Iubiții mei,

după spălarea picioarelor Domnului cu lacrimi, de către femeia cea păcătoasă, astăzi avem spălarea picioarelor Apostolilor, cu apă, de către Domnul…

Dar e vorba aici de o spălare curățitoare de suflet și nu de o spălare oarecare…fapt pe care ni-l confirmă cântarea: „Când măriții/ slăviții Ucenici la spălarea Cinei s-au luminat” [Triod, ed. BOR 2000, p. 582]…la suflet…

Însă spălarea picioarelor Apostolilor de către Domnul e primul eveniment hristologic prăznuit astăzi.

Pentru că, pe lângă acesta, mai prăznuim încă trei evenimente hristologice: Cina cea de Taină…la care Domnul a instituit Sfânta Euharistie…rugăciunea cea mai presus de fire a Domnului, din Grădina Ghetsimanì [accentul cade pe i-ul final] și vânzarea Domnului de către Iuda.

Evenimente hristologice ale iconomiei mântuirii…adică care Îl au în centru pe Domnul…El le inițiază…sau ele se fac vizându-L pe El.

Căci pe primele 3 El le inițiază (spălarea picioarelor, Cina și rugăciunea) dar vânzarea…Îl vizează pe El.

Și vânzarea, anunțată de acum două Denii…se definitivează după Cina cea de Taină…când Iuda, care primise banii [Mt. 26, 15]…vine cu escorta cu săbii și ciomege, trimisă de arhierei și de bătrânii poporului [Mt. 26, 47]…și Îl prind pe El [Mt. 26, 57], Cel care Se rugase în grădină în mod întreit [Mt. 26, 39, 42, 44]…

Însă începutul prăznuirii noastre se referă la spălarea picioarelor Apostolilor de către Domnul despre care ne vorbește Sfântul Ioan la In. 13, 4-11.

Domnul Se ridică de la Cină, Se dezbracă de veșminte…El, Cel care S-a smerit pe Sine și S-a pogorât la noi și S-a făcut om ca noi, afară de păcat…Se încinge cu un lention/ ștergar/ prosop [In. 13, 4, cf. GNT]…și punând apă într-un niptir/ într-un vas de spălat/ într-un lighean a spălat picioarele Ucenicilor și le-a șters cu prosopul [v. 5, cf. GNT].

Și l-a spălat și pe Iuda pe picioare…deși El „îl cunoștea pe cel care Îl vinde pe El” [In. 13, 11, cf. GNT]…

Și am tradus cu: „pe cel care Îl vinde” și nu cu: „pe cel ce avea să-L vândă” [ed. BOR 1988], fiindcă în textul grecesc ton paradidonta este un participiu prezent…și vorbește despre vânzare la prezent…și nu la viitor.

Căci vânzarea se lucra în Iuda chiar atunci: când lui i se spălau picioarele de către Domnul…

Și spălarea picioarelor e urmată de porunca iubirii [In. 13, 34-35], ne spune Sinaxarul zilei [Triod, ed. BOR 2000, p. 585], după care urmează Cina și împărtășirea euharistică [Mt. 26, 26-29]…și: „după Cină a intrat Satana în Iuda; mai înainte îl încercase numai, dar acum s-a sălășluit de tot în el. Și Dumnezeiasca Scriptură spune că [Iuda] s-a dus și s-a tocmit cu arhiereii să-L vândă pe treizeci de arginți” [Triod, ed. BOR 2000, p. 586].

Și ce înțelegem de aici?

Că fără inimă curată, fără iubire și fidelitate față de Domnul, fără conștiință curățită prin Spovedanie și fără cunoaștere teologică vie, adică fără luminare a sufletului, apropierea de Sfintele Taine ale Domnului înseamnă apropiere nelegitimă.

Apropiere care îmbolnăvește…după cum ne avertizează și Sfântul Pavel [I Cor. 11, 29-31].

Pentru că împărtășirea cu Domnul trebuie să ne umple de iubire, de credincioșie, de curăție, de dorința de a vrea să fim una cu El mereu și ca El să fie Domnul și Stăpânul vieții noastre.

Spălarea…ca pregătire pentru Cină.

Venirea la Cină ca o candelă aprinsă, plină de dor pentru Domnul…și nu ca unul indiferent față de detaliile credincioșiei și ale iubirii față de El.

Pentru că plin fiind de focul slavei Lui…simți dumnezeirea Lui împărtășindu-te cu Trupul și Sângele Lui euharistice.

Simți că te luminezi, că te curățești, că te sfințești, că te umpli de bucurie străină, dumnezeiască, de simțăminte și atitudini cu adevărat creștine, pline de sfială și de umilință.

Dar dacă noi, creștinii ortodocși, nu facem din viața noastră o continuă pregătire pentru împărtășirea cu Domnul, cum să mai înțelegem ce e creștin și ce nu e creștin în viața și atitudinile noastre intime?

Cum să vorbim despre dragoste, despre sfială, despre cumințenie, despre curăție, despre dor sfânt…când nu le învățăm de la Însuși Hristos, prin împărtășirea cu El?

Căci ce altceva este „experiența euharistică”…decât tot ce ne învață Hristos prin împărtășirea cu Sine?

Și ce ne-a învățat Hristos în ani de credință și de împărtășire cu El…dacă tot meschini, tot nemiloși, tot lipsiți de candoare suntem?

De aceea, fiecare dintre noi să ne dovedim/ să ne testăm/ să ne cercetăm dorul pentru Dumnezeu, după cum ne învață Sfântul Pavel [I Cor. 11, 28], atunci când ne împărtășim cu Domnul.

Să vedem dacă inima noastră dorește deplin acest lucru…sau vrea, mai degrabă, să stea departe de dragostea Lui…

Însă dacă inima noastră vrea să stea departe…atunci repetăm trădarea lui Iuda…pentru că ne căutăm viața acolo unde nu e Viața noastră.

Și Viața noastră e Hristos Dumnezeu, Cel care ne hrănește cu Sine și ne bucură din Sine.

Pentru că El nu ne dă lucruri telurice, create în primul rând…ci Se dă pe Sine ca Viață a noastră și harul Său necreat…ca bucurie, viață și sfințenie a noastră.

De aceea nu putem dori altceva mai mult decât pe El.

De aceea nimic nu e mai de preț ca relația de mare intimitate cu Dumnezeul nostru.

…După Cină, Domnul imnisantes/ a cântat imne cu Apostolii Săi [Mt. 26, 30, cf. GNT]…fără Iuda, care plecase să-L vândă…apoi au ieșit spre Muntele Măslinilor/ to Oros ton Eleon [Ibidem].

Urmează pasajul de la Mat. 26, 31-46, când Domnul le anunță Apostolilor scandalizarea/ sminteala întru Sine și rugăciunea Sa întreită și plină de tristețe.

Sfântul Luca e cel care ne spune că Domnul, „fiind în agonie [en agonia], Se ruga și mai stăruitor” [ectenesteron…de la ectenis având noi ectenie în limbajul de cult: adică rugăciune cu stăruință, cu încordare, cu zel]. Și s-a făcut sudoarea/ transpirația Lui ca picături de sânge [tromvi ematos] curgând pe pământ” [Lc. 22, 44, cf. GNT].

Semănau ca picăturile de sânge dar nu erau picături de sânge…în textul grecesc folosindu-se aceeași particulă comparativă „ca” folosită și la Botez [Mat. 3, 16] (Duhul Sfânt a fost văzut osi peristeran/ ca un porumbel…El nefiind „porumbel”).

Ce învățăm din nou?

rugăciunea reală e rugăciunea cu toată ființa.

E rugăciunea care ne încordează cu totul…sau ne bucură pe deplin.

Că rugăciunea e încercarea continuă de a sta în fața lui Dumnezeu și de a fi proprii lucrării Lui cu noi.

Iar pentru a fi proprii lucrării Lui cu noi…ne pregătim prin rugăciune stăruitoare, prin cumințire interioară continuă, prin luminare interioară continuă…ca să înțelegem glasul Lui tainic în ființa noastră.

…Domnul Se ruga aici, în Ghetismani, adesea, ne spune Sinaxarul zilei [Triod, ed. BOR 2000, p. 586]. De aceea Iuda, știind locul, i-a dus la fix…pe cei care trebuiau să Îl prindă

Mat. 26, 47-57 vorbește despre venirea lui Iuda, despre sărutarea lui, despre împlinirea prorociilor în El…despre fuga Apostolilor…și despre prinderea Lui.

L-au lăsat singur…

Și noi, cei de azi, înțelegem bine singurătatea lui Iisus…atunci când nimeni nu ne calcă pragul, când nimeni nu ne vrea, când nimeni nu ne ajută…când toți se uită de sus la noi…

O singurătate plină de gânduri negre

Cu care trebuie să te lupți, pentru ca să rămâi demn…și cu capul pe umeri

…Patru evenimente hristologice…într-o înlănțuire prea minunată.

Ne spălăm pe picioare prin asceză și prin mărturisire…ne împărtășim cu Domnul ca să avem viață întru noi…ne încordăm ființa în suferință alături de El…și suntem atenți ca să nu cădem din iubirea Lui…

Iar dacă cădem…să nu rămânem în depărtare de El până la sfârșitul vieții noastre…Amin.

Did you like this? Share it: