Costeluș a venit să ia lumină…ca s-o ducă cu el

Zi de Înviere…

Lume multă…

Că dacă nu se călcau pe bătături…se împingeau nevoie mare…

Seară de seară, ca să zic așa…

Costeluș, cu ditamai felinarul, a venit „să ia lumină de la Ierusalim”…ca s-o ducă unde vrea mușchiul lui…Că el o să treacă pe la bar, apoi pe la Fănel, pe la mă-sa lu’ Verginica…apoi, dacă o mai ajunge întreg…și cu lumina nestinsă…ajunge și acasă.

– Auzi, Părințele, e lumină pă bune de la Ierusalim…sau e doar mangleală…așa, ne duci cu preșu’?!…

– Da, e nou-nouță! De lerusalim…

– Și când o dați?…

– Peste câteva minute…când vom începe slujba…

Costeluș se șterse de sudoare…și de întrebare…și se puse pe așteptat

Începurăm slujbă, toate alea…și când fu cu lumina…nu știa cum să aprindă felinarul. Că era felinar din ăla standard, de pe vremea lu’ ’48…

Noroc cu Lina a lu Pârâtu…căreia îi veni ideea să îi dea un băț de lemn…cu care să aprindă felinarul…

Dar când ajunse la Costeluș…se stinse…

Mai încercă…că n-o fi foc…

Încercă de vreo 17 ori…până când îi trecu prin cap să dea jos geamul, ca să ia lumină…

Și când îl dădu…o avalanșă de sânge îi intră în obraz…că începu și el să cânte Hristos a înviat!…când încetaseră toți de cântat…

Până la urmă e bine și mai târziu decât deloc

O copilărie care se răzbună

Shame [2011] este un film american…cu tăceri românești.

Pentru că numai la noi, în filmele noastre, se muncește, se aleargă, se moare, se fumează, se mănâncă, se face sex…în tăcere.

Însă, mai întâi de toate, este un film despre tarele copilăriei…despre cum te urmărește la maturitate, ca o fiară sălbatică, copilăria nefericită, traumatizată

El: dependent de pornografie și sex.

Ea, sora lui: părăsită adesea și cu tendințe suicidare.

Fapt pentru care, în finalul filmului, ca o împlinire negativă…își taie venele în baie…și e găsită plină de sânge de fratele ei.

Tăceri…și opriri ale camerei pe trupuri.

Cultură a trupului…însă fără accente pornografice.

Organele sexuale, deși expuse (el mergând gol prin cameră…ea la baie, făcând duș…și era să o lovească cu bâta…crezând că e un intrus), nu sugerează frivolitate…ci, dimpotrivă, tristețe.

Neîmplinire interioară…

Trupurile lor goale se închid înăuntru…sau nu se simt libere nici măcar atunci când se pierd în pasiunea lor violentă.

Un statut financiar bun, un job la costum…și în timpul liber un rătutit care plătește pentru sex…sau se aventurează în escapade periculoase.

Fazele incitante: două la număr, din punctul meu de vedere.

Prima: privirea instinctivă a lui Brandon Sullivan (Michael Fassbender), personajul negativ…și principal în același timp, asupra femeii din metrou, pe care nu o poate opri…

A doua: încercarea eșuată de a se culca cu colega lui de serviciu, cu Marianne (Nicole Beharie). În pat, sărutând-o…și-a dat seama că nu poate să se comporte cu ea (era sinceră cu el), așa cum se comporta cu cele pe care le plătea…de obicei…

Morala principală a filmului e una prețioasă: de neîmplinirea interioară nu scapi cumpărând sex…sau făcând sex la întâmplare. De ea scapi numai îndrăgostindu-te și iubind, asumându-ți pe celălalt…și fiind iubit de celălalt.

Cele auxiliare: dependența de pornografie (renunță la toate revistele pornografice din casă și la laptopul pe care îl folosea pentru sex cam…într-un gest de enervare maximă), de sex și de masturbare te însingurează și te depersonalizează; legătura de sânge e mai puternică decât credem noi; o iubea pe sora lui chiar dacă detesta eșecul ei…care era unul comun cu al lui.

Momentul cel mai emoționant: când el își ascultă sora cântând New York, New York…și îi dau lacrimile.

În comparație cu Liza Minelli, care îl cânta în forță…sora lui (Carey Mulligan) îl cântă într-un ritm rar…și tulburător…cum nu l-am mai auzit cântat niciodată.

Momentele de maximă decadență: îi promite sex oral unei femei, într-un mod libidinos…dacă pleacă cu el din bar…intră într-un bordel gay…pentru un sex oral…apoi face sex cu două femei…izbucnind în lacrimi…

Își simte propria decadență cu silă…

La spital…îi atinge rănile multiple, de pe mâna dreaptă, ale lui Sissy.

Tot atâtea încercări de a se sinucide…

Sora lui a scăpat cu viață…

Și se împacă cu ea…și cu sine, pe patul spitalului…lipindu-și capul de al ei…

Finalul: în metrou se reîntâlnește cu necunoscuta și frumoasa femeie blondă (Lucy Walters)…acum fără verighetă…care încearcă să-l seducă.

Cu alte cuvinte a început să simtă singurătatea zbuciumată…pe care o simțea el, când era înnebunit să se culce cu oricine.

Ochii lui sunt triști…și și-i pleacă în jos…

Și când se oprește metroul…s-a făcut întuneric

Ce suntem noi însă…dincolo de întunericul pe care nu-l văd alții?

După ani și ani…

Aveam pe unul în sat…care o învățase și el de la ta-so…și mi-o cânta pe la vreo 6 ani:

„Doru’-motoru’,
ară cu tractoru’
și împușcă rațele
și mănâncă mațele”…

Pe atunci eram slab-credincios…așa că îi cam căram cataroaie [zise ele și pietre de râu, de dimensiuni…diverse] în gard.

Gardul de lemn…

Ne mai drăcuia și mă-sa-marea pe amândoi…

Nu știu cum i-a trecut cântecul la un moment dat…însă colegul de leat/ de generație…a avut dreptate

Pentru că mi-a vorbit, încă de pe atunci, despre vocația preoțească.

Bineînțeles inconștient…de ce adevăruri îmi cântă…

Păi dorul este motorul existenței…dinamismul ei…

Doru’ – motoru’, adică eu = dinamism.

Preotul e sufletul comunității.

De la noi se așteaptă lumină și nu întuneric, adevăr și nu matrapazlâcuri, sare de sărat…ca să nu se împută carnea inimii.

Deci: dinamism maxim

Și eu, ce fac?

Ar cu tractorul…ogorul inimilor.

O variantă neaoșă, ca să zic așa, a Pildei Semănătorului.

Plin de dor…te urci pe tractor…și cultivi mințile oamenilor cu adevăruri.

Plantezi viața veșnică în oameni…ca ei să răsară întru Împărăția Lui.

Și le vorbești pe înțeles…ca să te poată pricepe.

Însă, versul al treilea, mă face tractorist duhovnicesc cu pușcă

Un tractorist-vânător…pentru că și Semănătorul…este, în altă pildă, Pescar de oameni.

E vânător de suflete.

Vânător nu cu mitraliera…ci cu cuvântul credinței.

Vânător care împuști necredința din oameni…și le dai viață prin harul Său.

O, da, ultimul vers: le mănâncă mațele rațelor!

Rațele = pești = sufletele oamenilor credincioși.

Și cum le mâncăm noi mațele credincioșilor?

Prin aceea că le luăm din mațe, recte/ adică: din suflete…răul…și îi iertăm de el.

Le luăm durerea din suflet.

Le mâncăm durerea…dându-le bucurie dumnezeiască în inimă.

*

Frate, e de belea cu ăsta!…

Ce ți-e și cu interpretările astea!…

Unde dai…și unde crapă pe Teologie pentru azi!

Predică la Izvorul tămăduirii [2012]

Iubiții mei,

Hristos a înviat!…

odată pentru totdeauna…și noi, cu toții, trăim pe fiecare zi o schimbare continuă în viața noastră…și ne bucurăm dumnezeiește pentru asta…căci Hristos Cel viu locuiește în noi.

O schimbare pe care harul lui Dumnezeu o lucrează în noi, în mod direct, prin harul Său…dar și prin lucrurile din afară, în mod mediat…

De aceea, în predica de față vreau să facem împreună câteva minute de contemplare…de înțelegere calmă, frumoasă, a lucrurilor din Biserică…

Pentru că toate sunt cu sens profund, frumos în Biserica lui Dumnezeu și nu se regăsesc aici la întâmplare.

Și, spre exemplu, să începem cu lumânarea…cu lumina de Paști…care ne-a umplut sufletul de bucurie.

Am așteptat să coboare Lumina sfântă în Mormântul Domnului, această lumină…acest foc preaminunat…care nu arde în primele clipe…dar după care devine incendiator.

Și a coborât în Sâmbăta Mare, la ora 14. 25…

Delegația Bisericii noastre a adus lumina la București…și apoi ea s-a răspândit peste tot…în țară.

Iar noi am primit-o într-un felinar…și v-am dăruit-o tuturor…

Însă, chiar dacă nu o aduceam pe aceasta, de la Ierusalim…și dăruiam lumină din lumina candelei de deasupra Sfintei Mese…toți o primeam cu aceeași bucurie…pentru că în acea lumină primită în noaptea Bisericii, cu luminile stinse…primeam bucuria sfântă a Învierii Lui din morți.

Însă nu lumina care arde, în sine, ne bucură…ci harul care vine prin lumina care arde!

Tot la fel astăzi am sfințit apă…apa cea mică…în comparație cu apa cea mare a Botezului Domnului…

E vorba de aceeași Agheasmă micăSfințire mică a apei pe care o facem în casele dumneavoastră…atunci când vă sfințim casele sau când vă facem Sfeștanie.

Că asta înseamnă Sfeștanie: sfințire a casei prin stropirea cu Sfânta Agheasmă mică…sfințită acolo, în casa dumneavoastră…

Însă, după cum ați auzit, nu am sfințit apă doar pentru ca să o bem…ci pentru ca, „prin gustarea și stropirea cu apa aceasta”, Domnul să ne trimită binecuvântarea Sa, „care spală întinăciunea patimilor” [Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 196].

Adică o apă care e mai mult decât o apă obișnuită…pentru că e plină de har, de nemurire.

Așadar avem lumânări aprinse, vii…care ne umplu de bucurie harică…pentru că ne înalță mintea mai sus de ele, la Dumnezeu, Care ne bucură…după cum avem și apă care ne curățește, ne sfințește, ne luminează mintea, pentru că ne bucură

Și aceasta fiindcă același har al lui Dumnezeu…pe care îl trăim în prezența lumânării aprinse…care ne liniștește…coboară în trupul nostru prin apa sfințită pe care o bem…sau cu care ne stropim casele, lucrurile, trupurile…

Mergem mai departe: la masa prinoaselor.

Dumneavoastră aduceți colive/ colivi, prescuri, fructe, vin…aprindeți lumânări în colivi și în pâini…iar noi, preoții, le binecuvântăm pe ele…și le umplem de har.

Iarăși nu mai sunt pâini și fructe oarecare…ci pline de har…care ne bucură.

Și cel care mănâncă din ele cu evlavie și cu rugăciune…se îngrașă duhovnicește, i se umple inima de bucurie…și nu numai stomacul de mâncare

Ce ne spune însă pictura de pe pereți?

Sfinții aceștia mulți și prea minunați?

tăcerea rugăciunii și evlavia curată sunt miezul vieții adevărate.

Și că noi, în Biserică…nu suntem o adunătură de oameni…ci o comunitate vie, care ne împărtășim de aceleași Taine ale Bisericii și de același har preasfânt.

Cu alte cuvinte: nimeni nu e nedreptățit la Biserică…pentru că toți avem toate darurile Bisericii în comun.

Slujbele sunt pentru toți, Biserica e pentru toți, rugăciunea e pentru toți.

Fiecare venim, cu inima deschisă, pentru ca să aflăm despre Dumnezeu, să Îi vorbim lui Dumnezeu, să ne umplem de slava Lui.

Și trebuie să facem tot posibilul, ca unii altora să ne oferim stare de rugăciune, de contemplare, de bucurie duhovnicească.

Adică fiecare concentrați la relația lui cu Dumnezeu, la rolul său…și cu grijă să nu deranjeze pe celălalt.

Pentru că Dumnezeu nu dorește ca să ne mântuim noi cu prețul enervării celorlalți…

Ci El dorește ca noi să fim promotori ai unității, ai sincerității, ai angajării totale în slujirea lui Dumnezeu.

Și dumneavoastră ați împodobit lumânările de Paști…cu care am ieșit afară, în curte, ca pe niște mirese

Florile acelea vii, naturale, albe în mod preponderent…și puse în jurul lumânărilor de peste o jumătate de metru, erau ca niște rochii de mirese pentru lumânări…

De ce?

Pentru că frumusețea din Biserică reflectă frumusețea din suflete.

Iar frumusețea din sufletele noastre e coborâtă de sus, de la Împăratul luminii și a toată frumusețea.

De aceea grija noastră pentru curățenie, pentru podoaba cuviincioasă, pentru liniște la rugăciune…pentru că toate acestea sunt cadrul în care noi ne întâlnim cu Dumnezeu iar Dumnezeu coboară la noi.

În teologia liturgică recentă, datorită unei influențe eterodoxe, se vorbește adesea despre simbolismul, decuplat de realitate, al anumitor gesturi liturgice sau acte de cult.

Iar acest simbolism e văzut numai ca semn gol…deloc plin…un fel de semn de avertizare pentru șoferi…că urmează o curbă…sau o pantă cu predispunere la derapaj.

Numai că semnul e o pancartă…și panta…e realitate.

Nu te poți accidenta în pancartă…ci numai în realitatea pantei

Adică la întrebarea ce simbolizează lumânarea…teologia liturgică mai nouă vine și turuie imediat că ea Îl simbolizează pe Hristos și lumina lui…spunându-ți în subsidiar că ea nu are nimic de-a face cu Hristos…pentru că una e lumânarea…și altul e Hristos.

Însă realitatea liturgică a Bisericii e cu totul alta.

Lumânarea nu e Hristos, după cum Icoana Sfântului Gheorghe nu e persoana Sfântului Gheorghe…dar lumânarea aprinsă te umple de dulceața și de pacea lui Hristos…după cum Icoana Sfântului Gheorghe și starea în rugăciune înaintea ei te pune în legătură cu Sfântul Gheorghe…cu persoana lui…și tu nu te rogi numai la pereți.

De aceea simbolismul liturgic ortodox nu e unul gol…ci plin.

Și când noi împungem coasta lui Hristos…împungând Iisusul Agnețului…sau când noi binecuvântăm cu mâna…sau când ne închinăm pe trup…sau când băgăm mâna în apă și sfințim apa…prin cererea pogorârii harul dumnezeiesc în ea…nu facem gesturi fără substrat…ci, dimpotrivă: gesturi pline de realism duhovnicesc.

Eu mă închin și simt puterea Crucii în inima mea.

Eu bag mâna în apă…și simt și văd și înțeleg cum se coboară harul în ea.

Binecuvintez…și știu…și simt…ce trece prin mine spre ceilalți.

Nu fac doar gesturi teatrale…ci gesturi pline de puterea sfințeniei.

Că de aceea sunt hirotonit, adică umplut de har preoțesc: pentru ca să slujesc dumnezeiește în Biserica Domnului, spre mântuirea oamenilor.

De aici evlavia de a ni se săruta mâinile, nouă, slujitorilor Altarului…sau atingerea cu evlavie de veșmintele noastre preoțești când slujim.

Pentru că omul credincios îți mulțumește ție, celui care îl spovedești, îl împărtășești, îl umpli de sfințenie…că lucrezi asta pentru el.

…De fiecare dată, la Biserică, ar trebui să simțim cea mai mare bucurie și pace, o încântare dumnezeiască fără sfârșit.

Dar și oriunde mergem…oriunde ne aflăm…trebuie să ducem Biserica în lume…

Prin zâmbetul nostru, prin liniștea noastră, prin rugăciunea noastră care ne umple de har…pentru că lumea, credincioasă sau necredincioasă, mai mult sau mai puțin școlită sau avută…are nevoie de viața lui Dumnezeu pentru ca să respire în voie

Da, noi, fiecare…avem păcatele și ghiolbăniile noastre…cu care nu ne fălim

Însă Biserica e mai mult decât nefericirea noastră personală sau comunitară.

E mai mult decât faptul că episcopul cutare face, preotul cutare face, monahul cutare face sau credinciosul cutare…iarăși face…nu știu ce nenorocire…nu știu ce lucru inacceptabil

Biserica Ortodoxă nu se rezumă la Biserica unui stat național…și nici la toate la un loc

Ci Biserica Ortodoxă este mereu o realitate prezentă…și una potențial prezentă…pe lângă una transistorică…toate formând un tot unitar și indestructurabil.

Adică Biserica Ortodoxă sunt toți ortodocșii, din toate națiile pământului…sunt toți ortodocșii și credincioșii lui Dumnezeu din veșnicie…dar, în mod potențial, Biserica Ortodoxă e mereu în expansiune duhovnicească.

Mereu iradiază în afară…și cheamă tainic pe toți oamenii pământului…la viața în sfințenie.

De aceea nu trebuie să ne culcăm pe-o ureche niciodată…pentru că Biserica Ortodoxă nu e numai pentru noi, cei care suntem ortodocși acum…ci și pentru cei care nu sunt încă ortodocși…sau nu vor fi niciodată.

Dar ea trebuie să fie evidența mântuirii pentru toți.

Și noi, oamenii Bisericii, cu toții, trebuie să dăm mărturia că suntem făclii de Paști, că suntem mirese împodobite, că Hristos, Cel ce ne iartă păcatele și cu Care ne împărtășim, e în noi și ne învață cum să lucrăm binele, frumosul, sfințenia pentru toți.

Adică nu trebuie să ne temem să dăm apa harului și altora!

Pentru că și ei sunt flămânzi și însetați ca și noi după dreptatea lui Dumnezeu care ne sfințește.

Bineînțeles că sunt plini de păcate, de erezii, de nebunii improprii înțelepciunii lui Dumnezeu…toți cei care sunt în afara Bisericii lui Dumnezeu…

Dacă noi, cei din năuntru, ne comportăm adesea ca fii nelegitimi și nu ca fii adevărați ai lui Dumnezeu, și avem nevoie de sfințenie, de iertare, de cuvinte și cărți care să ne îndrepte moravurile…cum ar putea să știe un analfabet al Ortodoxiei regulile de gramatică ale Bisericii…dacă nu are dicționarele teologiei și ale experienței ca să le consulte?

Și de ce am fi noi mai breji decât ei, decât cei care sunt în afara Casei Domnului…dacă ne arătăm tot necreștini, tot păgâni, tot grețoși la inimă?

…Suntem în Săptămâna Luminată…până duminică…

Luminată nu de soare…ci de Soarele dreptății

Luminată din plin…pentru că Paștile nostru, praznicul cel mai mare al Bisericii…de abia  a început…și Săptămâna Luminată e ca porțiunea de la gura fluviului: apa țâșnește din plin.

…Și bucuria noastră trebuie să țâșnească din plin…

Trebuie să fie bucurie plină de înțelepciune, de fapte bune, de zâmbete sfinte

Pentru că prea se zâmbește din interes, în mod profesional, așa…ca un rânjet

Însă zâmbetul sfânt…e zâmbetul care împrăștie harul în inimile oamenilor.

Și noi, cei care suntem obosiți de atâta impostură, de atâta pioșenie fariseică…avem nevoie de obraji veseli, de zâmbete sfinte, de ochi care să ne îmbrățișeze și să ne ajute.

Să ne mântuie de indiferență și de singurătate.

Hristos a înviat!…și bucuria noastră nu se mai termină…Amin!

Am o boală mare

…pe cei care folosesc dicționarul și gramatica ca pe niște idoli, în speranța că așa se vor exprima hipercorect…în timp ce ei nu au nimic de spus cu voluptate, cu pasiune, cu o toridă și nestăpânită vigoare…

Și enervarea mea e enervare de scriitor

Eu scriu la intensitatea mea năvalnică sau din liniștea mea sau din contemplația mea…și nu mă interesează corectitudini absolute…ci adevărurile mele spuse așa cum vreau și cum îmi place.

Pentru că nu vreau să stau cu povara prostească de a nu greși ceva la nivel lingvistic…ci eu mă exprim în personalizata mea limbă română, în româna mea…unde pot să fac orice fel de extravaganță sau orice fel de plecăciune smerită unei idei, unui cuvânt, unei realități îmbinând tot ce știu și vreau la un loc.

Însă cei care o dau cu corectitudinea…sunt niște ratați la nivelul comunicării și al creației.

În creație trebuie să folosești graiul autentic, care se lipește de personaj…și nu unul standard…care nu există de fapt.

Greșelile de limbă, tautologiile, pleonasmele, prostiile de orice fel nu sunt numai admisibile ci chiar de dorit…pentru că ele creează efect în roman, nuvelă, piesă de teatru…în discursul cu priză la public.

Ele sunt culoarea comunicării…

A prefera corectitudinea lingvistică în locul exprimării care se potrivește momentului înseamnă a fi pedant, prost crescut, nesimțit, scos din ecuație.

Pentru că exprimarea trebuie să ne lege pe unii de alții și nu să ne dezguste.

Căci degeaba evoci greșeli de limbă…dacă tu nu te simți penibil ținând lecție deschisă când nimeni nu ți-o cere.

De aceea eu îi rog pe toți cu care comunic să își lege sufletul de ceea ce spun. Să spună lucruri din inimă…în cuvintele pe care simt să le spună…și în modul în care simt să le spună.

Să nu încerce să fie hipercorecți, la fel oricând, hiperscorțoși…pentru că toate aceste momente de bățoșenie lingvistică sau de erudiție neavenită te arată un orgolios de doi bani…și nu un om cu mari experiențe și o mare cultură, care știe să asimileze totul în mod jovial, cu autoironie, cu o luciditate dulce.

Al salubrității

Cristian Teodorescu scrie articolul de aici…unde folosește sintagma: „Dănilă Prepeleac al salubrităţii”.

Ca să știi cine e Dănilă Prepeleac și de ce l-a asemuit tocmai cu cel care îl jecmănește și pe dracu…trebuie să îl citești pe Ion Creangă…

Și după ce îl citești ajungi la concluzia că autorul a fost tare ironic cu salubrazistul Silviu Prigoană…care dorește primăria generală.

A 96-a zi pentru România

Ce s-a petrecut în București, România și în întreaga lume în cadrul protestelor…pentru România în ultimele 95 de zile: prima zi (13 ianuarie 2012), a doua zi, a treia zi, a patra zi, a cincia zi, a șasea zi, a șaptea zi, a opta zi, a noua zi, a zecea zi, a 11-a, a 12-a zi, a 13-a, a 14-a, a 15-a zi, a 16-a zi, a 17-a zi, a 18-a zi, a 19-a zi, a 20-a zi, a 21-a zi, a 22-a zi, a 23-a zi, a 24-a zi, a 25-a zi, a 26-a zi, a 27-a zi, a 28-a zi, a 29-a zi, a 30-a zi, a 31-a zi, a 32-a zi, a 33-a zi, a 34-a zi, a 35-a zi, a 36-a zi, a 37-a zi, a 38-a zi, a 39-a zi, a 40-a zi, a 41-a zi, a 42-a zi, a 43-a zi, a 44-a zi, a 45-a zi, a 46-a zi, a 47-a zi, a 48-a zi, a 49-a zi, a 50-a zi, a 51-a zi, a 52-a zi, a 53-a zi, a 54-a zi, a 55-a zi, a 56-a zi, a 57-a, a 58-a, a 59-a zi, a 60-a zi, a 61-a zi, a 62-a zi, a 63-a zi, a 64-a zi, a 65-a zi, a 66-a zi, a 67-a zi, a 68-a zi, a 69-a zi, a 70-a zi, a 71-a zi, a 72-a zi, a 73-a zi, a 74-a zi, a 75-a zi, a 76-a zi, a 77-a zi, a 78-a zi, a 79-a zi, a 80-a zi, a 81-a zi, a 82-a zi, a 83-a zi, a 84-a zi, a 85-a zi, a 86-a zi, a 87-a zi, a 88-a zi, a 89-a zi, a 90-a zi, a 91-a zi, a 92-a, a 93-a, a 94-a zi, a 95-a zi

  • Cristian Șuțu a mers în Grădina Botanică din București și a tras concluzia că suntem cu 150 de ani în urma celei din Amsterdam, pe care a vizitat-o în 2011.
  • Mihai Goțiu (Vox Publica): „Cele câteva zile de Paști le-am petrecut, conform obiceiului acasă, la mama. Într-un colț al cămării am găsit sticlele cu sirop de zmeură. Cel de vișine se terminase. Unele cu capac de plastic, altele, la fel precum în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, legate cu celofan. Ușor lipicioase, când puneai mâna pe ele, și acoperite cu praf. Sifon nu mai aveam unde să găsesc. Dar peste niște apă minerală ”Forte” sau ”Aprigă” tot am mai dat prin magazine. A fost precum regăsirea, după o îndelungată căutare, a unei vechi iubiri. Care a fost mereu lângă tine, doar că nu ai avut ochi să o vezi, prea orbit de sclipiciul strălucitor al iluziilor de marcă”.
  • Stelian Neagoe (Jurnalul Național): „A încetat din viaţă [Acad. Florin Constantiniu], unul din cei mai de seamă istorici români contemporani. Frontul cărturarilor de elită devine, de astăzi, mai sărac cu un giuvaer sclipitor. L-am cunoscut şi ne-am cunoscut bine, vorbesc în cunoştinţă de cauză. Pleacă dintre noi academicianul de vastă cultură enciclopedică, un spirit de mare nobleţe şi de vibrantă trăire umană. A descifrat o multitudine de izvoare ştiinţifice, a performat în informaţia asupra mersului istoriei universale, a oferit cu generozitate specialiştilor şi publicului larg cititor o operă originală care va dăinui peste timp”.
  • Adrian Năstase: „A murit istoricul Florin Constantiniu…A plecat cu aceeasi discretie cu care si-a trait viata. L-am cunoscut bine pe vremea cand amandoi lucram in institutele Academiei. El, la Institutul de istorie „Nicolae Iorga”, eu, la Institutul de cercetari juridice. Ne intalneam la diferite evenimente stiintifice. Il ascultam fascinat, mai ales atunci cand vorbea despre perioada celui de-al doilea razboi mondial (o mare pasiune a sa desi specialitatea lui era – cred – istoria medievala). Avea un timbru al vocii foarte special iar atunci cand se aprindea in vreo demonstratie, sunetele deveneau extrem de „ascutite”.
  • Vladimir Tismăneanu: „numerosi intelectuali publici au ales sa taca, iar multi oameni decenti nu mai scriu pe forumuri. Ma indoiesc insa ca acesta este raspunsul la fenomenul discutat aici. Tacerea nu este solutia, ci doar prelungirea problemei. Agonia spiritului critic nu poate si nu trebuie sa fie incurajata. Vocile lucide au datoria sa se exprime public, chiar daca acest lucru se soldeaza cu stiutele injurii. Fac parte dintre cei care cred ca trecutul nu este repetabil si ca libertatea este salvata de fiecare voce care nu ezita sa o sustina”.
  • Vasile Gogea și-a mărit cutia poștală pentru eventualele cărți trimise lui…și a primit, în schimb, tot mai multe reclame publicitare. Au zis, probabil, că dacă tot e mare cutia…de ce să nu îndese în ea tot ce se poate
  • Sorin Roșca Stănescu (Jurnalul Național): „Pentru domnul Traian Basescu istoria se poate opri. Acum. Sau mai tarziu. Cum a spus el in noiembrie. Daca demisioneaza. Sau mai tarziu, candva pe parcursul anului viitor. Daca va fi demis pentru inalta tradare. Si apoi judecat. Sau daca va fi suspendat. Oricum, el se apropie de sfarsitul unei curse lungi. Si cum va fi acest sfarsit depinde de el. Si tot de el depinde ce va fi dupa sfarsit”.
  • Idem: „Presedintele Traian Basescu s-a calificat drept un inamic al democratiei. Al statului de drept. O persoana care pur si simplu nu intelege cum functioneaza un stat modern european. Un om cu un discurs dublu. Sau chiar triplu. Cu un mesaj pregatit pentru opinia publica, amagitor si profund fals. Cu un alt mesaj pentru colaboratori, respectiv pentru prietenii sai politici. Si, in fine, cu un al treilea mesaj, pentru sine”.
  • Lucian Avramescu (Jurnalul Național): m-a sunat din Israel scriitorul evreu Jacob Zimbler, care are 90 de ani, ca să-mi ureze de Paștiul ortodox pentru că și eu îi urasem lui de cel evreiesc. Și mi-a spus, cu umor și autoironie, următoarea pildă: „Un evreu, Şloim, plângea de se scutura cămaşa pe el. Ce ţi s-a întâmplat? – îl întreabă rabinul care îi observă amărăciunea. Am avut, zice Şloim, un băiat orb. Şi ce s-a petrecut, a murit? – întreabă rabinul. Mai rău, zice nefericitul părinte. L-ai pierdut în lume? – insistă slujitorul sinagogii. Mult mai rău, zice Şloim, distrus. Ce poate fi mai rău de atât? – se miră rabinul. S-a creştinat, răspunde evreul, bocind. Mi-ai deschis o rană nevindecată, spune după o lungă pauză, oftând la rândul lui, rabinul. Şi eu am avut un fiu şi ca şi al tău s-a făcut creştin. Bine, bine, zice Şloim, nevenindu-i să creadă, eu sunt un evreu de rând, dar tu eşti rabin, vorbeşti cu Dumnezeu, de ce nu L-ai rugat să te ajute? Asta e, răspunde rabinul, am vorbit cu Dumnezeu şi L-am rugat să mă ajute. Şi ce ţi-a spus? Mi-a spus că nu poate face nimic. Şi El, ca şi noi, a avut un singur Fiu. Iar Fiul lui S-a făcut creştin”.
  • Idem: „De ce, m-a întrebat Ana Luciana, la cei  patru ani ai ei, dacă bunicii mei sunt în pământ nu-i dezgropăm să vorbesc cu ei, fiindcă au înviat împreună cu Hristos? Au înviat în cer, zic eu. În cer unde este Dumnezeu? Da, răspund. Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, are copii? Nu are. Dar Dumnezeu are soţie? Încerc nişte explicaţii, conştient că sunt bălmăjite. Întrebările curg încuietor şi revin la nedumerirea legată de bunicii care sunt şi în mormânt şi în cer, iar ea vrea să le vorbească. Crede şi nu cerceta, zic, dar îmi dau seama că altceva mai stupid nu puteam spune unui omuleţ. Copilul crede dar vrea să şi cerceteze. Se uită pe cer să-şi vadă, după un nor, după o stea, bunicii. Mă uit şi eu, căutându-mi părinţii. Cu adevărat singur începi să fii când nu mai ai părinţi. Copiii vindecă doar parţial acest gol care nu se mai umple niciodată”.