Predică la Sfânta și Marea zi de Miercuri [2012]
Iubiții mei,
după fecioria fără lumină dumnezeiască de ieri…și după primele cântări care vorbesc despre căderea lui Iuda și vânzarea Domnului spre moarte…astăzi programul liturgic este focusat pe femeia care a vărsat mir pe capul Lui [Mt. 26, 7].
Numai că, peste tot, se subliniază faptul că ea, această femeie…era o femeie păcătoasă…
Și prima sedealnă a Deniei de azi, după cum ați auzit, cu aceasta începe: „Păcătoasa a venit la Tine, vărsând mir cu lacrimi pe picioarele Tale, Iubitorule de oameni, și s-a vindecat cu porunca Ta de mirosul greu al răutăților” [Triod, ed. BOR 2000, p. 568] sale.
Însă Sfântul Matei nu subliniază păcătoșenia ei…ci doar cuvintele Domnului, cum că ungerea ei, acest miru varitimu/ mir de mare preț/ mir foarte scump e o pregătire pentru Îngroparea Lui [Mt. 26, 7, 12, cf. GNT].
În schimb Sfântul Luca vorbește, la Lc. 7, 37, cf. GNT, despre ghini amartolos/ femeia păcătoasă…care vine, pe la spatele Domnului – în semn de cuviință, de respect, în mod sfios – și începe să ude cu lacrimi picioarele Sale și le unge cu mir [Lc. 7, 38, cf. GNT].
Cu mir adus de ea într-un vas de alabastron [Lc. 7, 37, cf. GNT].
Și peste tot, în această zi, pocăința femeii păcătoase, evlavia ei, lacrimile ei…sunt puse în contrast cu vânzarea făcută de „ucenicul cel nemulțumitor” [Triod, ed. BOR 2000, p. 568], cu atitudinea vrăjmașă a lui Iuda.
Iuda a lepădat harul Dumnezeirii și „s-a amestecat cu noroiul” [Ibidem], cu decadența…
A devenit stricăcios…din nestricăcios.
A devenit pătimaș…din fiu al Luminii…
Căci nu murdărirea cu noroi îți strică starea sufletească…ci murdărirea cu păcate. Starea de nesimțire, de răutate, de aversiune neîmpăcată față de Dumnezeu…
Și Patimile Domnului încep cu trădarea Lui de către Iuda…
Iuda a vândut pe „Comoara vieții” [Ibidem]…în timp ce femeia cea păcătoasă a devenit memorabilă.
Pentru că „oriunde […] se va propovădui Evanghelia aceasta în întreaga lume, se va spune și ce a făcut aceasta întru pomenirea ei [is mnimosinon aftis]” [Mat. 26, 13, cf. GNT].
Și de aici înțelegem că Dumnezeu nu uită niciodată binele…pe care îl facem…Și că el, binele făcut de noi, este spre pomenirea noastră. Sau el, binele pe care îl facem, ne face memorabili.
Pentru că ceea ce durează/ ceea ce rămâne cu adevărat…e ceea ce se face cu Dumnezeu.
Căci ceea ce se face cu Dumnezeu e bine…e bun făcut…și ne păstrează în bine, în har…
Iar tot ce e împotriva binelui…e împotriva lui Dumnezeu, Care e Binele personal prin excelență și Izvorul a tot binele și al întregii vieți.
Pentru că binele, frumosul și viața sunt una.
Fiindcă viața duhovnicească, viața cu Dumnezeu e binele frumos, e frumosul bun, e sublimitatea divino-umană pe care Dumnezeu o pomenește mereu, n-o uită…pentru că e o frumusețe vie, personală, nemuritoare, comunională, care cheamă mereu la comuniune.
De aceea ne rugăm noi pentru pomenire/ amintire veșnică în fața Lui: pentru că a nu fi uitat de Dumnezeu înseamnă a fi în comuniune cu El.
Sfatul cumplit al celor fărădelege [Triod, ed. BOR 2000, p. 569]: deicidul…
Noi avem nevoie de „ploi de lacrimi” [Ibidem].
De lacrimi care să curgă din durerea inimii noastre.
Ploi de lacrimi gândite și simțite.
Nu lacrimi din alte motive…ci din durere iubitoare!…
Din conștiința suplă cum că am rănit iubirea Lui, frumusețea Lui, sensibilitatea Lui divino-umană față de noi…
Tocmai din Icosul Deniei de azi aflăm că femeia păcătoasă…era o femeie desfrânată [Ibidem]. Și pe ea au înțelepțit-o [Ibidem] pocăința, lacrimile, pentru că „urând lucrările păcatului celui rușinos și plăcerile trupului” [Ibidem] s-a făcut înțeleaptă.
Cu alte cuvinte: dacă vrei să vezi ce înțelepciune aduce vindecarea de o patimă…lasă-te de patima ca atare!
Nu mai curvi ca să înveți ce e curăția, fidelitatea, castitatea!
Ca să vezi ce aduce ea în viața ta.
Nu mai drăcui ca să vezi ce aduc rugăciunea și vorba bună în viața ta!
Nu te mai răzbuna…ca să înveți smerenia și iertarea!
Nu te mai lăsa fermecat de prostie și de nesimțire…ca să vezi cum arată înțelepciunea duhovnicească și evlavia aprinsă, plină de râvnă cuvioasă!
Iar dacă regimul alimentar/ dieta…produce slăbirea trupului…tot la fel regimul duhovnicesc/ lupta cu patimile și sădirea binelui în viața noastră produc situațiile contrare patimilor: adică binele divers, virtuți multiple.
…Și se observă faptul că în cântările zilei se pendulează între descrierea de la Matei și cea de la Luca a ungerii Sale…pentru că se vorbește când despre turnarea mirului pe capul Domnului…când despre spălarea picioarelor Lui cu lacrimi.
Lacrimile sunt imaginea cu care am rămas…după această slujbă.
A fi în lacrimi…
Și asta neînsemnând deloc că trebuie să ne forțăm să plângem…
Nu înseamnă că putem, nu putem trebuie să plângem acum, pe loc…ci că trebuie să considerăm lacrimile, durerea, suferința pentru păcatele noastre ca manifestările reale ale pocăinței…
Că pocăința reală așa arată: ca durere, ca tristețe pentru păcat, ca tristețe plină de lacrimi, ca văietare a vieții noastre, ca renunțare, din toată inima, la trecutul păcătos…pentru o viață de atenție și de evlavie.
Adică o atenție încordată la ceea ce facem, spunem, gândim, simțim…pentru că păcatul e tot ce atacă relația noastră cu Dumnezeu.
Și de aici spovedaniile noastre trebuie să fie enumerări punctuale, fără povești, ale păcatelor noastre…pe care le-am conștientizat, pentru care suferim…pentru care nu ne bucurăm…și pe care nu le considerăm drept lucruri care ne caracterizează.
Ele, păcatele noastre, sunt tot ceea ce nu trebuie să fim noi.
De aceea nu le suportăm urmările în noi…vrem să le dăm afară imediat, ca pe un stârv, ca pe un miros urât…pentru că vrem să respirăm cu pace, cu dulceață în suflet…
…Și pentru prima dată cântăm luminânda atât de dragă nouă, ortodocșilor: „Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită”…cămara Lui fiind Împărăția Lui cea plină de slava Sa…
Împărăția ca o cămară de nuntă…
Tu mă aștepți plin de slavă…iar eu nu am îmbrăcămintea slavei Tale pe mine.
Eu sunt o candelă fără foc.
Sunt un opaiț rece…
Pentru că frumusețea lui Iosif, focul candelei și îmbrăcămintea de nuntă sunt unul și același lucru: slava Sa, harul Său, lumina Sa necreată și veșnică, pururea odihnitoare și prea dulce inimii noastre.
Nu doar fapte ale credinței…ci și coborâre a slavei Lui în ființa noastră.
Îmbrăcare conștientă și reală cu slava Lui…care se face numai extatic…
De aceea spuneam ieri că milostenia e o parte din uleiul candelei noastre…
Dar toate virtuțile și faptele bune la un loc…pentru ca să fim o candelă vie…trebuie să se aprindă de sus, de la Domnul, prin vederea slavei Sale.
Acesta e motivul pentru care o asceză non-mistică se crede împlinită doar prin acțiune.
Adică nevoitorul postește, se roagă, priveghează, face metanii…și se crede un om duhovnicesc…în afara experienței vederii dumnezeiești și a simțirii continue a harului Treimii.
Însă, în Ortodoxie, omul duhovnicesc este unul care se despătimește în mod real de patimi, care simte cum se petrece acest lucru în el, care vede slava lui Dumnezeu în mod extatic…și care înaintează în contemplație, în vedere și în sfințenie în mod continuu.
Deci nu merge numai cu făcutul, cu rugatul, cu impresia bună despre tine, că ai fi nevoitor sau teolog…dar Dumnezeu nu te vizitează deloc.
Ci dacă te nevoiești ortodox…ești vizitat de Dumnezeu în mod curent, ortodox…
Afli mereu de la El ce vrea de la tine, ce trebuie să faci, ce trebuie să schimbi…
Și atunci ești duhovnicesc…pentru că ești învățat prin har despre cum să trăiești ortodox.
Ești văzător de Dumnezeu…pentru că El ți Se arată.
Ești purtător de Dumnezeu…pentru că Tu ești un locaș conștient al Treimii prin slava Sa.
…și Denia, după cum am ascultat, pe glas 8…o cântare largă și plină de frumusețe teologică…se termină cu cântarea Sfintei Casiana: „Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe…”…
Păcatele i-au acutizat nefericirea…
Și în mijlocul nefericirii ei, a vieții ei desfrânate…femeia a simțit dumnezeirea Ta, Hristoase Dumnezeul meu, simțire care a chemat-o la pocăință și la lacrimi de durere…
Și pe fiecare dintre noi Dumnezeu ne cheamă într-un anume fel…
Când ne coacem pentru credință…
Și chiar dacă am fi foarte decăzuți, oameni care ne împotrivim lui Dumnezeu, care Îl hulim pe El…în acea clipă…când El ne luminează mintea…când ne face să ne vedem cu adevărat…e ziua învierii noastre din moartea păcatului.
Pentru că, în fapt, convertirea noastră e simțire a dumnezeirii Sale, e simțire a slavei Sale…e chemarea iubirii Sale față de noi…pentru ca să avem viață…și încă din belșug. Amin.
Sarut mana, Parinte!
Constat cu tristete ca sunt din ce in ce mai putini cei care au cunoscut mila lui Dumnezeu in viata lor, in adevaratul sens al cuvantului.
Spun asta deoarece sub titlu de imprumut: „nu infieram pe pacatos, ci pacatul”, se ascunde de multe ori intoleranta vadita prin gesturi, inflexiuni ale vocii, mimica, atitudine in genere.
Iisus nu s-a sfiit niciodata sa se apropie de omul pacatos, indiferent de pacatele lui, in timp ce noi, oamenii, cautam deseori pricina pentru a ne indeparta unii de altii.
Cat de diferita poate fi atitudinea fata de pacat si pacatos a celui care a cunoscut iertarea si mila lui Dumnezeu in viata sa, a celui care a cunoscut necazurile, greutatile dar si ajutorul Domnului!
Totul se vadeste in cuvant care uneori, dintr-o exagerata grija, poate pierde pe aproapele sau.
Numai dragostea adevarata alina rani si calmeaza furtuni sufletesti, ea va fi mereu biruitoare, dar pana la ea avem cale lunga de dus.
Din pacate, din ce in ce mai singuri.
Da, doamnă: este o enormă diferență între cei care cunosc mila lui Dumnezeu, care i-a vindecat de bolile patimilor…
și cei care o mimează hoțește!
Pentru că cei care cunosc mila lui Dumnezeu…sunt și ortodocși conștienți,
care se zbat să cunoască credința, care se zbat să se curățească de patimi…
care sunt simțiți…
Nesimțirea sufletească, pusă sus, trebuie să mimeze religiozitatea.
De aceea mimarea…și singurătatea pe care o trăim în jurul lor: pentru că
Ortodoxia pare o joacă pentru mulți.
Însă eu mă bucur când întâlnesc oameni ca dumneavoastră care nu se mulțumesc cu basme…
și nici cu mimări fariseice…
Și orice om ca dumneavoastră…e o gură de aer proaspăt pentru însănătoșirea parcelei de Biserică unde el funcționează.
Va multumesc, Parinte! Caut, Parinte, nu Adevarul pe care l-am aflat deja, ci sensuri si rosturi din viata noastra, aparent ascunse, pe care le redescopar mereu intr-o alta lumina. Totul mi se pare uneori o imbratisare nevazuta in care suntem uniti cu totii printr-o dragoste netarmuita.
Cu toții căutăm nuanțe, doamnă!
Însă nuanțele sunt apanajul oamenilor înaintați în cunoaștere și în experiență duhovnicească…și nu ale unor necunoscători…
Tocmai de aceea mă bucur să vă fiu aproape…dumneavoastră și altora ca dumneavoastră…prin tot ceea ce editez pe fiecare zi.
Pentru că ce altceva doresc, de fapt, decât îmbierea tuturor cu dorința de a căuta adâncimile credinței, pentru a se bucura de ele?
Și mă bucur să ofer hrană pentru suflet, să incit la căutarea ei, să provoc problematizări interioare.
Adică să ajut la descoperirea de sine…a celor care vor să se găsească…
Este o imbratisare a intregii fapturi din care, tu om nechibzuit, te simti rusinat de gandurile pe care le ai, cand stii ca, Cel ce cunoaste adancul inimii tale poate sa te iubeasca asa cum esti… „Ale Tale dintru ale Tale…”
Vedeti dvs., Parinte, noi oamenii spunem ca un ciclu se
incheie atunci cand ne intoarcem de unde am plecat.
Minunata este viata in
ortodoxie, la picioarele Crucii, asa cum spunea parintele Sofronie intr-una
dintre scrisorile sfintiei-sale catre D.Balfour, indemnandu-l sa nu se
indeparteze de ei, de parintele Siluan, sa ramana impreuna la picioarele Crucii
lui Hristos.
Viata de ortodox nu este o viata comoda, este o continua
dezgolire a sufletului omenesc in fata lui Hristos, o curatire continua de
pacate, o intarire atunci cand totul pare pierdut, lucruri pe care putem sa le
acceptam ca atare si sa mergem mai departe, in umilinta, in rugaciune, in
credinta ca nimic nu ne poate atinge atunci cand ii apartii Lui, sau putem
refuza si, in ciuda tuturor evidentelor, sa ne indepartam cu convingerea ca
suntem profund nedreptatiti.
Nu este o viata usoara dar nici epuizanta; pentru ca
alterneaza perioadele de incercari, de ispite, asa cum le numesc crestinii, cu
perioade de liniste, de bucurie temperata – acea bucurie pe care nimeni nu o
poate lua de la tine, bucurie pe care o poti trai numai in sanul Bisericii,
alaturi de slujitorii ei, de perioade in care esti pus in garda despre
incercarile ce vor urma in viata ta prin simtirea intensa a prezentei Domnului,
medicament de intarire pentru vremurile grele ce vor urma .
Atunci stii mai clar decat oricand ca apartii lui
Hristos, Lui si numai Lui, Rascumparatorului tau, sufletul se regaseste in
cuvintele psalmistului: “Al Tau sunt Doamne, mantuieste-ma!”
La furnizorul meu de servicii de internet si cablu,
Trinitas este in imediata vecinatate a unui post protestant.
De multe ori seara
tarziu, obosita de peste zi, nu mai formez direct numarul programului pe
telecomanda, ci prefer sa trec peste alte cateva posturi tv pentru a ajunge la
Trinitas.
Intr-una din aceste seri, daca nu ma insel chiar in a
doua saptamana a Postului Mare, realizatorul emisiunii acelui post tv
protestant, lansa ascultatorilor sai o intrebare provocatoare: ce poate fi mai
bine pentru noi, oamenii, sa stim ca suntem mantuiti inca din aceasta viata
prin respectarea poruncilor lui Dumnezeu sau sa traim o viata intreaga in
incertitudine, in ispite, in caderi si ridicari succesive si totusi, la final,
sa nu stim daca ne-am mantuit sau nu?
(Sotul ma admonesteaza de fiecare data cand ma vede
zabovind fie si pret de cateva secunde.)
In seara aceea am vrut sa raspund acelei intrebari, pe
moment;dar nu am facut-o din considerentul
ca nu-mi era adresata, ca nu fac parte din categoria de ascultatori pe care se
bazeaza acel post.
Dar, da, da, prefer de o mie de ori sa traiesc aceasta
incertitudine mantuitoare, ispitele si caderile succesive pentru ca stiu, acum
stiu ca ele conduc viata noastra catre insusi Creatorul ei.
Marturie sta insasi
linistea, bucuria si sentimentul de nedescris ca esti Acasa, mladita vitei de
viata datatoare.
Insa atunci cand simti ca te intorci de unde ai plecat,
stii ca din nou trebuie sa faci o alegere care sa te poata duce pe drumul pe
care trebuie sa mergi mai departe.