Iubiții mei,

Hristos a înviat!…

odată pentru totdeauna…și noi, cu toții, trăim pe fiecare zi o schimbare continuă în viața noastră…și ne bucurăm dumnezeiește pentru asta…căci Hristos Cel viu locuiește în noi.

O schimbare pe care harul lui Dumnezeu o lucrează în noi, în mod direct, prin harul Său…dar și prin lucrurile din afară, în mod mediat…

De aceea, în predica de față vreau să facem împreună câteva minute de contemplare…de înțelegere calmă, frumoasă, a lucrurilor din Biserică…

Pentru că toate sunt cu sens profund, frumos în Biserica lui Dumnezeu și nu se regăsesc aici la întâmplare.

Și, spre exemplu, să începem cu lumânarea…cu lumina de Paști…care ne-a umplut sufletul de bucurie.

Am așteptat să coboare Lumina sfântă în Mormântul Domnului, această lumină…acest foc preaminunat…care nu arde în primele clipe…dar după care devine incendiator.

Și a coborât în Sâmbăta Mare, la ora 14. 25…

Delegația Bisericii noastre a adus lumina la București…și apoi ea s-a răspândit peste tot…în țară.

Iar noi am primit-o într-un felinar…și v-am dăruit-o tuturor…

Însă, chiar dacă nu o aduceam pe aceasta, de la Ierusalim…și dăruiam lumină din lumina candelei de deasupra Sfintei Mese…toți o primeam cu aceeași bucurie…pentru că în acea lumină primită în noaptea Bisericii, cu luminile stinse…primeam bucuria sfântă a Învierii Lui din morți.

Însă nu lumina care arde, în sine, ne bucură…ci harul care vine prin lumina care arde!

Tot la fel astăzi am sfințit apă…apa cea mică…în comparație cu apa cea mare a Botezului Domnului…

E vorba de aceeași Agheasmă micăSfințire mică a apei pe care o facem în casele dumneavoastră…atunci când vă sfințim casele sau când vă facem Sfeștanie.

Că asta înseamnă Sfeștanie: sfințire a casei prin stropirea cu Sfânta Agheasmă mică…sfințită acolo, în casa dumneavoastră…

Însă, după cum ați auzit, nu am sfințit apă doar pentru ca să o bem…ci pentru ca, „prin gustarea și stropirea cu apa aceasta”, Domnul să ne trimită binecuvântarea Sa, „care spală întinăciunea patimilor” [Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 196].

Adică o apă care e mai mult decât o apă obișnuită…pentru că e plină de har, de nemurire.

Așadar avem lumânări aprinse, vii…care ne umplu de bucurie harică…pentru că ne înalță mintea mai sus de ele, la Dumnezeu, Care ne bucură…după cum avem și apă care ne curățește, ne sfințește, ne luminează mintea, pentru că ne bucură

Și aceasta fiindcă același har al lui Dumnezeu…pe care îl trăim în prezența lumânării aprinse…care ne liniștește…coboară în trupul nostru prin apa sfințită pe care o bem…sau cu care ne stropim casele, lucrurile, trupurile…

Mergem mai departe: la masa prinoaselor.

Dumneavoastră aduceți colive/ colivi, prescuri, fructe, vin…aprindeți lumânări în colivi și în pâini…iar noi, preoții, le binecuvântăm pe ele…și le umplem de har.

Iarăși nu mai sunt pâini și fructe oarecare…ci pline de har…care ne bucură.

Și cel care mănâncă din ele cu evlavie și cu rugăciune…se îngrașă duhovnicește, i se umple inima de bucurie…și nu numai stomacul de mâncare

Ce ne spune însă pictura de pe pereți?

Sfinții aceștia mulți și prea minunați?

tăcerea rugăciunii și evlavia curată sunt miezul vieții adevărate.

Și că noi, în Biserică…nu suntem o adunătură de oameni…ci o comunitate vie, care ne împărtășim de aceleași Taine ale Bisericii și de același har preasfânt.

Cu alte cuvinte: nimeni nu e nedreptățit la Biserică…pentru că toți avem toate darurile Bisericii în comun.

Slujbele sunt pentru toți, Biserica e pentru toți, rugăciunea e pentru toți.

Fiecare venim, cu inima deschisă, pentru ca să aflăm despre Dumnezeu, să Îi vorbim lui Dumnezeu, să ne umplem de slava Lui.

Și trebuie să facem tot posibilul, ca unii altora să ne oferim stare de rugăciune, de contemplare, de bucurie duhovnicească.

Adică fiecare concentrați la relația lui cu Dumnezeu, la rolul său…și cu grijă să nu deranjeze pe celălalt.

Pentru că Dumnezeu nu dorește ca să ne mântuim noi cu prețul enervării celorlalți…

Ci El dorește ca noi să fim promotori ai unității, ai sincerității, ai angajării totale în slujirea lui Dumnezeu.

Și dumneavoastră ați împodobit lumânările de Paști…cu care am ieșit afară, în curte, ca pe niște mirese

Florile acelea vii, naturale, albe în mod preponderent…și puse în jurul lumânărilor de peste o jumătate de metru, erau ca niște rochii de mirese pentru lumânări…

De ce?

Pentru că frumusețea din Biserică reflectă frumusețea din suflete.

Iar frumusețea din sufletele noastre e coborâtă de sus, de la Împăratul luminii și a toată frumusețea.

De aceea grija noastră pentru curățenie, pentru podoaba cuviincioasă, pentru liniște la rugăciune…pentru că toate acestea sunt cadrul în care noi ne întâlnim cu Dumnezeu iar Dumnezeu coboară la noi.

În teologia liturgică recentă, datorită unei influențe eterodoxe, se vorbește adesea despre simbolismul, decuplat de realitate, al anumitor gesturi liturgice sau acte de cult.

Iar acest simbolism e văzut numai ca semn gol…deloc plin…un fel de semn de avertizare pentru șoferi…că urmează o curbă…sau o pantă cu predispunere la derapaj.

Numai că semnul e o pancartă…și panta…e realitate.

Nu te poți accidenta în pancartă…ci numai în realitatea pantei

Adică la întrebarea ce simbolizează lumânarea…teologia liturgică mai nouă vine și turuie imediat că ea Îl simbolizează pe Hristos și lumina lui…spunându-ți în subsidiar că ea nu are nimic de-a face cu Hristos…pentru că una e lumânarea…și altul e Hristos.

Însă realitatea liturgică a Bisericii e cu totul alta.

Lumânarea nu e Hristos, după cum Icoana Sfântului Gheorghe nu e persoana Sfântului Gheorghe…dar lumânarea aprinsă te umple de dulceața și de pacea lui Hristos…după cum Icoana Sfântului Gheorghe și starea în rugăciune înaintea ei te pune în legătură cu Sfântul Gheorghe…cu persoana lui…și tu nu te rogi numai la pereți.

De aceea simbolismul liturgic ortodox nu e unul gol…ci plin.

Și când noi împungem coasta lui Hristos…împungând Iisusul Agnețului…sau când noi binecuvântăm cu mâna…sau când ne închinăm pe trup…sau când băgăm mâna în apă și sfințim apa…prin cererea pogorârii harul dumnezeiesc în ea…nu facem gesturi fără substrat…ci, dimpotrivă: gesturi pline de realism duhovnicesc.

Eu mă închin și simt puterea Crucii în inima mea.

Eu bag mâna în apă…și simt și văd și înțeleg cum se coboară harul în ea.

Binecuvintez…și știu…și simt…ce trece prin mine spre ceilalți.

Nu fac doar gesturi teatrale…ci gesturi pline de puterea sfințeniei.

Că de aceea sunt hirotonit, adică umplut de har preoțesc: pentru ca să slujesc dumnezeiește în Biserica Domnului, spre mântuirea oamenilor.

De aici evlavia de a ni se săruta mâinile, nouă, slujitorilor Altarului…sau atingerea cu evlavie de veșmintele noastre preoțești când slujim.

Pentru că omul credincios îți mulțumește ție, celui care îl spovedești, îl împărtășești, îl umpli de sfințenie…că lucrezi asta pentru el.

…De fiecare dată, la Biserică, ar trebui să simțim cea mai mare bucurie și pace, o încântare dumnezeiască fără sfârșit.

Dar și oriunde mergem…oriunde ne aflăm…trebuie să ducem Biserica în lume…

Prin zâmbetul nostru, prin liniștea noastră, prin rugăciunea noastră care ne umple de har…pentru că lumea, credincioasă sau necredincioasă, mai mult sau mai puțin școlită sau avută…are nevoie de viața lui Dumnezeu pentru ca să respire în voie

Da, noi, fiecare…avem păcatele și ghiolbăniile noastre…cu care nu ne fălim

Însă Biserica e mai mult decât nefericirea noastră personală sau comunitară.

E mai mult decât faptul că episcopul cutare face, preotul cutare face, monahul cutare face sau credinciosul cutare…iarăși face…nu știu ce nenorocire…nu știu ce lucru inacceptabil

Biserica Ortodoxă nu se rezumă la Biserica unui stat național…și nici la toate la un loc

Ci Biserica Ortodoxă este mereu o realitate prezentă…și una potențial prezentă…pe lângă una transistorică…toate formând un tot unitar și indestructurabil.

Adică Biserica Ortodoxă sunt toți ortodocșii, din toate națiile pământului…sunt toți ortodocșii și credincioșii lui Dumnezeu din veșnicie…dar, în mod potențial, Biserica Ortodoxă e mereu în expansiune duhovnicească.

Mereu iradiază în afară…și cheamă tainic pe toți oamenii pământului…la viața în sfințenie.

De aceea nu trebuie să ne culcăm pe-o ureche niciodată…pentru că Biserica Ortodoxă nu e numai pentru noi, cei care suntem ortodocși acum…ci și pentru cei care nu sunt încă ortodocși…sau nu vor fi niciodată.

Dar ea trebuie să fie evidența mântuirii pentru toți.

Și noi, oamenii Bisericii, cu toții, trebuie să dăm mărturia că suntem făclii de Paști, că suntem mirese împodobite, că Hristos, Cel ce ne iartă păcatele și cu Care ne împărtășim, e în noi și ne învață cum să lucrăm binele, frumosul, sfințenia pentru toți.

Adică nu trebuie să ne temem să dăm apa harului și altora!

Pentru că și ei sunt flămânzi și însetați ca și noi după dreptatea lui Dumnezeu care ne sfințește.

Bineînțeles că sunt plini de păcate, de erezii, de nebunii improprii înțelepciunii lui Dumnezeu…toți cei care sunt în afara Bisericii lui Dumnezeu…

Dacă noi, cei din năuntru, ne comportăm adesea ca fii nelegitimi și nu ca fii adevărați ai lui Dumnezeu, și avem nevoie de sfințenie, de iertare, de cuvinte și cărți care să ne îndrepte moravurile…cum ar putea să știe un analfabet al Ortodoxiei regulile de gramatică ale Bisericii…dacă nu are dicționarele teologiei și ale experienței ca să le consulte?

Și de ce am fi noi mai breji decât ei, decât cei care sunt în afara Casei Domnului…dacă ne arătăm tot necreștini, tot păgâni, tot grețoși la inimă?

…Suntem în Săptămâna Luminată…până duminică…

Luminată nu de soare…ci de Soarele dreptății

Luminată din plin…pentru că Paștile nostru, praznicul cel mai mare al Bisericii…de abia  a început…și Săptămâna Luminată e ca porțiunea de la gura fluviului: apa țâșnește din plin.

…Și bucuria noastră trebuie să țâșnească din plin…

Trebuie să fie bucurie plină de înțelepciune, de fapte bune, de zâmbete sfinte

Pentru că prea se zâmbește din interes, în mod profesional, așa…ca un rânjet

Însă zâmbetul sfânt…e zâmbetul care împrăștie harul în inimile oamenilor.

Și noi, cei care suntem obosiți de atâta impostură, de atâta pioșenie fariseică…avem nevoie de obraji veseli, de zâmbete sfinte, de ochi care să ne îmbrățișeze și să ne ajute.

Să ne mântuie de indiferență și de singurătate.

Hristos a înviat!…și bucuria noastră nu se mai termină…Amin!

Did you like this? Share it: