Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a.

***

Lada cu manuscrise eminesciene ajunge în posesia lui Titu Maiorescu în toamna lui 1884, spune Petru Creția, și va rămâne la acesta până în data de 25 ianuarie 1902[1], când o donează Academiei Române[2].

Și potrivit scrisorii de donație a lui Maiorescu, manuscrisele eminesciene intrate în fondul Academiei au fost sub forma unor „cărți cartonate, în caiete cusute și în foi volante[3].

Pe 28 mai 1904, Maiorescu donează Academiei și 72 de cărți vechi și 25 de volume vechi care i-au aparținut lui Eminescu dar le-a donat ca aparținând tatălui său, Ioan Maiorescu[4].

Restaurarea adevărului a fost făcută de Al.[exandru] Elian[5], în Eminescu și vechiul scris românesc, Studii și cercetări de bibliografie, vol. I, 1995, p. 129-160, apud. n. *, p. 144.

O a doua donație de carte din cărțile care i-au aparținut lui Mihail Eminescu a făcut-o Matei Eminescu, fratele lui, și el a oferit Bibliotecii Centrale Universitare (BCU) din București 37 de titluri în 142 de volume, dintre care BCU a reținut 16 titluri în 52 de volume[6].

Însă „D.[umitru] Vatamaniuc[7]”, spune Creția[8], „m-a informat că a găsit la BCU cărți aparținând lui Eminescu ale căror însemnări marginale, autografe ale lui Eminescu, au fost, cel puțin în câteva cazuri, șterse de bibliotecari”[9].

Nu le-au plăcut însemnele eminesciene bibliotecarilor…sau era ordin de sus?

Foile volante ale lui Eminescu s-au transformat în 10 volume manuscriptice[10]…numai că ele au fost comasate la întâmplare[11].

Și așa au apărut miscelaneele 2254-2255, 2257-2262 și 2264-2265[12].

În ladă s-au găsit 15. 270 de pagini[13] de la Eminescu, „dintre care scrise sunt, chiar dacă e vorba de notarea unui singur cuvânt, 8. 661, dintre care, la rândul lor, cam 4.000 sunt de versuri”[14]. Restul sunt file goale[15]

Astfel „zestrea eminesciană a Bibliotecii Academiei se ridică la 50 de volume, cărora trebuie să le adăugăm cele 3 caiete originale 357 II 30 (I-III) de la Biblioteca Centrală Universitară din Iași, în care se află traducerea primei jumătăți din gramatica sanscrită a lui Fr.[anz] Bopp[16] și câteva litere din glosarul sanscrit-latin al aceluiași, pe 572 (283) p.”[17].

*

Și în aceeași carte testamentară, Petru Creția își exprima următoarea dorință față de opera eminesciană: „pentru a ni-l apropia pe Eminescu, este nevoie de un om anume înzestrat pentru aceasta, [care] să scoată un șir de volume…în care să comenteze totul, poezie de poezie”[18].

*

În perioada Jurnalelor (când am citit, în mod programatic, paginile de jurnal ale anumitor genii…sau mărturii din apropierea lor) m-a impresionat tenacitatea picturală a lui Eugène Delacroix.

Jurnalul său a fost tradus de Irina Mavrodin și publicat de Ed. Meridiane, București, 1977.

Suzana Mihăilescu a tradus Noa-noa și alte scrieri, a lui Paul Gauguin și a editat-o, în a doua ediție [cea pe care eu am citit-o], la Ed. Meridiane, București, 1994. M-a impresionat contactul lui creator cu culorile vii din insula Tahiti.

Pe coperta primă mi-am notat: „noa-noa = înmiresmat în limba tahitiană, [cf.] p. 125”.

Brassaï, în Convorbiri cu Picasso și 51 de fotografii ale autorului, m-a ajutat mai mult prin fotografii, la acea dată, decât prin text.

Intuiam modul cum se comporta în public Picasso…

Însă fotografiile m-au introdus în devălmășia cu sens din camera de lucru a lui Picasso.

Am citit ediția Radu Ionescu și Yvonne Oardă, Ed. Meridiane, București, 1975, 322 p., în care au tradus ed. Gallimard, 1964.

Pe 29 mai 1999 am cumpărat, cu 5.000 de lei, Însemnări. Scrisori de pe front a lui Franz Marc, în trad. și note de Corneliu Galopenița, cu prefață de Raoul Șorban, Ed. Meridiane, București, 1981, 190 de pagini…și pe care am terminat-o de citit pe 1 august 1999.

Tușele desenelor lui m-au marcat…și mi-am subliniat următoarele texte: „Mirosul de stârv răspândit pe o rază de mulți kilometri este lucrul cel mai groaznic” (p. 23, însemnare din septembrie 1914); „am dormit pe fân” (p. 24); „totul e de un mutism îngrozitor” și „Când o să ajung să pictez iar?” (p. 25).

Pe 30 septembrie 1914: „A devenit firesc să simt dușmanul în față” […] „Kandinsky[19] se apropie de arta lor [a vitraliilor], e chiar ciudat de aproape de ea; am fost foarte surprins” (p. 27).

În p. 33 despre gânduri dureroase, zile plăcute în p. 35, amintiri amuzante (p. 36)…și din scrisoarea către mama lui am subliniat cuvintele: „am depus în gând un mic buchețel de flori” (p. 41).

Pe 16 noiembrie 1914, Franz Marc considera Primul războiul mondial…nu doar „o treabă a Germaniei, ci ca pe un eveniment al întregii omeniri” (p. 42)…și era de părere că el va schimba Europa (p. 43).

Pe 15 decembrie 1914: „singurătatea…mă predispune la visare” (p. 51). Dor de casă în p. 58 și, tot aici: „văd tot mai mult în spatele lucrurilor”.

În p. 73 mărturisește că nu poate să explice decât mijloacele artei…și nu arta, așa cum a făcut-o și Delacroix și van Gogh…și tot aici, că „Tolstoi e acela, care vede întotdeauna un scop în artă”.

În p. 74 își dorește puritatea în artă…căci „harul căpătat nu trebuie ținut în buzunar, ascuns ca un giuvaier” (p. 75).

În p. 78: „trebuie să reînvăț [curăția], adică să trec de la învățătura curată la simțirea curată”.

În p. 86 productivitatea artistică „stăruie” în el „ca o boală”…iar „moartea lui August mi-a lăsat un gol în viață”.

Despre muzică și sentimente în p. 89, iar în p. 96 despre puterea creatoare: „șed și clocesc viața asta, cum își clocește pasărea oul și ceea ce mai fac și mai gândesc [atunci], nu ține în esență de mine. Spiritul autentic n-are nevoie de trup pentru trăirea lui”.

În p. 97 despre cuiburile rândunicilor care aduc noroc, despre sângerarea interioară în p. 98 iar în p. 101: „Îmi revin în memorie multe din aforismele mele și cred că înțeleg limpede, abia astăzi, ceea ce atunci am întrezărit doar foarte neclar”.

Adică te maturizezi…și odată cu tine și propriile tale idei.

În p. 108 își exprimă conștiința de sine cu mult orgoliu…dar unul rănit din punctul de vedere al viitorului nației: „Iar eu sunt unul dintre germanii perfecți de acest fel, vechi, din lumea de visători, de poeți și de gânditori, unul din țara lui Kant și Bach, Schwind, Goethe și Hölderlin – și acum bănuiesc în adâncul sufletului meu că slavii, și înainte de toate rușii, au să ia conducerea spirituală a lumii, în timp ce spiritul german se irosește în acțiuni negustorești și belicoase, fără nicio posibilitate de salvare”.

Simte că nu se mai poate înțelege cu camarazii săi (p. 108-109), vorbește despre minunea limbii în care te exprimi (p. 116), despre „democratism fals” (p. 117), despre „duplicitatea” ființei sale (p. 129).

„Viața e totuși prea goală” (p. 130) iar „forța amintirilor se pierde cu fiecare mijloc de reproducere” (p. 15).

În p. 152 spune despre pictura lui Paul Klee[20] că e o iradiere a vieții lui, cât și despre Kandinsky, că este un „punct central” care iradiază „până la depărtări surprinzătoare ([lucru] caracteristic geniilor slave)” (Ibidem).

Deși recunoaște că Luther a făcut totul pentru Scriptură iar Schlegel totul pentru Shakespeare, Franz Marc subliniază însă că ambii „au violentat textul” (p. 154).

Credea într-o perfecționare continuă în materie de pictură (p. 155), îi plăceau „peregrinările gândirii” ca lui Novalis (p. 158)…și moare pe front la data de 4 martie 1916, „după amiază, la orele 4” (p. 176).

Înainte de a muri…și-a notat: „Ce frumos, ce consolare unică să știi că spiritul nu poate să moară, sub niciun fel de torturi, de tăgăduiri sau haos. A ști aceasta, face plecarea ușoară” (Ibidem).

Jurnalul lui Odilon Redon a fost tradus de Tatiana Loreta Barbosa și editat la Ed. Meridiane, București, 1978, 186 p.

La p. 111 acesta spune: „A picta înseamnă a te sluji de un simț special, de un simț înnăscut pentru a constitui o frumoasă substanță” iar în p. 119: „Părăsirea unui loc obișnuit a fost pentru mine totdeauna un fel de moarte”…lucru în care ne asemănăm.

Am multe sublinieri în carte…și m-au impresionat umbrele la el.

Căci dacă știi să schițezi umbre…știi să pui în evidență și lumina.

Walter Mehring, în Pictură excomunicată, Ed. Meridiane, 1975…m-a făcut să îl întâlnesc pe Oskar Kokoschka…și să iau mult mai în serios desenul caracterologic…cel din câteva tușe esențiale.

Multul, excesivul, dizgrațiosul…au creat în mine nevoia de esențial…De aici esențialismul meu în pictură și în poezie, apoi în teatru…

Scrisorile lui Ernst Barlach le-am cumpărat pe 29 mai 1999, cu 5.000 de lei, tipărite la Ed. Meridiane, 1984…cât și pe ale lui Edgar Degas, tot de la Ed. Meridiane, București, 1987, traducere și note de Andreea Dobrescu-Warodin, care m-au îndemnat spre desen.


[1] Petru Creția, Testamentul unui eminescolog, Ed. Humanitas, București, 1998, p. 141.

[2] Idem, p. 143.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 143-144, n. *.

[6] Petru Creția, Testamentul unui eminescolog, ed. cit., p. 144, n. *.

[9] Petru Creția, Testamentul unui eminescolog, ed. cit., p. 144, n. *.

[10] Idem, p. 145.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 147.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[17] Petru Creția, Testamentul unui eminescolog, ed. cit.,p. 151.

[18] Idem, p. 214.

Did you like this? Share it: