg că acasa comuniunii cu Dumnezeu nu poate fi butaforizată.

Căci după multe peripeții…prin trecerea lor prin erori de tot felul…și prin multe secte…și religii…când se întorc acasă, adică în Ortodoxie, în Biserica Ortodoxă, în Biserica lui Dumnezeu – care la nivel universal are multe neputințe…și nici nu e cea mai mare „grupare religioasă” – simt că aici se regăsesc.

Pentru că simt cum pătrunde în ei viața lui Dumnezeu…prin slujbele Bisericii și prin tot modul de a fi al Bisericii.

Și atunci știu și simt că sunt acasă!

Încep să vorbească, să simtă, să gândească și să trăiască cu adevărat omenește. Să trăiască viața normală a oamenilor…care nu poate fi trăită în afara Ortodoxiei.

Și acesta nu e un triumfalism…ci un fapt de viață!

Pentru că nu noi, ortodocșii, inventăm viața ortodoxă…ci noi trăim din ea…sau ea este cea care ne ține în viață…pentru că e viața lui Dumnezeu.

Și larghețea duhovnicească, care tot crește în inima și în mintea și în trupul celor care se convertesc la Ortodoxie…le dă să înțeleagă cât de anormali au fost în gesturile și în simțămintele lor…și ce simplu de dumnezeiască este viața. Viața autentică

Pentru că harul lui Dumnezeu, lucrând continuu în noi…ne face să fim niște pajiști imense…pline de florile duhovnicești ale virtuților dumnezeiești.

…Și atunci ne dăm seama…sau în măsura în care dobândim, pas cu pas, mintea lui Hristos, raționalitatea Lui, modul Lui drept și simplu de a vedea lucrurile…înțelegem ce înseamnă acasă…și că nu trebuie să mai plecăm niciodată de acasă…așa, pe coclauri, în deșertul patimilor.

Pentru că acasa noastră reprezintă liniștea în care noi ne regăsim la modul fundamental.

Acasă vedem cine suntem noi în adâncul ființei noastre…și ce ne împacă

Ce ne împacă, ce ne odihnește

Tocmai de aici simțământul păcii, al odihnei…în Biserică…și, mereu, în viața noastră, dacă suntem oamenii studiului teologic, ai contemplației, ai rugăciunii, ai frumuseții duhovnicești.

Și de aici, noi, ortodocșii, vorbim despre moarte ca adormire…dar și despre odihna împreună cu toți Sfinții.

Odihnă însă nu în sensul că stăm inconștienți cu toții, după moarte…după cum credea Martin Luther[1] sau Ellen White[2]…până la Judecata finală…așa, ca niște lilieci agățați…în veșnicie…

Ci odihna dumnezeiască este tocmai această minune enormă că Dumnezeu locuiește în noi, prin slava Sa și noi în Dumnezeu…prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului, prin rugăciunea noastră, prin smerenia noastră, prin curățirea noastră de patimi…și, în veșnicie, fiind cu mult mai dinamici interior în comparație cu viața bisericească de aici.

Pentru că odihna noastră interioară se potențează enorm de mult în veșnicie, împreună cu Dumnezeu.

Așa că, pentru a mânca și a ne sătura…trebuie să ne întoarcem acasă

Și pentru ca să ne întoarcem acasă…trebuie să începem cu frica de Dumnezeu…cu pocăința…cu vederea păcatelor proprii…cu curăția trupească și duhovnicească.

…Cu venirea la Sfintele slujbe…cu spovedanie și împărtășire deasă…cu ascultare smerită față de îndrumători, povățuitori, duhovnici, frați, confrați…și, mai ales, față de semnele și de luminările dumnezeiești pe care Dumnezeu ni le trimite în viața noastră.

Și apoi înțelegem că înfrânarea, postul, rugăciunea, toate lucrurile astea din Biserică au o legătură interioară

Și așa cum, la școală, învățăm Română, Matematică, Franceză, Engleză, Fizică, Chimie, Religie etc. …și când suntem elevi…nu cam ne dă-m seama că tot ce învățăm noi se leagă între ele…la fel și aici, cu viața Bisericii.

Școala ne face oameni cu capul pe umeri…iar Biserica ne desăvârșește cu adevărat formarea interioară și ne împlinește ca oameni.

Pentru că toate faptele bune au legătură între ele. Și dacă începem să le împlinim după putere, după înțelegerea și vârsta pe care o avem…vom conștientiza faptul că se leagă în noi, se luminează una pe alta, se ajută una pe alta…

Tot ce citim valoros, sfânt…ne schimbă profund. Ne face adevărate frumuseți. Și când înțelegem acest lucru suntem bucuroși și mulțumitori lui Dumnezeu.

Pentru că suntem bucuroși de rodirile harului lui Dumnezeu, pe care le-am lăsat să intre în viața noastră prin lucrarea faptelor bune.

Am ascultat cuvintele lui Dumnezeu și ale Sfinților Lui și acum ne bucurăm

Dar Dumnezeu lucrează și prin Sfinți și prin nesfinți în viața noastră. Pentru că El lucrează prin tot cel față de care noi ne deschidem…și îl credem

El ne vorbește și prin pietre și prin creații artistice și prin forme de relief…și prin morminte…și prin daruri…și prin dureri…și prin boli…și prin necinste…și prin umilință…

Printr-un confrate, prin soția ta, prin mama ta, prin duhovnicul tău, prin ierarhul tău, printr-o carte citită…prin toți cei pe care îi întâlnim în viață…Dumnezeu ne vorbește, ne învață câte ceva…câte ceva important

Chiar și prin draci Dumnezeu ne învață lucruri importante…pentru că demontând pas cu pas insinuările/ ispitele lor…aflăm ce îi deranjează, ce nu suportă la noi…

Și dacă convertim lucrurile rele în date ale mântuirii noastre…atunci luăm învățătură din tot ceea ce vedem, auzim, trăim bun sau rău…

Iar dacă dracu îți spune că ești Sfânt…tu trebuie să îi spui că ești: păcătos

Dacă te îndeamnă să faci drăcii/ păcate…tu trebuie să aduci contraargumente revelaționale, adică ce spune Dumnezeu despre păcat…și care sunt virtuțile

Bineînțeles nu vorbim cu dracii, nu stăm cu ei la taifas…ci ne împotrivim gândurilor rele pe care ei le însămânțează în inima noastră.

Ne spunem nouă ce trebuie să facem…

Deci dacă mâncăm și ne săturăm…și ne întoarcem acasă…ce se produce?

Che iran to perissefon/ și au luat din destul…ton clasmaton

Și e foarte frumoasă asta cu clasma

Pentru că în muzica psaltică există semnul muzical clasmă…un fel de semn diacritic…care pus deasupra notei sau dedesubtul ei prelungește nota cu o bătaie accentuată, cântată cu nerv…sau produce o modulație, un ornament de interpretare în actul muzical.

Însă aici clasma înseamnă fragment, piesă, bucată, fărâmă, firimitură…de pâine.

Ton clasmaton adică însemnă rămășițe…așa cum spune ÎPS Bartolomeu Anania…în ediția sa scripturală…

Și au rămas din belșug/ din destul firimituri/ resturi/ rămășițe [de pâine]…încât au strâns dodeca/ 12…ce?…cofinus pliris/ coșuri pline…

Pentru că cuvântul cofinos înseamnă coș

Coșuri pline…care dădeau pe afară

Au rezultat 12 coșuri pline…de rămășițe…de resturi de pâine…din cele 5 pâini…

De ce 12?

Pentru că 12 erau și Apostolii.

De ce 12?

Pentru că tot 12 erau și semințiile lui Israel.

De ce 12?

Pentru a arăta faptul că în fiecare lună și în fiecare an noi trebuie să umplem…din firimiturile noastre…și ale experienței noastre și golătatea materială și spirituală a altora.

Și nu credem că există om care să nu aibă să spună un lucru bun cuiva…

Că nu are o experiență sau o mie de experiențe pe care să le împărtășească cu alții…

Manuscrisele grecești din BNR

Am primit ieri, din partea autorului, a Pr. Ion Andrei Gh. Țârlescu, Catalogul Manuscriselor Grecești din Biblioteca Națională a României, Ed. Muzicală, București, 2011, 242 p. + reproduceri iconografice.

Și din eforturile sale de inventariere și de descriere a manuscriselor grecești din BNR a rezultat faptul că există 61 de manuscrise…dintre care autorul ne-a prezentat 60 dintre ele.

Traducător de limbă greacă, părintele Andrei a tradus și fragmente din ele, dar a redat și mostre vizuale.

Pr. Conf. Dr. Ioan Moldoveanu și Cristina Marinescu au semnat articole de prezentare ale demersului editorial.

Recent, părintele Andrei Țârlescu a mai tradus și editat și tratatul Despre suflet al Sfântului Nichita Stithatul, Viața, Paraclisul și Acatistul Sfântului Ioan cel Milostiv, Viața Sfântului Mucenic Vlasie din Sclavena Akarnaniei, Făcătorul de minuni, Pr. Stefanos Anagnostopoulos, Trăire și cunoaștere în credința ortodoxă (vol. 1), Viața, Învățăturile și Paraclisul Sfântului Voievod Neagoe Basarab, Culegere de vechi întâmplări duhovnicești ziditoare de credință etc.

Îi mulțumim pentru darul de carte…și îl încurajăm în munca sa de traducere și de editare!

A 88-a zi pentru România

Ce s-a petrecut în București, România și în întreaga lume în cadrul protestelor…pentru România în ultimele 87 de zile: prima zi (13 ianuarie 2012), a doua zi, a treia zi, a patra zi, a cincia zi, a șasea zi, a șaptea zi, a opta zi, a noua zi, a zecea zi, a 11-a, a 12-a zi, a 13-a, a 14-a, a 15-a zi, a 16-a zi, a 17-a zi, a 18-a zi, a 19-a zi, a 20-a zi, a 21-a zi, a 22-a zi, a 23-a zi, a 24-a zi, a 25-a zi, a 26-a zi, a 27-a zi, a 28-a zi, a 29-a zi, a 30-a zi, a 31-a zi, a 32-a zi, a 33-a zi, a 34-a zi, a 35-a zi, a 36-a zi, a 37-a zi, a 38-a zi, a 39-a zi, a 40-a zi, a 41-a zi, a 42-a zi, a 43-a zi, a 44-a zi, a 45-a zi, a 46-a zi, a 47-a zi, a 48-a zi, a 49-a zi, a 50-a zi, a 51-a zi, a 52-a zi, a 53-a zi, a 54-a zi, a 55-a zi, a 56-a zi, a 57-a, a 58-a, a 59-a zi, a 60-a zi, a 61-a zi, a 62-a zi, a 63-a zi, a 64-a zi, a 65-a zi, a 66-a zi, a 67-a zi, a 68-a zi, a 69-a zi, a 70-a zi, a 71-a zi, a 72-a zi, a 73-a zi, a 74-a zi, a 75-a zi, a 76-a zi, a 77-a zi, a 78-a zi, a 79-a zi, a 80-a zi, a 81-a zi, a 82-a zi, a 83-a zi, a 84-a zi, a 85-a zi, a 86-a zi, a 87-a zi.

  • Varujan Vosganian: „Decizia de a nu mai colabora cu PD obligă. E greu de crezut că o asemenea decizie e pe deplin asumată, dacă vom continua să primim pedişti cu toptanul. Unii dintre noi se bucură că PD se descompune. Când un corp se descompune, îl îngropi, nu-l porţi ca pe prapuri în fruntea alaiului. Am primit în rândurile noastre destui membri din PD, vicepreşedinţi şi simpli membri, primari şi consilieri. Am demonstrat ce era de demonstrat. Moralul trupelor noastre este întărit, trupele lor sunt buimăcite. Dacă însă nu vom avea simţul măsurii, s-ar putea să creăm confuzie în rândurile electoratului care nu va înţelege cum e posibil să nu colaborezi cu PD, dar să primeşti, tăind viţelul cel gras, pe fii rătăcitori, întorcând, chiar, spatele celorlalţi fii ai tăi, care ţi-au rămas alături în vremuri de bejenie”.
  • Idem: „Gândiţi-vă la organizaţiile locale care au rezistat patru ani luptând împotriva abuzurilor unui primar PD, trezindu-se acum că trebuie să lipească afişe cu chipul aceluiaşi primar, care rânjeşte la ei din fotografie. Gândiţi-vă că abia am scăpat de anatema «PDL – USL, aceeaşi mizerie e!». Participarea protestatarilor din Piaţa Universităţii la Congresul USL ne obligă să ţinem seama de încrederea cu care ne investesc şi de principiile lor, rezumate în sloganuri de amară ironie”.
  • Lucian Gheorghiu (Cotidianul): sondajul telefonic de opinie politică, din perioada 15-20 martie 2012, a reliefat următoarea intenție de vot a românilor: USL – 59%, PPDD – 15%, PDL – 13%, PRM – 4%, UDMR – 3%, PER – 2%, UNPR, PNŢCD, PNG, câte 1%.
  • Dinu C. Giurescu (Cotidianul): „A mai fost ţara într-o situaţie limită ca acum în ultimii 200 de ani, adică în etapa istoriei sale moderne şi contemporane? Nu, n-a mai fost. Au fost şi ani foarte grei, dar în tot acest răstimp au existat şi temeiurile şi resursele cu care s-a reconstituit şi [s-a] mers mai departe. Aceste temeiuri sunt pe cale de dispariţie prin acţiunile repetate ale unor oameni politici cetăţeni români, mai ales în ultimii ani”.
  • Miruna Munteanu (Jurnalul Național): „Nu refuzul oricărei colaborări cu Traian Băsescu şi cu PDL a fost principalul mesaj al evenimentului de sâmbătă [7 aprilie 2012] de la Romexpo. Altceva au urmărit organizatorii: să arate că au reuşit să-şi sincronizeze activele de partid; că Uniunea opoziţiei nu e doar formală, ci efectivă şi eficientă. Şi că sunt gata pentru alegeri”.
  • Lucian Gheorghiu (Cotidianul): „Traian Băsescu a promulgat luni [9 aprilie 2012] legea de modificare a referendumului, care îl apără de demitere, făcând-o cvasi imposibilă. De la 4, 5 milioane la 9 milioane de voturi pentru demiterea lui Băsescu”.
  • Vladimir Tismăneanu e dezamăgit: „Liderii uslasi si-au dat inca odata masura la Congresul PSD. Discursuri vide de continut, peronism de trei parale, retorica bombastica, hiperbole gongorice, toata recuzita paguboasa si chiar in plus”.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén