Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Sfânta și Marea zi de Marți [2012]

Iubiții mei,

în a doua zi a urcușului final spre ziua Învierii Domnului…facem pomenirea unei parabole…după preafrumosul Iosif de ieri…și smochinul neroditor…care a fost blestemat de Domnul.

O parabolă a privegherii…sau a nevoinței priveghetoare

Pentru că parabola celor 10 fecioare de la Mt. 25, 1-13 ne spune că viața în Biserică trebuie să ne facă candele aprinse…candele care luminează…făclii de Paști…și nu filosofi sterili…nu lăudători fără operă…nu îngâmfați cu credința lor în absența cunoașterii duhului credinței…

Căci ce înseamnă a fi ortodox…fără să știi focul Ortodoxiei?

Adică fără să știi tainele experienței liturgice, ascetice, mistice, comunionale, teologice…

Ce bucurie este să fii formă fără fond?

O rachetă…care nu ajunge niciodată în spațiu?

Un om…logodit cu Hristos prin Botez…dar pe care să nu Îl fi văzut și simțit niciodată?

Adică suntem niște orfani care nu ne-am văzut niciodată părinții.

Niște orfani ai lui Dumnezeu…pentru că nu vrem să Îl cunoaștem pe Tatăl nostru.

Și cineva se poate întreba: ce Săptămână a Patimilor Domnului sărbătoresc ortodocșii ăștia, dacă Luni spun că se gândesc la Iosif și la smochin…iar Marți…se gândesc la fecioarele, cele 10, din parabolă?

Unde sunt Patimile lui Hristos în Lunea și în Marțea Mare?

Însă slujba Bisericii nu se sinchisește de această „inadvertență”…ci comută atenția de la smochinul de dinainte de Cină…la fecioarele eshatologice, care vorbesc despre a doua Sa venire…după cum s-a vorbit și ieri…în cadrul Mirelui care vine…la miezul nopții…adică la miezul vieții noastre

Pentru că Patimile Domnului au legătură interioară și cu frumusețea duhovnicească și cu blestemarea răului și cu simțirea și cu vederea lui Dumnezeu…

Pentru că lupta cu păcatul în noi înșine înseamnă trăirea Patimilor Domnului în sinea noastră.

Și de aceea evenimentul istoric al Răstignirii Sale este văzut nu din perspectiva unui trecut plat, pur descriptiv…ci din perspectiva unui prezent continuu, din care facem parte…

Noi nu ne amintim…ci retrăim cu Hristos, la intensitatea vieții noastre, Patimile și Învierea Sa din morți!

Anamneza/ reamintirea noastră are conținut real și nu simbolic!

Și Hristosul Crucii…a trecut prin Înviere, pentru totdeauna, la Tatăl și la Duhul Sfânt, de Care niciodată nu S-a despărțit…dar ducând umanitatea noastră, asumată de El, în sânul Treimii…pentru ca Treimea, prin slava Sa, să Se pogoare în tot cel care crede…pentru a fi cu el în veci.

De aceea, Cel pe Care Îl pomenim ca Mort e Viu în vecii vecilor…și pe Cel pe care Îl vedem răstignit pe lemn…Îl mărturisim deopotrivă ca pe Cel ce vine să judece viii și morții.

Așa stând lucrurile…aflăm că programul imnografic al Săptămânii Patimilor ca și cel al Săptămânii Luminate nu e unul restrictiv…ci privește lucrurile dintr-o perspectivă totalizatoare.

El vorbește despre ce-o să se petreacă cu noi în scurt timp…dar și despre ce-o să se petreacă la sfârșitul vieții noastre, la transfigurarea lumii sau în veșnicie.

Adică nu se concentrează doar pe fragment…ci vede întregul.

Întregul ansamblu al mântuirii.

Pentru că atunci când ne vedem numai pe noi…când vedem numai prezentul…și doar mântuirea individului…nu mai suntem în stare să vedem istoria în integralitatea ei…și istoria în perspectiva veșniciei.

Dar Biserica se ocupă de toată istoria…de mântuirea întregii lumi…și nu doar de binele veșnic al câtorva…

Taina și rugăciunile Bisericii sunt focul curățitor al întregii lumi.

De aici vine viața, lumina, transfigurarea lumii…și de aceea avem nevoie de parabola fecioriei ce are ulei în candelă, adică focul harului.

Și iarăși problemă de adâncime: ce înseamnă fecioria?

Înseamnă doar virginitate?

Și parabola ne spune că fecioria e fidelitate și curăție sufletească și trupească…o asemenea fidelitate și curăție care sunt vrednice să primească…lumina harului dumnezeiesc…lumina cea de sus…necreată și veșnică a Prea Sfintei Treimi.

Și de aici scopul Căsătoriei și al Monahismului: acela de a ne curăți pentru a ne face lemn propriu arderii curățitoare, sfințitoare și desăvârșitoare a luminii Sale.

Să ne facem ruguri aprinse…pe care nu ne mistuie harul…ci ne îndumnezeiește.

Acum are logică: de ce fecioare?

De ce candele?

De ce aprinse?

De ce ulei?

De ce înauntru și în afară?

Pentru că riscăm să fim întotdeauna în afara Bisericii…deși suntem între zidurile ei.

Riscăm să fim foarte tipicari, foarte atenți la regulile bisericești, foarte exigenți la cele mici…dar nu și la cele mari.

Adică să fim tari la certuri…dar nu și la vederi dumnezeiești.

Buni la intrigi…dar nu și la contemplații.

Arțăgoși din cale afară…dar fără luminări/ sclipiri ale minții, ca să înțelegem continentul viu al Tradiției Bisericii.

La ce bun, ne spune Domnul, să credeți că Mă cunoașteți…dacă nu M-ați văzut niciodată?

Și dacă v-am dat să Mă vedeți vreodată, pentru o clipă preafericită…ce folos ați avut…dacă v-ați întors la viața porcească de mai înainte?

Cum să te aperi de întunericul Iadului cu haina preoțească sau cu haina monahală…dacă tu ești întunericul?

Cum să te lauzi cu virginitatea, cu milostenia, cu fidelitatea, cu coerența vieții tale bisericești…dacă prin toate acestea nu ai ajuns să fii o torță vie, plină de slava necreată a Dumnezeului Celui Viu?

Căci a simți și a vedea Patimile și Învierea Lui – dorințele liturgice maximale ale acestor zile – înseamnă a fi plin de uleiul nesfârșit al luminii Sale dumnezeiești…și el, harul Lui…să te facă să simți, pe măsura curățirii tale de patimi…ce a suferit El pentru tine sau cum Se bucură El pentru tine.

 – Da, dar asta e greu!…

 – Da, e foarte ușor să vii cu lumânări și cu flori…să săruți Crucea…să ocolești Biserica…să împarți ceva…Dar cel mai greu e să te pregătești continuu ca să fii o candelă…pe care Domnul o aprinde de sus.

Iar ceea ce se petrece la Ierusalim în Sâmbăta Mare…cu focul acela minunat, dar care e creat, e palpabil, care coboară în Mormântul Său…se face în inima noastră, în mod tainic și simțit, când focul necreat se pogoară în noi.

Căci extazul e pogorâre a focului slavei Sale în noi.

Iar chemarea de mare profunzime a Bisericii pentru aceste zile e aceea să venim plini de slava Sa, ca urmare a vederilor noastre extatice, pentru ca să simțim dumnezeiește și nu grosier, nu senzualist, Patimile, Moartea, Pogorârea Sa la Iad și Învierea Sa din morți.

Căci grosier înseamnă să te răstignești și tu…ca în unele țări catolice…sau să te flagelezi…să scoți sânge din spatele tău sau de pe piept…ca să simți cum e cu rănile Domnului.

Însă mistica ortodoxă spune altceva, ca și Icoana Răstignirii Sale: trebuie să simțim întru harul Treimii Răstignirea Lui pentru ca să ne umplem de slava Sa…umplere de slava Sa care e urmarea răbdării întregii suferințe de către El.

De aceea Icoana noastră…a Răstignirii e plină de galbenul harului, e ascetic-transfigurată.

Ea nu e doloristă…ci pnevmatică.

Nu vedem sângele Lui decât foarte puțin…în rănile de la mâini, de la picioare și din coasta Sa…

În schimb vedem puterea Lui în slăbiciune.

Vedem cum a învins moartea și suferința din interior…răbdându-le în mod desăvârșit…și a întinerit trupul…l-a umplut de nemurire.

De aici întinerirea ascetică a postului, a rugăciunii, a lacrimilor…

Căci dacă asceza ortodoxă te face altceva decât Sfânt, altceva decât sensibil, altceva decât profund…înseamnă că nu e cea care trebuie

Pentru că toate virtuțile dumnezeiești ale vieții ortodoxe nu fac altceva decât să ne pregătească pentru primirea luminii…și sensul, scopul, împlinirea noastră e trăirea în lumina dăruită de Dumnezeu în mod extatic.

Da, știu, există comentarii patristice care egalizează lumina candelei cu milostenia. Numai că predicile acelor Sfinți Părinți au vizat un cadru larg, marea adunare a Bisericii…dând tuturor o nădejde de mântuire.

Milostenia face parte din tot cercul de fapte bune al vieții noastre…însă harul e de deasupra…e darul Lui…

Și lumina Lui vine ca bucuria Lui spre noi…ca odihnirea Lui în noi

Căci El vine ca la smochin la noi…și vrea roade…

Iar dacă noi avem roade…el pune foc în noi.

El ne aprinde virtuțile pregătite de noi în noi înșine ca pe niște lemne de foc.

Dar dacă lemnele de foc sunt ude leoarcă de apa bunei încrederi în noi, de orgoliu, de infatuare, de o perspectivă telurică asupra vieții…atunci stingem orice încercare a Domnului de a ne incendia dumnezeiește.

De aceea să cântăm cântarea eshatologică a Deniei de azi: „Mire, Cel ce ești mai frumos cu podoaba decât toți oamenii, Care ne-ai chemat pe noi la ospățul cel duhovnicesc al nunții Tale, dezbracă-mă de chipul cel ticălos al greșealelor mele, prin împărtășirea pătimirilor Tale, și împodobindu-mă cu haina slavei frumuseții Tale, fă-mă împreună-șezător luminat la masa Împărăției Tale, ca un Milostiv” [Triod, ed. BOR 2000, p. 561-562]. Amin!

Did you like this? Share it:

Previous

Praedicationes (vol. 2), p. 145-151

Next

Despre trădare ca inconsistență a dragostei

1 Comment

  1. Camelia

    Cantarea Deniei ma duce cu gandul la Cantarea Cantarilor:”De dormit dormeam, dar inima-mi veghea. Auzi glasul celui
    drag! El la uşă bătând zice: Deschide-mi, surioară, deschide-mi, iubita mea,
    porumbiţa mea, curata mea, capul îmi este plin de rouă şi părul ud de vlaga
    nopţii. Haina eu mi-am dezbrăcat, cum
    s-o-mbrac eu iar?

    Picioarele mi le-am spălat, cum să le murdăresc eu iar? Iubitul mâna pe fereastră a întins şi inima
    mi-a tresărit. Iute să-i deschid m-am
    ridicat, din mână mir mi-a picurat, mir din degete mi-a curs pe închizătoarea
    uşii. Celui drag eu i-am deschis, dar
    iubitul meu plecase; sufletu-mi încremenise, când cel drag mie-mi vorbise; iată
    eu l-am căutat, dar de-aflat nu l-am aflat; pe nume l-am tot strigat, dar
    răspuns nu mi s-a dat.

    „Cat este de minunat felul in care Biserica ne conduce pe drumul catre Dumnezeu!Perioada Triodului mi se pare perioada cea mai profunda din intreg anul; pas cu pas suntem condusi pe drumul cunoasterii de sine, pogorandu-ne in adancul iadului pacatelor noastre pentru ca, mai apoi, sa putem invia odata cu Hristos.Rugaciunea din Gradina Ghetsimani nu poate fi inteleasa decat daca ne coboram in adancul sufletului, in intunericul pacatelor si lasam Lumina Sfanta a Invierii sa patrunda prin colturile nestiute ale inimii noastre.   Doamne, ajuta!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén