După ani și ani…

Aveam pe unul în sat…care o învățase și el de la ta-so…și mi-o cânta pe la vreo 6 ani:

„Doru’-motoru’,
ară cu tractoru’
și împușcă rațele
și mănâncă mațele”…

Pe atunci eram slab-credincios…așa că îi cam căram cataroaie [zise ele și pietre de râu, de dimensiuni…diverse] în gard.

Gardul de lemn…

Ne mai drăcuia și mă-sa-marea pe amândoi…

Nu știu cum i-a trecut cântecul la un moment dat…însă colegul de leat/ de generație…a avut dreptate…

Pentru că mi-a vorbit, încă de pe atunci, despre vocația preoțească.

Bineînțeles inconștient…de ce adevăruri îmi cântă…

Păi dorul este motorul existenței…dinamismul ei…

Doru’ – motoru’, adică eu = dinamism.

Preotul e sufletul comunității.

De la noi se așteaptă lumină și nu întuneric, adevăr și nu matrapazlâcuri, sare de sărat…ca să nu se împută carnea inimii.

Deci: dinamism maxim…

Și eu, ce fac?

Ar cu tractorul…ogorul inimilor.

O variantă neaoșă, ca să zic așa, a Pildei Semănătorului.

Plin de dor…te urci pe tractor…și cultivi mințile oamenilor cu adevăruri.

Plantezi viața veșnică în oameni…ca ei să răsară întru Împărăția Lui.

Și le vorbești pe înțeles…ca să te poată pricepe.

Însă, versul al treilea, mă face tractorist duhovnicesc cu pușcă…

Un tractorist-vânător…pentru că și Semănătorul…este, în altă pildă, Pescar de oameni.

E vânător de suflete.

Vânător nu cu mitraliera…ci cu cuvântul credinței.

Vânător care împuști necredința din oameni…și le dai viață prin harul Său.

O, da, ultimul vers: le mănâncă mațele rațelor!

Rațele = pești = sufletele oamenilor credincioși.

Și cum le mâncăm noi mațele credincioșilor?

Prin aceea că le luăm din mațe, recte/ adică: din suflete…răul…și îi iertăm de el.

Le luăm durerea din suflet.

Le mâncăm durerea…dându-le bucurie dumnezeiască în inimă.

*

Frate, e de belea cu ăsta!…

Ce ți-e și cu interpretările astea!…

Unde dai…și unde crapă pe Teologie pentru azi!